SC Diasil Service SRL Suceava - Impreuna pentru un oras curat

„Invidia este un vultur ce sfâșie fără încetare pe cel care îl adăpostește la sânul lui.“

– Adolphe de Chesnel

Invidia sau pizma este păcatul – de când e lumea și pământul – care a luat naștere în inima omului și care pricinuiește părere de rău pentru binele aproapelui și bucurie pentru nenorocirea și suferința lui; este un vierme care roade inima fără încetare. Aristotel spunea că invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noștri.

Prin invidie se păcătuiește față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. De aceea, Sfânta Scriptură ne atrage atenția, semnalând: „Unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău” (Iacov 3, 16).

Sfinții Bisericii au spus simplu și clar despre  invidie, că este „tristețea pentru succesul aproapelui”, nici o altă patimă nu este „atât de distrugătoare pentru sufletele oamenilor”. Se naște din rădăcina tuturor patimilor, din trufie sau înfumurare, și care la rândul ei se manifestă prin prefăcătorie și minciună. Astfel, înțelegem că mama invidiei este trufia, vanitatea. Ea poate fi mascată temporar printr-o smerenie actoricească, pentru a nu fi descoperită, sau poate fi etalată fără nici o rușine.

Invidiosul este atent la toate, este sârguincios în ideea găsirii motivelor să condamne pe cel vizat. Observă pe celălalt cum vorbește, ce vorbește, cum se comportă și își pregătește săbiile pentru duel. Începe să facă observații în fața unor oameni mai numeroși, în apariții televizate, în adunări, cu scopul ascuns de defăimare, de coborâre, de umilire, în general de a se situa pe locul, rangul celui pe care îl invidiază. Este pregătit să-i facă observații și mai ales în fața celorlalți, neținând seama de respectul pe care-l datorează persoanei în funcție, face tot posibilul să-l coboare și să se înalțe pe el însuși. Când cel invidiat este apreciat, atunci cel care invidiază este gata să exprime contrariul, deschide o luptă, tulbură liniștea pe care alții o doresc.

Consecințele invidiei sunt de nedorit. Desfigurează sufletul omului, rânduiala spirituală, îmbracă haina hidoșeniei. Vasile cel Mare, arhiepiscop din secolul al IV-lea, născut în Pont, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini, spunea că, așa cum săgețile care pleacă din arc când întâlnesc un obiect dur se întorc către arcaș, în același fel se întorc acțiunile invidiei, fără să provoace tristețe celui invidiat, „rănile acestuia devin ale invidiosului”, spunea el.

În cartea Mitropolitului Hierotheos Vlachos – teolog grec născut în 1945 – intitulată „Psihoterapia Ortodoxă” se spune că primul lucru care este necesar în lupta contra invidiei este răbdarea și îngăduința, fiindcă cel care înțeapă pe careva, în același timp se distruge, la fel și patima invidiei distruge mai întâi pe cel care o are și al doilea lucru, recomandat de învățătura patristică, este, să evităm conviețuirea și decăderea prin conviețuire cu cei care ne invidiază, pentru că e posibil să devină un și mai mare rău. Este scris: „Să nu iei masa cu un bărbat invidios, nici să nu râvnești la mâncărurile lui; căci în ce chip ar fi să înghită cineva un fir, tot astfel mănâncă el și bea. Și nici să-l primești la tine pe el și să mănânci îmbucătura cu el: căci o va voma și va pângări cuvintele tale cele bune” (Pilde 23, 6-8).

Din invidie se nasc: ura, clevetirea, vicleșugul, înșelăciunea, uciderea, precum și slăbirea puterilor sufletești și trupești ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce și la depărtarea de Dumnezeu, căci înăbușă dragostea curată față de El și față de aproapele. „Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice șarpe veninos”, se mai scrie.

Între morala creștină și etica filozofică există oarecare afinități, de pildă în privința virtuții și ambele consideră că nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea și mult mai primejdioasă decât iubirea de arginți, dar nu înseamnă că nu o și include, ea – invidia – fiind rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de arginți este mulțumit atunci când dobândește ceva, pe când cel care invidiază nu se mulțumește decât atunci când semenul său nu dobândește nimic. Îl vrea distrus. Fericirea sa este nefericirea celuilalt.

