Este cunoscut că fiecare generaţie le consideră pe cele noi ca fiind retrograde sau, cel mai adesea, „fără bun simţ”. Istoric vorbind, bunul simţ s-a legat întotdeauna, şi se mai leagă încă, de educaţia primară primită în familie, respectiv de „cei şapte ani de-acasă”. Această perioadă este foarte importantă şi din prisma locului de formare – rural sau urban – loc care îşi pune definitiv amprenta. Despre ce este vorba mai exact? Mediul rural obligă, graţie unui univers mult mai compact, la câteva reguli precise: fiecare salută pe fiecare, tinerii respectă bătrânii, ruşinea ca simţ este literă de lege, preotul şi învăţătorul au mai întotdeauna primul şi ultimul cuvânt, pământul nu trebuie să rămână „pârloagă”. Şi aste pentru că fiecare cunoaşte pe fiecare şi, la orice gest împotriva regulilor satului se poate ajunge până la „excluderea” din comunitate. Pe de altă parte, vorbind de entităţi mici, ajutorul între membrii acesteia era inevitabil, fapt care conducea la o închegare a relaţiilor sociale pe baze foarte serioase. De remarcat este că în marea ei majoritate, comunitatea avea o ocupaţie comună – pământul.

Mediul urban oferă multe direcţii de dezvoltare a cetăţeanului însă, în acelaşi timp, o subţiere a spiritului civic. Practic, orăşeanul luptă pentru propria supravieţuire şi, doar arareori, pentru cel din imediata sa apropiere. Ocupaţiile fiind diverse dar în acelaşi timp limitate, duc inevitabil la o necesitate a luptei pentru supravieţuire, conducând inevitabil la dezvoltarea egocentrismului. În consecinţă, spiritul mioritic este incontestabil mai pregnant. Şi aici avem de-a face cu câteva reguli: izolarea devine regulă din dorinţa de a nu deranja pe cel de lângă tine dar, în acelaşi timp, şi pentru a păstra o oarecare discreţie asupra propriei persoane; identificarea soluţiilor pentru „lucrul cu mapa”, socializarea se face doar dacă este musai şi, de regulă, în cazuri care aduc strict unele câştiguri proprii (imagine cel mai des); valoare absolută are, bineînţeles până la un punct, doar cuvântul şefului (până şeful pică în dizgraţie sau poate fi înlocuit); propria părere, de cele mai multe ori neavizată, este susţinută chiar fără argumente pentru a fi vizibil şi, de ce nu, pentru a atrage mici câştiguri; şi regulile ar putea continua.

Ceea ce se observă este faptul că orăşenii anilor ’70-’80 aveau mult bun simţ. Aceasta se datora însă populării forţate a oraşelor cu cetăţeni din mediul rural care aduceau cu ei „cei şapte ani” petrecuţi în comunităţile lor. Copiii acestora, crescuţi de regulă de bunici (mai ales în vacanţe), îmbinau cele două moduri de viaţă şi percepţie asupra vieţii. Pe de altă parte, cartierele erau pline de cetăţeni care jucau seara table în pijamale sau doar în maieuri; noile orăşence erau mai mereu prezente pe străzile din cartiere îmbrăcate în capot – vara din zazana şi iarna din diftină; bineînţeles nu lipseau din peisajul urban tunsorile „permanent scurt”. Apoi, lucru important, oamenii socializau mai tot timpul – la serviciu, in autobuz, la coadă la magazin, la berărie, la cârciumă, la nuntă (unde tariful era fix) etc. Odată cu dispariţia „rudelor de la ţară”, noile generaţii s-au rupt total de un stil de viaţă poate mai corect; rezultatul îl simţim astăzi – tinerii nu mai au alte scopuri decât propriile interese, munca nu reprezintă decât eventual o treaptă pentru un alt scop; însă cel mai grav – egocentrismul a dus la o izolare accentuată, prietenii noii generaţii fiind reprezentaţi tot mai mult de televizor, computer sau jocuri video, iar posibilităţile de „socializare” rămân inevitabil legate mai ales de „cultura mall-ului” şi de club.