„Homo bucovinensis” este o sintagmă tot mai folosită în literatura de specialitate. Termenul de „bucovinean”, des întâlnit în lumea urbană şi, deopotrivă, în cea rurală, a căpătat în ultimele decenii un sens nou – cel al locuitorului (născut şi/sau doar educat) din fostele graniţe ale Bucovinei istorice. Încet-încet, arealul s-a lărgit şi la zonele limitrofe fostei provincii istorice.

Încercând să vedem ce era „bucovineanul” în accepţiunea istorică, vom constata că nu doar simpla apartenenţă la un areal era cea care permitea o astfel de „etichetare”. Bucovineanul era prin excelenţă un om tolerant, poliglot, cu strămoşi care aparţineau uneori mai multor etnii; avea, vrând-nevrând, şcoală primară şi, lucru foarte important, îşi plătea impozitele; era punctual, iar cuvântul dat era întotdeauna respectat.

Discutând de apartenenţa etnică a bucovineanului, aceasta nu era importantă decât în propria comunitate şi/sau la propriul locaş de cult; practic, bucovineanul era român, polon, ucrainean, evreu, german, armean, lipovean, ungur etc. Şi pentru că acest mozaic etnic trebuia să comunice, bucovineanul simplu ştia câte ceva din fiecare limbă. Fără îndoială că fiecare etnie dorea să transmită ce avea mai de preţ; celelalte etnii, de multe ori, preluau acel ceva şi, încet-încet şi-l însuşeau. După nici 100 de ani, se putea vorbi de „cultura bucovineană”, o entitate cu individualitate proprie.

Discutând de personalităţile bucovinene, este o mare greşeală să te rezumi la etnie; practic există riscul să derapezi de la adevărata valenţă a terminologiei şi să constaţi că nu ajungi la esenţă. Bucovineni au fost şi Paul Celan, şi Olga Kobilanskaja şi Epaminonda Bucevschi şi Eudoxiu Hurmuzachi şi I.G. Sbierea şi Rose Ausländer şi Alfred Margul-Sperber şi Ion Nistor etc. Toţi aceştia, şi încă mulţi alţii, au scris în limbi diferite, au gândit din prisma diverselor culturi şi tradiţii însă au creat ceea ce numim şi astăzi „cultura bucovineană“.

Astăzi vorbim din ce în ce mai mult despre sacralitatea Bucovinei; şi, este adevărat, nu greşim prea mult: acest spaţiu este plin de lăcaşuri de cult aparţinând ortodoxiei, catolicismului, iudaismului sau protestantismului. Din păcate promovăm de cele mai multe ori doar o parte a acestui patrimoniu ce încă vorbeşte despre vechea strălucire de odinioară; iar acest lucru nu ne aduce decât deservicii – de imagine, de percepţie corectă sau, de ce nu, de intoleranţă. Fără îndoială că vina ne aparţine tuturor – şi românilor, şi ucrainenilor, şi polonilor, şi evreilor, şi armenilor.

Un mare deserviciu îl reprezintă pentru toate etniile istoriografia; vrând-nevrând, naţionalismul este dăunător; pentru toţi. Este cunoscut faptul că istoria trebuie doar asumată însă, în multe cazuri ea este comentată şi, din păcate, modificată după bunul plac. Şi atunci, în cazul unei provincii cum este cea în discuţie, aceasta dă naştere la confuzii, ignoranţă, exacerbare, lipsă de comunicare şi, la final, îndepărtare de noţiunea principală – toleranţa, adică Bucovina.

De aceea cred că astăzi vorbim mai mult de visul frumos de odinioară. Bucovina practică a mai rămas doar în conştiinţa unor generaţii, deja îmbătrânite şi nu este altceva decât nostalgia după o lume care se află la final. Şi totuşi cât de puţin trebuie să facem pentru a o reînvia – doar să ne cunoaştem şi recunoaştem între noi, cu bunele şi relele fiecăruia.