Românul este prin esenţă un om care simte nevoia unui şef; dacă este şef, simte nevoia unui şef mai mare, dacă este şef mai mare, simte nevoia unuia şi mai mare şi tot aşa. Pe de altă parte, nu există un şef bun: dacă-i darnic, românul vrea întotdeauna mai mult, dacă şeful nu are pârghii înseamnă că nu se pricepe şi trebuie schimbat, dacă este al naibii, trebuie schimbat chiar dacă uneltirea se face cu teamă. Dacă însă şeful este considerat bun, atunci, de regulă, avem variantele: se poate câştiga de pe urma lui (în general lucruri neînsemnate), nu trebuie să muncesc, pot să-mi fac liniştit propriile treburi, pot folosi serviciul în interes propriu etc.

Pe de altă parte românul simte nevoia să facă „micul ghişeft”: să-şi plătească facturile şi să-şi facă cumpărăturile în timpul serviciului, să „muşte” măcar câte zece minute la venirea şi la plecarea de la serviciu, să fumeze trei ţigări în loc de una, să mai bea o ceaşcă de cafea sau ceai etc. Altfel, a pierdut ziua de pomană.

Când vine vorba de salarizare, primul gest este observaţia cu privire la colegul de alături: întotdeauna salariatul român a muncit mai mult decât colegul său şi, în consecinţă merită o leafă mai bună (fără a lua în calcul că leafa trecută în contractul semnat de ambele părţi este asumată); dacă însă i se face demonstraţia că lucrurile stau diferit, atunci, mai întotdeauna, va convinge că munca sa era mai importantă şi că fără ea scopul şefului n-ar fi fost atins vreodată; asta fără să punem la socoteală că fără el totul s-ar fi putut dărâma, că totul ar fi fost un dezastru. Dacă mai adăugăm cunoştinţele vaste din toate domeniile (pe care le exprimă oricum în necunoştinţă de cauză), atunci avem fără îndoială o imagine clară.

Şeful, are aproape întotdeauna grijă să-l belească pe salariatul care munceşte mai mult: de regulă, pentru că se poate baza pe el, pentru că se pricepe sau pentru că nu are pe cine pune să facă o anumită treabă. Unii au grijă să se descotorosească de salariatul care ajunge să-şi facă foarte bine treaba – nu-i el cel mai deştept, mai drept şi mai… şef? Dacă mâine se gândeşte să-i ameninţe scaunul? Pe de altă parte, cu cât are mai mulţi salariaţi în subordine este, evident, mai important, chiar dacă eficienţa entităţii pe care o conduce este tot mai mică… Cel mai grav este insă că după 1990, o serie de şefi se cred pe moşia proprie – se pricep la toate, n-au treabă cu pregătirea şi  fişa postului salariatului (de multe ori umilindu-şi subalternii bine pregătiţi), n-au treabă cu un program coerent de lucru (organizarea muncii a fost înlocuită cu hei-rupismul), înlocuiesc profesionişti după bunul plac, cel mai adesea cu nonvalori, deoarece aşa se conduce cel mai bine (la urma urmei pare el mai inteligent, nu?) sau pentru că s-a inventat „şomajul” etc. Aceste abuzuri au loc din cateva motive: salariatului român nu-şi cunoaşte drepturile (iar dacă le cunoaşte oricum nu are curajul să se apere), a devenit dependent de sistemul cel nou – societatea de consum, bruma de coloană i s-a topit de la oţetul din salată, iar în sângele său frica cumulată cu pupincurismul oricum nu-i dă pace; şi, cel mai grav, fiind oricum vremea tupeiştilor – fii şi nepoţi de mari activişti sau securişti – instruiţi dar, în acelaşi timp, oportunişti şi veşnic nemulţumiţi, sau a celor angajaţi pe criterii „de certă valoare PCR (=pile, cunoştinţe şi relaţii), profesioniştii se retrag tot mai mult în uitare – uitarea de sistem, uitarea de prostie, uitarea de mizerie umană etc.; altfel, aceştia din urmă ar claca.

Ca atare, făcând un calcul simplu, ajungem la concluzia că în România nu vom avea eficienţă şi, evident, calitate, decât peste vreo 300 de ani, atunci când vom fi probabil doar vreo 12 milioane de cetăţeni şi vom realiza că fiecare om se pricepe doar la ceva anume; şefii, profesionişti şi ei, vor exploata tot ce este mai bun la un subaltern şi vor încerca să-i păstreze doar pe cei mai eficienţi.

A, să nu uităm – ambii sunt, până la urmă, salariaţi!