Astăzi, în Portsmouth s-a născut cel mai mare – sau, cel puțin, cel mai prolific – dintre marii romancieri ai secolului al XIX-lea, Charles Dickens. Bucurându-se de celebritate în timpul vieții, încă venerat după aproape două veacuri, a creat un întreg panteon de opere unice prin stil și prin capacitatea de a portretiza și de a caricaturiza personaje, într-o asemenea măsură încât și astăzi folosim un derivat al numelui său – dickensian – pentru a descrie atât niște condiții de viață sordide, cât și oameni cu umor, chiar dacă uneori respingători.

În ciuda faptului că făcea parte dintr-o familie din clasa de mijloc, Dickens a fost retras de la școală și trimis la muncă într-un atelier de văcsuire a pantofilor când avea doar doisprezece ani, pentru că tatăl său își risipise banii și ajunsese la închisoarea datornicilor. Ulterior s-a întors la școală, dar la cincisprezece ani a abandonat orice formă de educație oficializată pentru a deveni funcționar la un avocat, apoi stenograf de tribunal, iar la 17 ani, reporter de ziar.

Totuși, până să împlinească douăzeci și patru de ani, Dickens începuse deja să-și clădească o carieră de scriitor, odată cu publicarea în foileton a cărții Documentele postume ale Clubului Pickwick, care a avut un imens succes de public.

În același an, s-a căsătorit cu Catherine Hogarth, care avea să-i nască 10 copii. Din acel moment, cel puțin așa cum se vedea din afară, Dickens a fost scriitorul de succes și mulțumit, care ducea o respectabilă viață victoriană (regina Victoria urcase pe tron în 1837).

Într-adevăr, după toate relatările, Dickens era, în același timp, fermecător și spiritual. Într-una din locuințe avea o ușă secretă ce dădea în cabinetul lui de lucru, care era făcută să arate ca un dulap de cărți, cu rafturi vopsite și cotoare de cărți pe care se puteau citi titluri fictive. Un set de asemenea cărți purta titlul „The Wisdom of Our Ancestors” (Înțelepciunea strămoșilor noștri) și includea câteva volume despre ignoranță, superstiție, butuc, țeapă, greblă, murdărie și boală.

Alături de el se afla un volum însoțitor subțire, intitulat „The Virtues of Our Ancestors” (Virtuțile strămoșilor noștri), atât de subțire încât titlul de pe cotor a trebuit scris vertical. După succesul repurtat cu Documentele postume ale Clubului Pickwick, Dickens a continuat să scrie romane lungi, de mare succes – Oliver Twist, urmat de Nicholas Nickleby și de Magazinul de antichități, o carte adorată de public îndeosebi pentru tratarea sentimentală a morții Micuței Nell.

Totuși, nu toată lumea a găsit-o atât de mișcătoare. Oscar Wilde a remarcat la un moment dat: „Ar trebui să ai o inimă de piatră ca să citești despre moartea Micuței Nell… fără să râzi”.

În 1843, Dickens  a publicat cea mai siropoasă operă a sa, Poveste de Crăciun, care a repurtat un succes instantaneu. Cartea preferată de autor, David Copperfield, un roman parțial autobiografic, a apărut în 1850, urmată în următorii patru ani de două romane de protest social, Casa umbrelor și Timpuri grele. Un public entuziast aștepta cu nerăbdare aproape toate aceste creații, iar Dickens a devenit o personalitate de nivel național.

Pe neașteptate, în luna mai a anului 1858, când Dickens avea 46 de ani, soția lui a părăsit domiciliul conjugal, deși secretul a fost foarte bine păstrat. Motivul? Cu 10 luni înainte, Dickens cunoscuse și se îndrăgostise de o frumoasă actriță pe nume Ellen (Nelly) Ternan, cu 27 de ani mai tânără decât el. Cu două luni înainte de prăbușirea căsniciei sale, Dickens îi scria unui prieten: „Nefericirea conjugală mă apasă atât de puternic încât nu sunt în stare să scriu”.

Totuși, după plecarea soției, Dickens și-a recăpătat în mod vădit energia creatoare, dând lumii capodopere precum Poveste despre două orașe, Marile speranțe și Prietenul nostru comun. Între timp, sora lui, Georgina, a venit să locuiască alături de el, având grijă de copiii mai mici și de gospodărie.

Odată cu înaintarea în vârstă, Dickens pare să fi devenit trist și preocupat în sinea lui, cu toate că în aparență a rămas la fel de exuberant ca întotdeauna. Editorul lui american spunea despre el că este „cel mai voios dintre bărbații de vârsta lui”. Acum muncea și mai mult, colaborând la diverse reviste și participând la turnee de lecturi din operele sale în întreaga Mare Britanie și în Statele Unite.

A pornit într-un nou turneu în 1869, dar a renunțat la el în aprilie, când n-a mai avut energie să-l continue. Chiar și atunci a continuat să lucreze, începând romanul Misterele lui Edwin Drood și susținând lecturi la Londra. Deodată, pe neașteptate, la 9 iunie 1870, a murit în locuința lui de la țară, Gad’s Hill din Kent. Națiunea l-a prețuit atât de mult, încât a fost înmormântat în Westminster Abbey (aici sunt încoronați și îngropați regii Angliei).

Tot la 7 februarie:

1478: Se naște omul de stat englez și martirul catolic Thomas Morus.

1807: Napoleon îi înfrânge pe ruși și pe prusaci în Bătălia de la Eylau.

1950: SUA îl recunosc pe împăratul Bao Dai al Vietnamului, spre deosebire de URSS, care îl recunoaște pe Ho Și Min.

Geo Alupoae, critic de teatru