Atât morala creștină, cât și etica filosofică (sub aspect teoretic) găsesc un punct comun și în cultivarea valorilor morale, valori care se înfățișează în primul rând ca valori ale persoanei. Lucrurile, de exemplu, nu sunt purtătoare de valori, deoarece nu sunt responsabile. Toate valorile morale se întemeiază pe valoarea fundamentală a binelui, ca forme particulare ale lui. Aceasta nu înseamnă că binele ar reprezenta suma lor, ci el reprezintă un plus față de valorile pe care le fundamentează. El le străbate pe toate, iar  morala creștină cât și etica filosofică pretind săvârșirea binelui și evitarea răului.

Filozoful, matematicianul britanic Bertrand Russel (1872-1970), văzut ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX, comenta, întrebându-se totodată: „Invidia este baza democrației… Mișcarea democratică în statele grecești se poate reduce cu siguranță la această pasiune și același lucru se poate spune despre democrația modernă. Măsura, moderația este proastă în viață; să trăiești în exces înseamnă nebunie. Înțelepciunea greacă se baza pe măsură; mediocrii sunt oameni cu măsură, și atunci?…” Nu degeaba s-a spus că întâi morala trebuie sădită și numai apoi democrația făurită! Morala este temelia pe care se poate începe a construi ceva durabil. Și la sădirea moralei începi prin a stârpi necinstea, adică corupția – cea mai mare abatere de la moralitate.

S-a instalat o neîncredere în democrație, și  s-a dezvoltat populismul, opusul democrației, un curent politic, ce folosește un tip de discursuri și de curente politice care critică elitele și pledează pentru întoarcerea la popor, de unde-i vine și  numele. Pentru că nu dispune de prea multe argumente reale, populismul mizează pe forța de atracție a personalității unui individ pe care îl folosește, cu alte cuvinte este reprezentat de o figură carismatică care emite judecăți hazardate, și care este susținut de un partid atașat ideologic. Populismul a apărut, sau mai corect s-a dezvoltat în democrațiile moderne. Se manifestă ca un blocaj la nivelul gândirii omului politic în tentativa sa de a mima rezolvarea problemelor, de aceea, populismul ia foarte adesea forme de expresie negative, pe care le cunoaștem: Nu ne vindem țara” și altele cu „nu” în față. Scopul populismului este manipularea (influențarea opiniei publice).

Există și discursul anti-populist care poate demasca stupizenia populismului folosindu-se o formă destul de brutală de a spune adevărul, pentru a obține acordul spontan al publicului. Populismul, trebuie să reținem că este un pericol aciuat în democrațiile moderne. Se camuflează în „binele public”, apelează la valori fundamentale făcându-i pe oameni să creadă că le servește. S-a constatat că „pentru populiști, formule precum „plătește statul”, „să-i ajutăm pe cei în nevoie”, „să fim solidari” sunt golite de conținut, dar au efectul magic al obținerii sprijinului majoritar. Te opui? Înseamnă că nu vrei să-i ajuți, că nu ești solidar, că ești lipsit de compasiune, că ai interese ascunse. După ce își justifică moral discursul sau acțiunea, populistul are nevoie de o acoperire practică a generozității sale: e „statul” atotputernic, „bugetul” – un fel de corn al abundenței sau e bancherul fără scrupule, bogații care au prea mult și nu vor să împartă cu ceilalți. Dacă e nevoie îți aduce și argumente juridice sau precedente…”

Efectele populismului sunt: i s-a dat unuia, vin pe rând toți și cer, populistul își dă seama că nu are de unde lua și da, începe să-și retragă promisiunile; oamenii devin iresponsabili; oamenii așteaptă chilipiruri și se asociază cu acești oameni, devin o turmă, le este teamă să nu fie prădați de stat și devin ei prădători; apar escrocii, starea de dezamăgire a oamenilor, de lipsă de speranță, neîncredere, haos. Și ceea ce prognostichează unii analiști și este cel mai rău: „neîncrederea în democrație, în economia de piață, în libertate, și care poate duce la nevoia de autoritarism”.

Să nu uităm că atât comunismul cât și fascismul au utilizat populismul. Oare este un răspuns ceea ce se întâmplă în tranzițiile care se fac? Se caută o cale spre viitor și deocamdată nu este găsită?

