„Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.” – Nicolae Iorga

Democrația este o forma de organizare și conducere politică a societății prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voința acestora, de interesele și aspirațiile de progres ale țării. Numele Democrației vine de la demos (popor) și kratos (putere), indiferent dacă ea este directă (cum era cea ateniană) sau indirectă, prin reprezentanți aleși (cum este cea modernă). Abraham Lincoln 1809-1865), președintele care a schimbat fața Americii, i-a dat cea mai clară definiție: „Democrația este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor”.

Democrația este un tip de regim politic dar și un mod de viață, întrucât ea cuprinde un ansamblu de legi care guvernează viața colectivă, dar și sentimentele sociale, emoțiile etc. „Democrația nu este atât o formă de guvernare, cât un set de principii” spunea președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, pe timpul participării țării sale la primul război mondial.

Democrația modernă s-a întemeiat având la bază conceptele de: libertate, egalitate a șanselor, recunoașterea drepturilor omului, minimum de intervenție a statului, maximum de autonomie. Și s-a regăsit, de-a lungul istoriei sale, așa cum am spus, sub cele două forme: democrație directă și democrație reprezentativă. În prima variantă, de democrație directă, toți cetățenii puteau participa la luarea hotărârilor de interes public, fără a se folosi de reprezentanți aleși sau numiți. Acest sistem s-a practicat doar în cadrul unor societăți cu un număr restrâns de membrii, așa cum a fost Atena Antică – prima democrație din lume. Din Antichitate și până astăzi democrația a evoluat și s-a modernizat. Și cred că va continua să se modernizeze. Societățile moderne, numeroase și complexe de astăzi se ghidează după principiul democrației reprezentative. În acest tip de democrație cetățenii aleg reprezentanți oficiali care iau hotărâri politice, elaborează legi și administrează programe spre binele public. Toate democrațiile reprezentative sunt sisteme în care hotărârile publice sunt luate conform opiniei majorității cetățenilor. Recunoașterea și respectul pentru cel diferit de tine, prin acordarea acelorași drepturi, este un principiu important al democrației. Atenianul Pericle (495-429 î. H.) afirma aceasta când vorbea despre democrația ateniană ca despre o societate în care „nu suntem suspicioși unii față de alții, nici nu ne supărăm pe vecinul nostru dacă face ceea ce îi place; nu ne uităm la el cu o privire plină de reproș, care, deși inofensivă, este neplăcută”. Ne dăm seama că, în acest mod, copacului care se numea ură, i se tăiau crengile.

Democrația obligă la o atitudine tolerantă, la includerea celuilalt ca persoană cu drepturi egale cu ale tale. «Democrația este necesitatea de a te înclina uneori în fața punctelor de vedere ale altora», spunea omul politic britanic, prim ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război mondial – Winston Churchill (1874-1965).

Există astăzi regimuri politice care se autodefinesc drept „democrații neliberale” și care reduc democrația la voința majorității. Mai mult, ele dau respectivei majorități dreptul de a exclude categorii întregi de oameni din comunitatea politică. Pe scurt, aceste regimuri se întemeiază pe voința majorității, combinată cu afirmarea dreptului majorității de a exclude, de a discrimina (deci de a avea un statut privilegiat în raport cu minoritățile de orice fel). Astfel de regimuri nu pot fi numite democrații – la fel cum nici regimurile care se autodefineau „democrații populare” nu erau de fapt democratice. Și unele și celelalte refuză egalitatea în drepturi și înlocuiesc toleranța cu o specie de ură. „Cineva mi-a explicat diferența dintre democrație și democrație populară: este aceeași diferență ca între o cămașă și o cămașă de forță”, povestea Președintele Statelor Unite ale Americii, Ronald Reagan (1911-2004).

Înainte de a vedea legătura dintre democrație și creștinism, să amintim definiția Creștinismului – Religia la baza căreia stă credința în persoana și învățăturile lui Iisus Hristos.

În anul 2000, editura Crater din București, edita cartea „Creștinism și democrație” a filozofului catolic francez Jacques Maritain, în traducere românească. Traducerea s-a făcut după ediția din 1945 apărută la Paris. Maritain a scris cartea în 1942, când soarta războiului încă nu era decisă, și a apărut în librării un an mai târziu, la New-York, când înfrângerea Germaniei și a partenerilor săi părea certă. Ediția românească a editurii Crater conținea, pe lângă traducerea textului din 1945, și „Cuvânt înainte” – Pr. Prof. Constantin Galeriu – ,  „Avertisment” – René Mougel – ,  „Civilisation” – prezentare făcută de Jacques Maritain și „Prefața” lui – , „Postfață” – a diplomatului Liviu Petrina, membru PNȚCD și opozant al regimului comunist, în care vorbește despre Maritain și prietenii săi români și care, în încheierea prezentării sale afirmă: „Maritain și Românii au, cu siguranță, un drum comun de parcurs”.

