Pe câmpia aridă și fierbinte de la Pharsalus, în centrul Greciei, soarta Imperiului Roman a fost hotărâtă în această zi în care Iulius Caesar a învins armata vechiului său rival, Pompei cel Mare. Bătălia a oferit garanția dominației statului roman, însă a grăbit sfârșitul republicii romane, care fusese instaurată cu aproape cinci secole în urmă, în anul 509 î.Hr.

Caesar și Pompei fuseseră cândva aliați foarte apropiați, amândoi opunându-se cavalerilor care dominau Senatul roman și obstrucționau orice proces de reformare a guvernului, aflat pe cale să se prăbușească. Însă succesul militar alarmant al lui Caesar în Galia l-a determinat pe Pompei să se teamă că și-ar fi putut pierde poziția de conducător al Romei și s-a lăsat convins să treacă de partea cavalerilor atunci când, în anul 49 î.Hr., Caesar și legiunile sale călite în lupte au trecut Rubiconul și au intrat în Italia romană.

Pompei a fugit din capitală, însoțit de consulii săi, de senatorii conservatori și de o parte a armatei. În aceste condiții, Caesar a dus un război pe două fronturi, doi dintre locotenenții lui Pompei fiind comandanții legiunilor din Spania, Pompei însuși refugiindu-se în Grecia.

Caesar și-a manifestat disprețul față de adversarii săi cu comentariul: „Mă duc în Spania să lupt cu o armată fără general și apoi în răsărit, să lupt cu un general fără armată”.

În Spania, Caesar a convins legiunile dușmane să i se alăture în loc să lupte împotriva lui și apoi l-a urmărit pe Pompei în Grecia, oferindu-i, în repetate rânduri, soluții de compromis în locul unei bătălii. Probabil din cauză că-l înfrânsese pe Caesar la Dyrrhachium, Pompei a subestimat geniul militar al dușmanului său. Cum Pompei nu a reușit să-l ia prizonier în timpul acelei lupte, Caesar va concluziona că Pompei „habar n-are cum se câștigă un război”.

Când armatele s-au aflat față în față la Pharsalus, Pompei a fost cel care a început bătălia, încrezător în victorie, dat fiind că avea de partea sa 50.000 de soldați, comparativ cu cei numai 30.000 de sub comanda lui Caesar.

Pompei plănuise să împingă în spate flancul drept al lui Caesar cu cavaleria și apoi să-și zdrobească inamicul cu superioritatea numerică. Însă Caesar ținuse ascunși în spatele liniilor frontului 2 000 dintre cei mai experimentați legionari ai săi. Când flancul lui Caesar s-a retras sub atacul dezlănțuit al lui Pompei (după cum Caesar însuși plănuise să se întâmple), legionarii lui Caesar au atacat brusc cavaleria, folosindu-și sulițele să străpungă piepturile cailor dușmanilor. Năucită de acest atac, cavaleria a fugit de pe câmpul de luptă, permițându-i lui Caesar să îl înconjoare pe Pompei pe flancuri și să înceapă un masacru general. Știind că victoria îi aparține, Caesar a încercat să reducă proporțiile măcelului, strigându-le soldaților săi: „Cruțați-vă frații romani!”.

Le-a permis oamenilor săi să salveze fiecare câte un soldat dușman. La încheierea bătăliei, Caesar avea numai 200 de soldați morți, în timp ce 15.000 dintre soldații lui Pompei își pierduseră viața sau fugiseră și alți 23.000 fuseseră luați prizonieri. Trecând în revistă pierderile dușmanului, după bătălie, Caesar remarca: „Hoc voluerunt” („Asta și-au dorit”), referindu-se la refuzul cavalerilor și al lui Pompei de a accepta un compromis.

Pompei s-a salvat, dar nu pentru multă vreme. Caesar l-a urmărit în Egipt, unde l-a ucis un ofițer al regelui Ptolemeu. Când a ajuns și el, în cele din urmă, în Egipt, lui Caesar i-a fost prezentat capul conservat al lui Pompei.

După dictatura lui Caesar și războaiele civile care au urmat asasinării sale, Roma a devenit imperiu sub protejatul lui Caesar, Octavian (Augustus), și a rămas sub conducerea împăraților timp de cinci secole în Occident și șase secole în răsărit, la Constantinopol.

Tot la 9 august:

378 d.Hr.: Vizigoții îl înfrâng și îl ucid pe împăratul roman Valens, la Adrianopol.

1974: Richard Nixon devine primul și singurul președinte american care demisionează.

Geo Alupoae, critic de teatru.