În această zi, cu ajutorul turnurilor de asalt și al scărilor mobile, 15.000 de cruciați au luat cu asalt zidurile orașului sfânt Ierusalim, strigând „Ajută-ne, Dumnezeule!”.

Prima Cruciadă triumfase. „Ierusalimul este buricul lumii”, strigase papa Urban al II-lea, în cadrul Conciliului de la Clermont din urmă cu patru ani. Apelul său la un război sfânt poate părea cam tardiv – Ierusalimul fusese oraș musulman de peste patru secole – însă abia în 1071, când turcii selgiucizi veniseră din Asia Centrală, orașul fusese interzis pelerinilor creștini. Prin urmare, papa Urban a strigat și Prima Cruciadă a și început.

În această mare aventură au pornit probabil în jur de 50.000 de cavaleri, soldați și personal auxiliar, inclusiv nobili de ranguri inferioare în căutarea norocului și țărani în căutarea libertății din chingile feudale care îi țineau legați de pământ.

Timp de trei ani, cruciații istoviți de drumuri au străbătut Europa și Asia Mică, măcinați de foamete, sete, boli, bandiți și gherile turce. Când, într-un târziu, au ajuns în Palestina, s-au copt de vii în armuri sub căldura îngrozitoare, însă și-au continuat drumul. Când au sosit în Orașul Sfânt în iunie 1099, mai mult de jumătate dintre ei muriseră, dezertaseră sau pur și simplu se rătăciseră.

În momentul în care cruciații au străpuns zidurile Ierusalimului, sarazinii care îl apărau s-au refugiat în Templul lui Solomon, însă, în scurtă vreme, atacatorii i-au doborât porțile. Aici, potrivit unui martor ocular, „în acest templu, aproape 10 000 de oameni au fost decapitați. Dacă ai fi fost acolo, ai fi avut picioarele pline de sângele morților… Nu a fost cruțată nici măcar o singură viață, nici femeile și nici copiii. Ai fi fost martorul unei priveliști îngrozitoare, când soldații noștri cei mai săraci, aflând de viclenia sarazinilor, le-au despicat burțile să scoată din măruntaiele lor giuvaerurile pe care le înghițiseră când erau încă în viață. După câteva zile, trupurile au fost adunate într-o imensă grămadă și arse până nu a mai rămas nimic din ele, ca să se găsească mai ușor monedele în cenușă”.

Când, în sfârșit, cruciații au terminat răfuiala cu musulmanii, i-au adunat pe evreii locuitori ai orașului la principala lor sinagogă și au ars-o și pe aceasta până în temelii. Și, astfel, ziua de 15 iulie a rămas ziua celei mai mari victorii militare a creștinătății. Triumful s-a soldat cu proclamarea Regatului Creștin al Ierusalimului, al cărui prim conducător a fost Godefroy de Bouillon, primul cavaler creștin care a pus piciorul pe zidurile orașului cucerit.

El a respins titlul de rege, preferându-l pe cel de Apărător și Baron al Sfântului Mormânt, spunând: „Nu voi purta o coroană din aur acolo unde Mântuitorul meu a purtat una de spini”.

Regatul creștin a rezistat aproape două secole, cu toate că Ierusalimul a fost cucerit în 1187 de marele conducător al sarazinilor, Saladin.

Ca o ironie a sorții, în ziua în care creștinii cucereau Ierusalimul de la musulmani era exact Hegira, acea zi din anul 622 în care Mahomed a fugit în Medina, considerată debutul tradițional al erei musulmane.

Tot la 15 iulie:

622: Mahomed fuge de la Mecca la Medina – Ziua de Hegira – debutul erei musulmane.

1606: Se naște pictorul olandez Rembrandt van Rijn.

1834: Decretul de Suprimare pune capăt Inchiziției spaniole.

1904: Moare la Badenweiler, Germania, dramaturgul rus Anton Cehov.

Geo Alupoae, critic de teatru.