Aflăm astfel că Jacques Maritain s-a născut în 1882, la Paris, într-o familie de protestanți – tatăl avocat, mama fiica unui politician celebru – Jules Facre. A studiat la Sorbona – filozofia și științele naturale. Mai târziu și-a început viața academică predând filozofia. L-a întâlnit pe Henri Bergson, a avut prieteni pe scriitorii Charles Peguy și Leon Bloy, precum și pe Monseniorul Vladimir Ghika, căruia i-a oferit sintagma « une bonte sans frontieres » (bunătate fără frontiere). Mai târziu a fost preocupat de filozofia lui Toma de Aquino, aceasta devenind baza întregii sale opere politice, estetice, educative, filozofice și juridice. A decedat în anul 1973.

Transcriu câteva idei din lucrare, extrem de prețioase, asupra cărora ar trebui să reflectăm. În Prefața Părintelui Galeriu se face referire la umanismul antropocentric al Renașterii din sec 18, secolul luminilor și cel de al 19-lea pozitivist, materialist și ateu, care împreună „au produs cel mai inuman secol din istoria lumii – al 20-lea – cu dictaturi, lagăre de asasinate în masă și cele două războaie mondiale”. Lucrarea „Creștinism și Democrație”, în ansamblu, stabilește un diagnostic pentru o lume bolnavă, și un tratament constând în credința că istoria umană nu se face fără Dumnezeu, subliniind că este o relație de nedesfăcut între Revelație și Istorie, și că, „Nu se poate întemeia în lume o viață umană în social și în național, fără ordinea spirituală, răsărită din Evanghelie”. Reamintește afirmația filozofului francez Henri Bergson (1859-1941), filozof intuiționist – cel care s-a stins murmurând: „Universul este o mașină de făcut zei” – și anume că „Democrația este de esență Evanghelică”.

René Mougel (n. 1948), directorul arhivelor și caietelor Maritain care a evocat amintirea filozofului, definea democrația: „Nu e altceva decât numele laic al idealului creștin”.

Jacques Maritain, având o conștiință autentic umanistă, scria că umanul și libertatea nu se pot înfăptui decât prin „transformarea spirituală pe care omul nu o poate cuceri decât prin iubire și neîncetată dăruire de sine”.

O remarcă interesantă a lui Maritain este aceea că poate exista pericolul unor noi forme de dictatură, născute din mizerie și resentiment, sau din excese naționaliste, în rândul popoarele care nu au fost formate pentru libertate. Vorbind despre raporturile dintre politică și religie consideră că „nici creștinismul și nici credința creștină nu trebuie să fie înfeudate nici uneia dintre formele politice, oricare ar fi ea, nici democrației ca formă de guvernare, nici democrației ca formă de filozofie a vieții umane și politice”. Aceasta conform distincției făcută de Christos: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. 

Creștinismul este însă legat de democrație, și credința creștină îl obligă pe fiecare credincios să fie democrat. Direcția democrației s-a ivit în istoria umană ca o manifestare temporală a inspirației evanghelice. Creștinismul este un ferment al vieții sociale și politice a popoarelor, și un suport al speranței temporale a oamenilor.

Președintele Statelor Unite Franklin D. Roosevelt (1882-1945) vorbea despre faptul că democrația înseamnă respectul persoanei umane, libertate, bună credință internațională, și că ele au un fundament solid în religie. Winston Churchill (1874-1965), prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial declara că „Ideea de libertate derivă din Biblie și din insistența sa extraordinară asupra demnității persoanei. Democrația este singura expresie politică veritabilă a creștinismului”.

Bergson afirma că în deviza republicană „fraternitatea este esențialul”, trebuie cuprinsă expresia „democrația este de esență evanghelică”. Pentru a păstra credința în mersul înainte al umanității, în ciuda tuturor tentațiilor de disperare ale omului, pentru a avea credință în demnitatea persoanei și a umanității comune, în drepturile umane și în justiție, altfel spus – în valorile esențialmente spirituale – pentru a avea sentimentul și respectul demnității poporului care este o demnitate spirituală și care se descoperă celor ce știu să o iubească, pentru a susține și a întări sentimentul egalității fără a cădea într-un egalitarism nivelator, este necesară „o credință eroică care să anime rațiunea și pe care nimeni altul decât Iisus Nazarineanul a aprins-o în lume”. Egoismul, barbaria, care fac posibilă încălcarea legilor prin minciună, furt, îndepărtează viața socială de la atingerea acestor nobile obiective.

Filozoful, scriitorul, juristul și diplomatul francez Joseph de Maistre (1753-1821) susținea că „Guvernul singur nu poate guverna, el are nevoie fie de sclavie, care diminuează numărul de voințe ce acționează într-un stat, fie de forța divină, care, printr-un gen de grefă spirituală, distruge asprimea naturală a acestor voințe și le pune să acționeze împreună fără a se vătăma între ele”, și de asemeni că „o dreaptă experiență politică nu se poate dezvolta în popoare, numai dacă, pasiunile și rațiunea le sunt orientate printr-un solid fond de virtuți colective, prin credință și prin onoare și prin setea de justiție”.

