„Mediocritatea este plaga civilizației.” – John Fowles

Conform dicționarului, Mediocritatea este „starea celui mediocru – om fără talent, lipsit de merite”. Figurativ, mediocritatea este caracterizată prin insuficiență de spirit, de merit. Etimologic, cuvântul provine din latina veche, „medio” însemnând mijlociu și „ocris” – munți, pietre cu aceeași înălțime. În dicționar sunt citate cuvintele scriitorului Mihail Sadoveanu: „Mediocritatea, prostia ori incultura lor mă exasperează. Aceștia nu sunt artiști”. Parafrazând, am zice că mediocritatea oamenilor politici din zilele noastre ne exasperează.

Mediocrității îi este opus geniul. Rare sunt geniile, mediocritățile – cât lumea! Suntem mediocri, trăim în sânul unei mediocrități! Mai grav este că asupră-ne acționează Mediocrația – puterea politică formată din oameni mediocri care, nu pot ridica acest popor, ci din contră, creează contradicții, haos, regres.

Petre Țuțea când vorbea despre tipuri umane, categorisea: sfântul, geniul, talentul, omul obișnuit și neputinciosul. Cu alte cuvinte, mediocri sunt cei ce cuprind tipurile omului obișnuit și al celui neputincios, separat de geniu, acesta fiind definit ca cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, o personalitate care posedă o inteligență sau talent la superlativ. Îmi amintesc de plăcerea cu care am citit cândva, într-o revistă primită din Italia, poezia intitulată „Piața Furstemberg” dintr-un volum de versuri a scriitorului Ion Andreiță, care se referea la talente – genii: „Pipa lui Eliade/ Ademenind dumnezei/ Privirea lui Cioran/ Ademenind disperări/ Zâmbetul lui Ionesco/ Strângând scaunele/ Gata/ Reprezentația a luat sfârșit/ Următorul spectacol/ Peste o sută de ani”.

Criticul, istoricul literar Romul Munteanu (1926-2011) – neobosit în muncă și de formație academică – pe care Marian Marino îl considera „un complex aparat de citit cărți”, întrebat dacă la anii înaintați pe care îi avea se socotea „un biruitor sau un înfrânt”, a răspuns: „Nici un învingător, dar nici un înfrânt. Am ieșit din scenă ca un personaj mediocru care s-a strecurat printre evenimente și printre oameni ca să rămână în picioare”. Luciditatea, modestia și resemnarea omului trecut prin vremuri!

Mediocritate nu înseamnă prostie, fiindcă te naști prost sau deștept, geniu sau om obișnuit. Conștientizezi acest fapt, te încadrezi în așa zisa mediocritate generală, pe care o descoperi oarecum ierarhizată, încerci să depășești pragul mediocrității tale. Este ca și cum te-ai afla la parterul unei clădiri având două alternative: te poți simți bine, relaxat, mulțumit, fără să ai dorința, curiozitatea de a urca treptele etajelor clădirii, mai comod fiindu-ți să rămâi pe loc, integrat în turma pe care o conduce „un brav mediocru” și să aștepți sfârșitul vieții în aceste condiții, sau, cu voință și putere să fugi pe scări, să scapi de mediocritatea de la parterul clădirii. Voința te poate pune în mișcare. Voința despre care spunea Schopenhauer că „a vrut întotdeauna viața, ei slujindu-i intelectul”.

Rămânem uneori perplecși în fața unui om care se complace într-o plată mediocritate. Fericitul Augustin spunea: „A iubi pe Dumnezeu înseamnă a urca”. Nu-l poți ajuta fiindcă își încarcă sufletul cu arma nepăsării, încrezător în slaba lui judecată, cu care te dă la o parte dacă încerci să-l ajuți, în timp ce alții pornesc la urcuș – încrezători. Unul se-nalță, altul se împiedică, cade și vine-n jos de-a berbeleacul, nu reușește să scape de platitudinea mediocrității, din cauză că voința-i slăbește sau mintea nu-l ajută. Unii, dintre cei căzuți, se resemnează, alții încearcă să se răzbune pe cei care au reușit, devin invidioși, vanitatea, răutatea le acaparează sufletele.

