La început de iunie, revine în actualitate personalitatea marelui compozitor al Bucovinei Ciprian Porumbescu, firava floare din Grădina Bucovinei, peste care vântul a trecut şi nu mai este (Ps. 102, 16), dar locul i se găseşte în cimitirul de la Stupca, azi comuna Ciprian Porumbescu, aducând recunoştinţă, dragoste şi respect, când comemorăm împlinirea a 140 de ani de la trecerea în eternitate.

Este adevărat că florile tinere dau miros puternic. Ciprian Porumbescu a fost o asemenea floare, abia împlinise 29 de ani când a trecut la cele veşnice, lăsând în această lume lucrarea sa pentru veşnicie, lucrare înfăşurată în culorile – roş, galben şi albastru, ce identifică neamul românesc în armonia naţiunilor lumii de astăzi.

Viaţa lui a fost o luptă permanentă de chemare a tuturor de acelaşi grai românesc la unire-n cuget şi simţiri, la înlăturarea urii şi vrăjmăşiei, la trăirea virtuţilor strămoşeşti. Virtutea, credinţa lucrătoare, nu are moarte fiindcă are izvor în Acela care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan XIV, 6).

Viaţa sa a fost o frământare a conştiinţei îmbrăcate în straiele unui patriotism fără margini.

După înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi, în 1875, una din consecinţele fireşti şi imediate din viaţa studenţească, a fost că studenţii români s-au grupat în Societatea academică studenţească Arboroasa, al cărei scop major – înfăptuirea unităţii de neam în pofida separaţiei politice vremelnice – era înscris în deviza Uniţi să fim în cugete / Uniţi în Dumnezeu, deviză propusă de Vasile Alecsandri.

Deviza Uniţi să fim în cugete / Uniţi în Dumnezeu nu şi-a manifestat imperativul îndemn numai în ceea ce priveşte unitatea internă a Societăţii, ci a avut după cum se ştie o bătaie mult mai lungă, cu consecinţe care vizau conştiinţa unităţii naţionale, atât de frumos exprimată încă din 1871 la Putna la mormântul lui Ştefan cel Mare, unde tânărul Ciprian a cântat Daciei întregi.

Chemarea la luptă şi entuziasmul arborosean s-au manifestat în versurile pline de patriotism ale lui Ciprian Porumbescu care avea să compună Hora detrunchiaţilor – o aluzie la detrunchierea de la 1775, iar colegul său Constantin Morariu răspundea prin Cântecul nedetrunchiaţilor în ale cărui versuri pline de muzicalitate, viitorul părinte din Pătrăuţi, reamintea că hotarele nu au separat poporul român unit prin sânge şi limbă: Până când o să mai fie/ Încă limbă românească/Graiul fraţilor din lume/Ce-s de-un sânge şi de-un nume / Până atunci la poli să fim / Detrunchiaţi nu ne numim!.

La împlinirea a 100 de ani de la uciderea mişelească a voievodului Grigore Ghica la Beilicul turcilor din Iaşi, pentru protestul său împotriva samavolniciei detrunchierii habsburgice a Moldovei de către împărăteasa Maria Tereza, conducerea Societăţii academice studenţeşti Arboroasa, din care făcea parte şi Ciprian Porumbescu, a hotărât să trimită la 12 octombrie 1877 o telegramă Comitetului ieşean de comemorare a tristului eveniment, cu următorul conţinut Arboroasa, Societatea junimii române din partea detrunchiată a vechii Moldove, aduce coondoleanţele membrilor săi pentru tutorul decapitat.

Urmările acestei îndrăzneli nu au întârziat. A urmat arestarea Comitetului pentru înaltă trădare (Hochverrat), şi se ştie din lucrările publicate până acum, ce suferinţe au îndurat studenţii români de la Universitatea din Cernăuţi.

Pentru întreaga suflare românească din Bucovina, anul 1877 era considerat – aşa după cum aflăm din singura şi modesta publicaţie românească a vremii Calendariu – “An de fală! An de biruinţă! An scris cu litere maşcate, căci acum s-a făcut biruinţa strălucită – victorie adevărată, ce incită pe fraţi şi uimi pe străini, iar pe români îi ridică în faţa lumii întregi.”

Inspirat din războiul pentru neatârnare, din eroismul dorobanţului român, compune piese corale şi muzică instrumentală de cameră Sergentul, Plevna, Peneş Curcanul. În acele zile Ciprian Porumbescu a gândit şi compusCântecul Tricolorului, publicat la numai doi ani de la terminarea Războiului de independenţă, imn ce încorporează în graiul său muzical, ca şi Mioriţa în versurile sale, o parte din semnificaţiile şi dimensiunile istoriei poporului român.

A urmat apoi perioada vieneză a vieţii lui Ciprin Porumbescu, unde, aşa cum avea să mărturisească în faţa prietenilor, rămânea entuziasmat în faţa statuilor sau locuinţelor unde au compus titanii Beethoven, Mozart, Strauss, Händel ş.a.

Boala lui Ciprian Porumbescu, contractată în vremea detenţiei de la Cernăuţi, se agravează, i se recomandă plecarea la Nervi în Italia unde deseori recita versurile lui Nicolae Bălcescu De pe plaiu-nstrăinării/ Unde zac şi simt că mor/ De amarul disperării/ Şi de -al ţării mele dor.

Simte paşii morţii şi revine acasă, unde în ziua de 6 iunie 1883 şi-a închis ochii pentru totdeauna fredonând Adusu-mi-am aimnte de proorocul ce strigă : eu sunt pământ şi cenuşă… oare cine este acesta…. .

A fost înmormântat lângă altarul bisericii Sf. Dumitru din Stupca, unde tatăl său părintele Iraclie era paroh. I s-a pus pe mormânt tricolorul, după a sa dorinţă Iar când fraţilor m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru Tricolor.

Muzica sa este simţirea, oful şi bucuria românului. Şi dacă este vorba de vreun componist pe care l-am studiat şi-l studiez şi acum cu multă diligenţă – spunea el în “Gazeta  Transilvaniei ” din 26 martie 1882- atunci îmi permit a spune că (sic!) componistul acesta este însuşi poporul român.

6 iunie 2023 moment de reculegere pentru Ciprian Porumbescu, cel ce este pentru neamul românesc unul dintre cei mai de seamă compozitori, un geniu care nu a avut timp să-şi desăvârşească opera, un model de luptător pentru emancipare naţională, pentru unitate, principalul fundament al unicei identităţi româneşti, statornice pe deasupra atâtor trecătoare şi nedrepte despărţiri, biruitoare prin aspiraţiile triadei Reîntregire- Libertate- Independenţă.