Jacques Maritain spunea că „a venit vremea să facem apel la rezervele morale și spirituale ale poporului, ale umanității comune – ultimele rezerve ale civilizației – indisolubil necesare pentru victorie și pentru reconstrucție”. Și preciza că „de noile elite depinde totul, de ele are lumea cu disperare nevoie”. „Poate, considera el, că nu suntem capabili să pregătim viitorul pentru copiii noștri, dar putem cel puțin să ne pregătim copiii pentru viitor.”

„Omul, spunea tot el, la un moment dat a trebuit să aleagă între comunismul care voia să-l alunge pe Dumnezeu, și fascismul care voia să-l aservească și să-l înregimenteze”. În nazism vedea ultima etapă a unei reacții implacabile contra principiului democratic și contra principiului creștin în întregul său ansamblu, iar în comunism – ultima etapă de distrugere internă a principiului democratic datorită respingerii principiului creștin.

În încheierea capitolului intitulat „Problema comunistă” Maritain spune: „Istoria ne-a îmbarcat într-un apocalips unde nu mai este permis de a-ți astupa urechile la Evanghelie. Trebuie să ne facem alegerea noastră, trebuie să riscăm totul sau pe ură, sau pe lașitate, sau pe dragoste. […] Sunt motive să credem că a treia atitudine va fi cea pe care noile elite o vor adopta”. În capitolul „Umanismul eroic” amintește că Europa a cunoscut semnificația tragică a vieții, experiența acumulată fiind „un tezaur de lacrimi”, dar, Europa știe că eroismul este singurul care învinge tragedia. Despre America are câteva pagini lăudabile: America știe că valoarea și demnitatea omului sunt importante. Omul de rând – „common man” – nu are nici servilism, nici aroganță, are sensul de dignitate a existenței umane și există în conștiința colectivă a valorii fiecăruia. America, deși are un tradiționalism, când a trebuit, a ieșit din izolaționismul său tradițional și a acceptat războiul, pornind apoi spre construcția unei lumi noi, cu scopul atingerii fericirii, pentru o viață liberă, obținerea de bunuri superioare ale culturii și civilizației, eliberarea de sentimentele de frică și de servitudine, „scopul cel mai înalt al civilizației prin transformarea spirituală a ființei umane și pe care omul nu o poate cuceri decât prin multă dragoste și o neîncetată dăruire de sine”.

Maritain continua să scrie: „Dacă viața este îndreptată spre justiție, va trebui să-mi dau și pielea și celelalte pentru justiție, dar cel puțin voi avea speranța că pruncii mei vor fi fericiți și curajoși totodată”. (Doamne, cât de actuală este această dorință!) „Mai bine să mergi să fii păruit pentru bine decât pentru rău. Acestea sunt lucruri foarte simple, va veni curând timpul când conștiința generală le va înțelege”.

Vorbind despre tragedia democrațiilor moderne, indică cauzele numeroaselor eșecuri, primul fiind inamicii idealului democratic care nu au dezarmat niciodată, resentimentele lor, ura față de anumite popoare și față de libertate au crescut pe măsură ce exercițiul democratic a avut și unele greșeli: „puhoiul de barbarie anticreștină a făcut mult rău lumii. Unii au strigat «moarte inteligenței» dorind îndepărtarea de democrație”. Românii, la mineriada din 1990, au auzit strigându-se: „Noi muncim, nu gândim!” „Astfel, în formidabila percepție istorică în care Imperiul păgân joacă pe o carte pentru a lichida totodată creștinismul și democrația, șansele religiei, ale conștiinței și ale civilizației coincid cu cele ale libertății, iar șansele libertății coincid cu cele ale mesajului evanghelic”.

Răul iese de multe ori la iveală, în special atunci când credința slăbește sau este complet ignorată, iar cei care conduc destinele popoarelor nu au întotdeauna antenele în funcție pentru a interveni la timp, a lua măsuri și a face sacrificii pentru menținerea libertății și a democrației, despre care Winston Churchill spunea: „Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum”.

În concluzie, fără democrație și fără creștinism, libertatea este doar o iluzie. Libertatea adevărată se obține numai prin credință, prin respectarea legilor spirituale a universului.

Ce este credința? Lev Tolstoi răspunde în cartea sa „Despre Dumnezeu și om”: „Credința este acea construcție spirituală pe care se întemeiază întreaga viață umană, este ceea ce îi dă omului un punct de sprijin și deci posibilitatea de a se deplasa. Este suportul ființei trupești. Pentru insectă este de-ajuns un fir de păr, pentru albină o floare, o frunză, pentru pasăre o ramură, pentru o veveriță un ciot, pentru urs un copac. La fel și cu credința omului”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord