După 1990, încet-încet, în România s-au creat două mari niveluri de locuitori – clasa politică şi „poporul”. Prima a tot promis din patru în patru ani vrute şi nevrute, a cumpărat voturile fie prin mijloace emoţionale, fie prin constrângere, fie cu bani, şi uşor-uşor şi-a văzut de propriile interese. Dacă analizăm tabloul politicienilor ultimilor 20 de ani constatăm că în frunte se află aproape aceiaşi oameni. Şi totuşi, în ultimii opt ani s-au produs ceva schimbări – vrând-nevrând unii au dispărut fizic, alţii (foarte puţini) au pierdut votul uninominal, alţii „s-au pensionat”. Iar generaţia tânără, foarte timid, a pătruns tiptil-tiptil şi în viaţa politică. Din păcate, experienţa ultimilor opt ani a demonstrat că „lupii tineri” au viaţă încă grea – unii şi-au rupt dinţii în „bătrâni”, alţii s-au transformat în mici tirani, alţii au înjurat ca la uşa cortului majoritatea populară etc. Cert este că mai toţi se erijează, la bine sau la rău, în salvatorii naţiunii, explicând mai mult sau mai puţin arogant cât de neînţeleşi sunt ei, cât de neînţelegător este „poporul” şi cum nu vrea acesta din urmă să priceapă ce-i bine pentru viitorul lui, adică, cum spunea Petre Ţuţea – „bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului”.

„Poporul”, într-o perioadă de criză când „profitul” – marele zeu al secolului – îl bagă în „sistem” şi apoi îl umileşte, şi-a urmat, forţat de împrejurări, propria cale de rezistenţă, alta decât cea voită de politician. Practic acesta a trebuit să se adapteze globalizării şi, inerent lipsurilor, „descurcându-se”. Aşa de exemplu, crizele medicamentelor – realitate a ultimilor ani, aduse de presă în atenţia publică la intervale aproape regulate, au avut ca rezultate doar creşterea audienţei şi rezistenţa populaţiei la prostiile debitate de „aleşi” sau „numiţi”. Eu, cel puţin, m-am obişnuit cu eşecul sistemului românesc şi cu suficienţa mai-marilor zilei atât de tare încât nu am crezut vreodată că cineva ar putea să-şi ceară măcar scuze pentru greşeli, de multe ori fatale pentru unii cetăţeni. De altfel, am spus mereu că în România voi putea „vedea” scuze şi demisii peste 500-600 de ani.

Ei bine, inevitabilul s-a produs  – Victor Ponta într-o discuţie avută vineri cu cititorii hotnews, a cerut scuze bolnavilor de cancer: „Îmi cer eu iertare pentru incredibilele bariere birocratice pe care doar acum și sub presiunea opiniei publice am reușit să le îndepărtez”.

De necrezut! Imposibil! Şi totuşi real! Să fie ăsta un început de normalitate şi în politica românească? Să cred că urmează ca puterea politică să fie totuşi luată în următorii zece ani de politicieni (de la diferite partide, evident) mai normali, mai “europeni”? Sau a fost doar un simplu accident sau strategie de imagine? Nu ştiu, a fost însă un gest uman şi normal.  Sper să nu fie ultimul. Rămâne de văzut ce va urma în următorii 20 de ani.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
Editorial
Aeroportul International Stefan cel Mare Suceava
REVINE Suceava
Karls Jobs 2018
ROMFOUR - Transport international de persoane colete - auto pe platforma
Loial Impex Suceava