Dresda este situată în bazinul larg al Elbei, la doar 160 de kilometri sud de Berlin. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, trei electori de Saxonia, Augustus I, al II-lea și al III-lea au transformat orașul într-o bijuterie barocă cu care nu puteau rivaliza decât Viena și Praga. Au fost construite clădiri de o frumusețe rară, precum Zwinger, Palatul Japonez și Hofkirche, iar electorii au reușit de asemenea să adune colecții excepționale de picturi și obiecte de artă. Orașul era atât de frumos încât și-a dobândit supranumele de „Florența de pe Elba”.

Toate acestea s-au schimbat pentru totdeauna în noaptea de 13 februarie 1945, când primul dintre cele 773 de bombardiere britanice Avro Lancaster și-a lansat bombele asupra centrului orașului. Până dimineață, britanicii au lansat peste 2 500 de tone de explozibili puternici, dintre care două treimi erau bombe incendiare umplute cu substanțe chimice cu mare putere de combustie, precum magneziu și fosfor. Bombardamentul a creat un incendiu autosustenabil cu temperaturi de peste 1500°C.

Aproape 90% dintre cele 28 000 de clădiri din partea centrală a orașului au fost distruse, inclusiv douăzeci și opt de spitale.

Trei secole de splendoare arhitectonică au fost incinerate într-o singură noapte. În următoarele două zile, peste 500 de bombardiere americane s-au alăturat atacului, chiar dacă aria lor operațiuni era restrânsă la depourile de cale ferată. Numărul de civili uciși constituie încă și astăzi un subiect controversat. Înainte de război, populația Dresdei era de circa 650 000 de locuitori, dar în 1945 orașul era plin de refugiați care fugeau din fața armatei sovietice, urcând populația până spre un milion de oameni.

Cu toate că propaganda nazistă a susținut că un sfert de milion de oameni au murit, estimările moderne sugerează o cifră mai mică, de circa 135 000, chiar și așa fiind cel mai mare număr de victime provocate vreodată de un raid aerian de bombardament, de aproape două ori mai multe decât la Hiroshima (70 000) și de aproape trei ori mai multe față de cei 51 509 civili britanici uciși de bombardamentele germane pe toată durata celui de-Al Doilea Război Mondial.

Principalul instigator al atacului asupra Dresdei a fost șeful Comandamentului pentru Bombardamente din RAF, mareșalul forțelor aeriene Arthur Harris, care lua în derâdere tipul de bombardament de precizie susținut de US Airforce. Harris a susținut cu tărie că raidurile nocturne cu bombe incendiare vor submina moralul civililor, în pofida dovezilor provenite din propria-i țară, conform cărora bombardarea fără discernământ de către germani a civililor din Coventry și Londra n-a făcut decât să-i îndârjească pe britanici.

Primele orașe germane care au avut de suferit de pe urma tacticii promovate de Harris au fost Lübeck, Hamburg, Berlin, Köln, dar Dresda rămâne un caz special deoarece adăpostea puține trupe germane, avea puține obiective industriale de război și era practic lipsită de apărare în fața artileriei aeriene. La două luni după atacul de la Dresda, prim-ministrul britanic Winston Churchill i-a ordonat lui Harris să pună capăt raidurilor cu bombe incendiare asupra orașelor germane „doar în scopul unei creșteri a terorii”, scriind totodată Statului-Major Aerian: „Distrugerea Dresdei rămâne un serios semn de întrebare asupra strategiei de bombardare a Aliaților”.

După război, l-a omis în mod fățiș pe Harris de pe lista celor nou înnobilați, cu toate că a acordat această onoare unor generali mai puțin importanți. Dar probabil că Churchill a fost un pic nesincer; există unele dovezi conform cărora el ar fi fost de acord cu atacul propus de Harris cu scopul de a-i intimida pe ruși cu forța Comandamentului pentru Bombardamente.

Cu toate că folosirea bombelor incendiare împotriva civililor a fost invenția lui Harris („Obiectivul principal al operațiunilor voastre se va concentra acum asupra moralului populației civile inamice, îndeosebi asupra muncitorilor din industrie”, își instruia el subalternii), acesta a încercat să transfere vina la nivel înalt, scriind în memoriile sale: „Nu voi spune aici decât că atacul asupra Dresdei a fost la acea vreme considerat o necesitate militară de către oameni mult mai importanți decât mine”.

Cu toate acestea, criticile din perioada postbelică au fost atât de aspre, încât în 1945 s-a mutat în Africa de Sud. În final, totuși, poate că a avut noroc. N-a fost niciodată acuzat pentru crime de război sau pentru încălcarea Convenției de la Geneva.

Mai mult, în pofida protestelor vehemente ale guvernului german, la peste o jumătate de secol de la distrugerea Dresdei, Elisabeta, regina-mamă, a condus ceremoniile de la Londra prilejuite de dezvelirea unei statui ridicate în onoarea „pilotului de bombardier” Harris.

Tot la 13 februarie:

1542: Regina Angliei, Catherine Howard, a cincea soție a regelui Henric al VIII-lea, este decapitată la vârsta de douăzeci și doi de ani.

1571: Sculptorul și bijutierul italian Benvenuto Cellini moare la Florența.

1754: Diplomatul francez Charles-Maurice de Talleyrand se naște la Paris.

1867: Valsul Dunărea albastră al compozitorului austriac Johann Strauss fiul este interpretat pentru prima oară în public, la Viena.

1883: Moare compozitorul german Richard Wagner.

Geo Alupoae, critic de teatru