Treapta mediocrității o dobândești în viață, nu te naști cu ea. Prostia are limitele ei interioare care nu pot fi depășite, pe când mediocritatea câștigă cât poate, punând mintea la contribuție. Este în fond o luptă a vieții. Cei ce desemnează în anumite funcții oameni mediocri, incompetenți, sunt tot atât de mediocri, incompetenți pentru rolul lor de desemnatori ai acelor persoane incompetente. Perverșii o fac cu scopuri ascunse. Uneori plângi urmărind scena vieții, alteori te amuzi până îți dau lacrimile. Scriitorul Nicolae Filimon sau Ion Luca Caragiale, fiecare în genul său, dacă ar fi trăit în această perioadă, ar fi avut mult material documentar. Regizorul piesei care se joacă în zilele noastre pare a fi un spirit primitiv, cu un comportament de snob, iar actorii nu-și dau seama de rolurile distribuite care nu li se potrivesc. Orgolioși – le acceptă cu ușurință. Mediocrul cu spirit primitiv, deși speră la o funcție și mai înaltă, nu va ajunge niciodată genial, cu toată truda, toată transpirația, fiindcă îi va lipsi acea condiție stipulată de Thomas Edison, acel 1% – imaginație (despre care spunea Albert Einstein că este adevăratul semn al inteligenței). Procentajul de 99% al transpirației atribuit de Edison cândva, cercetătorii îl divizează acum în: 29% instruire de bună calitate (cultură cu alte cuvinte) și încurajare, și doar 70% transpirație. Ca atare, mediocrul rămâne cu … transpirația!

Mediocrul este lipsit de idei, sau dacă are idei, acestea sunt eronate din cauza raționamentului  distorsionat sau al interesului ascuns. Orice efort făcut din parte-i, nu aduce câștig, ci mai curând pierderi materiale și spirituale. Se pierde timpul, se înrăutățește situația. Scriitorul rus Feodor Dostoievski (1821-1881) în cartea sa Idiotul: „Ești mediocritatea însăși, fudulă și încrezută, mediocritatea plină de sine, închistată în auto-liniștirea ei olimpiană, ești rutina rutinei! Nici în capul și nici în inima dumitale nu se va zămisli vreodată o idee proprie”.

De ce totuși să ne petrecem toată viața în mod călduț, într-un anonimat? Chiar nu putem evolua, și indolenți fiind, trebuie neapărat să rămânem în acea mediocritate plată? Indolența se amestecă întotdeauna prostia.

Mediocrul va atrage oameni tot mediocri. Rob al materiei, nu se va simți bine decât în preajma acestora. Mircea Eliade afirma că „Mediocritatea e cu atât mai impresionantă cu cât o descoperi într-o structură ce se crede deasupra mediocrității”. Aș zice și mult mai periculoasă, exemplificând oamenii politici ai zilelor noastre. Unii dintre aceștia chiar dacă au voință și pun suflet în urcuș, nu reușesc fiindcă nu-i ajută mintea, nu pot vedea, prevedea treptele pe care le avem de urcat și nu cunosc pașii ce trebuie făcuți. Vorbe și iar vorbe, promisiuni fără acoperire… Ca în comunism: jurăminte de credință pentru partid și angajamente strigate în public… Acești hămesiți, nu-și uită interesele. Cumpără tot ce pot, îmbogățindu-se. Și-au propus să cumpere până și populația, și acest târg a început cu anumite facilități, neținând cont de consecințe în viitor. Măcar dacă ar fi frunzărit scrierile lui Marin Preda și ar fi dat de întrebarea lui Moromete: „Pă ce te bazezi?”, să și-o pună când își asumă riscurile.

Mediocritatea ne cam stăpânește de multă vreme. Oameni superiori au fost și mai sunt, dar turma celor mediocri îi înșfacă de cum încearcă să le arate adevărul. Poetul ardelean, politician de extremă dreaptă Octavian Goga (1881-1938) scria: „Îmi pare rău că nu am putut sluji Țara așa cum aș fi vrut și cred că aș fi putut – cu credință și hotărâre. Am trăit în vremea proștilor – a stăpânit mediocritatea sub un rege tranzacționist în chestiuni de morală, timid și fără orizont în probleme de Stat. Ce va fi de Țară în vâltoarea care vine, nu știu, dar cred în puterile sufletești ale neamului”.