Am vorbit cândva mai pe larg despre Mentalitate, ca fiind  felul particular de a gândi al unei persoane sau al unei colectivități, factor important care poate influența semnificativ modul de reacție, într-un context bine definit: perioadă istorică, delimitare geografică, că odată ce a fost dobândită, mentalitatea se modifică mai greu, ea fiind „asemenea unei pietre asupra căreia trebuie acționat cu forță pentru a o putea mișca din loc”. Și când încearcă cineva să o miște, de ce nu-l ajutăm cu puținele noastre forțe?

De-a lungul istoriei s-a constatat că dezvoltarea omului și a civilizației a fost strâns legată de educație, mentalitate și cultură, văzute atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. Fiecare popor, dar și fiecare individ își are propria mentalitate și cultură, care-l conturează ca o entitate distinctă și care intră în sfera armoniei cu ceilalți. Conștientizezi ca exiști, că faci parte din această viață; lucrurile, întâmplările, trăirile au fost martorii timpului prin care ai trecut, martorii bucuriilor, martorii nefericirii tale… Și când acestea dispar, rămâi pe moment dezorientat, fără un punct de reper. Apoi încerci să te adaptezi noului, dacă acesta este conștientizat de tine, și începi schimbarea mentalității, printr-o nouă experiență, prin informare, educație, cultură. Și este importantă fiindcă ea determină atitudinea. Oamenii se mișcă și este important cum se mișcă, încotro se mișcă. Am dorit libertate și am obținut-o, dar nu am știut cum s-o folosim. A fi liber nu înseamnă să nu-ți pese de reguli și să-ți iei singur permisiunea de a le încălca.

M-am tot gândit în câte părți este divizată țara mea și mi-am amintit că am citit opiniile cuiva, cum că oamenii din țara noastră sunt – nu de două categorii cum încercam eu să-i împart –, ci de trei categorii: cei puțini, rămași din categoriile care au suferit în comunism și care sunt singurii oameni interesați sincer de viitorul țării și chiar al omenirii; cei mulți în sufletele cărora a intrat virusul comunismului care a contaminat și copiii lor, oameni invidioși pe care-i interesează numai ce pot reuși indiferent pe ce cale murdară s-ar obține reușita; indiferenții, cei în afara vreunei filozofii, pe care-i preocupă doar supraviețuirea și care își spun în fiecare zi: „…fie ce-o fi!” Și i-am dat dreptate!

Mentalitatea comunistă, lupta aceea de clasă care întruchipa ura, invidia, nu numai că se schimbă foarte greu, în special la oamenii care au trăit în acea perioadă, în care mulți au fost înfricoșați de teroare, când nu li se permitea să gândească în alt mod de cum erau îndrumați în formarea „omului nou” după ce li se spălau creierii, și ce este mai dureros – că s-a uitat tot răul prin care s-a trecut. Unii țin de haina în care și-au înveșmântat conștiința, alții încearcă să se dezbrace de acea haină, dar nu reușesc, câte o mână iese greu din haina mulată pe trup… Schimbarea mentalității pentru unii necesită timp mai mult, înțelegerea pentru unii este mai grea sau lipsește interesul, dar și bunăvoința și efortul din partea celor care și-au dat seama de vicisitudinile vieții trăite sub ideologia comunistă. Ce este și mai grav, este că mulți intelectuali ridicați în conducerea institutelor de învățământ superior propagă în rândul tinerilor de pe acest glob, ideile comuniste și tinerii naivi se îndoctrinează cu această filozofie a vieții, necunoscând neajunsurile și răul pe care la produs generației din țările prinse în cleștele ei.

Mai important decât toate, în momentul pe care-l trăim, ar fi să se contureze o perspectivă credibilă de evoluție a țării, luând în calcul posibilitățile reale,  folosind mijloace cinstite, pentru ca reușita să fie sigură. Aceasta, cred, că se poate obține lucrând cu oameni integri, capabili, cu mentalitatea adecvată noilor vremi și care pun mai presus de interesele personale, binele  țării.

Să luăm medicamente contra „ulcerului sufletelor”! Și poate, să și începem a face treabă, ci nu „a ne afla în treabă”, tot vorbind și orgolii etalând!?

„Există o mecanică a lucrurilor pe care cine o înțelege are cel mai mult de câștigat”, scrie eseistul timișorean Marius Torok, în încercarea de a defini mentalitatea.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Despre INVIDIE ȘI POPULISM, 10.0 out of 10 based on 2 ratings
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
Editorial
ROMFOUR - Transport international de persoane colete - auto pe platforma
Loial Impex Suceava