Bucureștiul lui Ioachim Botez, un loc unde caii mureau de sărăcie electrocutați și ziua de 1 decembrie însemna doar frig
Ioachim Botez este un scriitor și publicist mai puțin cunoscut cu toate că vocația sa de memorialist l-a însoțit în toată aventura scriiturii sale. Punându-și condeiul în slujba puterii, opera sa a pierdut din valoare.
Cu toate că se observă o vădită acțiune de influențare a publicului într-o direcție pronunțat ideologică, de înfierare a poporului față de infamii stăpâni moșiero-burghezi, Ioachim Botez ne invită și într-un București care merită redescoperit.
Boierii acelor vremuri nu erau învățați cu pâinea amară a scrisului
Bineînțeles că o parte din acești ”boieri nu mâncau pâine amară a scrisului”, așa cum Ioachim Botez a mâncat-o vreme îndelungată. Sărăcia și-a pus amprenta în opera sa și s-a extins și asupra unui București inegal, voioș, pestriț, care merită din partea noastră un efort de recuperare memorialistică și prin acțiunea acestui autor, rareori amintit, și, în mare parte, necunoscut în cultura română.
În cartea sa, “Prin București odinioară și azi”, publicată la Editura Tineretului, în anul 1956, putem afla cum a luat naștere Bucureștiul și cum se avansa cu infrastructura în acele vremuri, cum era cafeneaua Capșa, locul ”unde boierii ghiceau în cafea când au să vie la guvern”, cum Expoziția din 1906 de pe Dealul Filaretului s-a dovedit a fi un fiasco pentru Capitală sau cum Teatrul Național era un veritabil grajd al boierilor, respectiv ”o pădure de bice cu vizitii fără mustăți”.
Teatrul Național, locul unde Caragiale stat un an director și un boier 10
În opinia autorului, Teatrul Național era locul care s-ar fi numit mai bine Piața Caiilor. ”Două soiuri de cai se puteau vedea la răspântia unde fosta stradă Câmpineanu taie Calea Victoriei: cai grași, nechezind de plictiseală, care adăstau în fața teatrului mușterii sau mușterice elegante, ce nu duceau cu ele nici o povară decât cea a giuvaericalelor și cai cu coastele ieșite ca niște cercuri de butoi”.
Nici văduvele, prăjiturile acrele ale acelor vremuri nu scapă condeiul său. ”Peste drum de teatru exista o cofetărie la care la numite ceasuri se iveau niște prăjituri acre, văduve care căutau o a doua, a treia, a patra căsătorie””.
Bucur Ciobanul și bisericuța sa nu sunt nici ei uitați. ”Bisericuța de lemn a lui Bucur Ciobanul, care nu se știe cum și când a venit cu târla de oi avea drept turn o biată ciupercă. Drumul de la ele până la târg era greu și întortocheat: tot prin smârcurile Domboviței. Atunci a venit un voievod, boier vechi, Brâncoveanul, despre care secretarul său, italianul Del Chiaro, scria cu privire la birurile ce punea pe norod că n-a văzut om așa mester să jumulească găina de vie. Pentru a-și face drum spre palatul lor, el a croit ulița ce urcă de la gârlă spre inima târgului, pe care azi bucureștenii o numesc Calea Victoriei. Pe atunci, îi zicea drumul la Sărindar”.
Vede în tramvaie o formă de corupție a liberarilor. Cine mai știe afacerea cui mai era?
”Acțiunile tramvaielor se urcau la bursa peste noapte ca ciupercile-n gunoi. Dar cine putea pune mâna pe ele, dacă nu era liberal? Toți acționarii se îngrășau numai caii slăbeau”, notează acesta.