Elasticitatea minții pentru înțelegere, analiză profundă și perspectivă nu o poți avea numai din viața pe care o trăiești, ci și din educație, cultură, experiență. Nu contează goana după diplome luate fără trudă, așa pentru a îngroșa CV-ul. Istoricul, academicianul român Nicolae Iorga (1871-1940) vorbind despre viața poporului românesc, pleda pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice și folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăți. Românul întreg de care avem nevoie. Nu fabricațiile în care e ceva specialitate și sub specialitatea aceea nimic. Căci nici o specialitate nu poate să fie în adevăr folositoare pentru oameni, și numai pentru o anumită ocupație umană abstractă, decât când își înfige rădăcinile într-o cultură generală, ea însăși legată de instinctele cele mai vechi și cele mai sănătoase ale unui popor”.

Românii sunt deștepți. Se știe! Dar, unii, din lipsă de instruire serioasă și cultură, folosesc deșteptăciunea pentru diferite sforării, șmecherii, ipocrizii, slugărnicii, sfidări ale valorilor autentice, atitudini arogante, zeflemele, bășcălii… Mă întreb în aceste momente: La ce a folosit răsturnarea unui guvern cu miniștri etichetați ca incapabili, dacă s-au adus în noul guvern aceiași miniștri – de data asta considerați „foarte capabili”? Am asistat la demisii și retrageri de demisii, ca la un joc de copii… Un spectacol trist, deși au fost și momente de ilaritate. Avem și noi cabotinii zilelor noastre, am auzit pe cineva spunând. Jalnic! Criteriile de integritate nu mai sunt respectate. Acest popor care a avut oameni reprezentativi, capabili, cultivați care au condus poporul în vremuri grele, acest popor care, la ora actuală mai are intelectuali de marcă care pot să preia funcția de educatori, de deschizători de drumuri, această țară membră a Uniunii Europene și NATO cum de a ajuns să  aleagă conducători mediocri, submediocri?

Unde ne este acea „combinație neașteptată de rațiune și luciditate” despre care vorbea Părintele Stăniloae că este una dintre trăsăturile de bază ale românilor? Românii sunt considerați oameni eficienți care știu să păstreze echilibrul, adică să aleagă soluții utile. Ei nu sunt persoane înclinate să riște, să efectueze schimbări bruște doar de dragul de a observa ceva nou și a primi aplauze necuvenite. Cum de au apărut aceste personaje politice care efectuează decizii proaste, doritori fiind de schimbări grabnice și excesive, de parcă ar fi ispitiți de „un diavol”? Cineva parcă nu lasă caii căruței să meargă înainte și trage de hățuri pentru a-i ține în loc și chiar a-i întoarce. „Înapoi, înapoi!” parcă-ar striga cineva. Cine să fie? Cine să fie?  Cum de s-a stricat atât de tare echilibrul acestui neam care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (și nu au fost puține!), nu s-a lăsat doborât? Echilibrul românesc nu a fost creat de mediocritate. Au ieșit în față oameni capabili, pe mâna cărora a meritat să ne dăm, oameni care, dând la o parte interesele personale, au dorit binele țării și al poporului, adică al celor mulți. Au fost sacrificii făcute din iubire de țară și de popor. Echilibrul, normalitatea au constituit perioade bune ale existenței noastre. De ce, acum, atâta grabă, atâtea schimbări dese, bruște, fără logică, atâta prostie, atâta risc asumat? Cine îi ispitește pe acești alergători-aventurieri fără orizont? Vor să dovedească curaj? Dar curajul nedublat de înțelepciune, te poate arunca într-o mlaștină.

Nicolae Iorga previziona: „Interesul e pizmăreț și gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmășesc și în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere și plăcere decât ceilalți, egoismul cel rău, iubirea pătimașă de sine și numai de sine scapă din lanțurile cuviinței și datinilor bune și se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veșnic tulburată, neliniștită la lucrul ei, lipsită de siguranță în păstrarea roadelor ei și împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliți să le încheie nu mai sunt decât false și trecătoare”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord