SC Diasil Service SRL Suceava - Impreuna pentru un oras curat

Dacă aerul mi-ar povesti de tine, aş vrea să mă pierd pentru totdeauna în vânt.  Acolo ţi-aş asculta cuvintele şi suspinele, acolo aş fi aproape de sufletul tău şi de căldura inimii tale.” 

Eugenio Montale

Se spune că Eros îl face pe cel slab să fie tare, iar pe cel fără resurse să găsească mijloace de a le avea. Dialogul meu cu Dianu Sfrijan pleacă de la conceptul: „m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” şi  aduce în atenţia cititorului opera pe care un om cu un suflet deosebit a dorit să o lase în urma sa: Centrul Cultural Spiritual Varatic.

De ce am ales Mănăstirea Varatic? Fiindcă este un loc binecuvântat, încărcat de istorie, unde Veronica Micle se retrăsese la două săptămâni după moartea lui Eminescu, unde au poposit arhimandritul Bartolomeu Anania, Zoe Dumitrescu Buşulenga şi alţi oameni de cultură. Varaticul este şi locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni, şi nu numai, locul unde acum Dianu Sfrijan aduce o ultimă ofrandă iubirii sale, aidoma meşterului Manole – iubirea lui fiind „zidită” în acest Centru Cultural Spiritual. Şi nu în ultimul rând Mănăstirea Varatic, fiindcă Maica Stareţă Iosefina ne-a primit cu caldă ospitalitate creştinească şi a îmbrăţişat ideea acestui Centru Cultural Spiritual de la primele întrevederi.

Nu ne gândim la contemporaneitate, care ar putea aprecia aparenţele meritului decât meritul însuşi, ci la cei care vor veni după noi şi vor înţelege cum iubirea şi respectul pentru o femeie – suflet pereche – au putut ridica un templu, un altar dăruit semenilor, în ţara pe care Dianu a părăsit-o cu mulţi ani în urmă, România.

Întâlnirea şi mai apoi căsătoria dintre Dianu Sfrijan, născut în Constanţa, şi Sheila Margaret Richardson, din Manchester, Anglia, care a avut loc în anul 1985, a fost punctul de plecare al unei fermecătoare şi profunde poveşti de iubire, care a durat până la plecarea Sheilei în eternitate…

Şi dacă destinul este cel care uneşte şi ţine laolaltă doi oameni, tot el este şi cauza despărţirii de fiinţa dragă, dară noi ne dirijăm acţiunile spre neuitare, prin ridicarea unui far de cultură pe aceste locuri încărcate de credinţă.

Fără a-şi învinui soarta, Dianu a ales să pună pe fruntea soţiei sale Sheila, o ghirlandă în eternă amintire.

– Cine este Dianu Sfrijan?

– Ţi-aş răspunde printr-un singur cuvânt – Iubire. Am ajuns să înţeleg, Emilia, că totul în viaţă este legat de iubire, că toate capătă formă şi strălucire când stau sub semnul iubirii, că praful vieţii cotidiene se preschimbă-ntr-o ceaţă aurie când iubirea-şi mişcă bagheta magică. Noi oamenii, suntem părticele ale izvorului numit iubire şi pentru ca el să nu sece trebuie s-o împărtăşim cu toată fiinţa şi altora. Spun asta pentru că eu am primit iubire şi am fost învăţat să dăruiesc mai departe. Sufletul meu astfel modelat a căpătat aripi şi a înflorit frumos, dăruind şi primind în acelaşi timp. Mă consider un ales al sorţii pentru c-am fost iubit de femeile din viaţa mea – mama, bunica şi Sheila– până la adorare şi asta a dat sens, putere, echilibru şi culoare vieţii mele. Am fost iubit de cele mai frumoase şi speciale femei cărora le-am întors iubirea cât au fost în viaţăşi pe care le voi iubi dincolo de eternitate. Mamei i-am iubit blândeţea, căldura şi seninul pe care mi l-a sădit în suflet. Bunicii i-am iubit poveţele, sfătoşenia, fragilitatea, ochii umezi şi glasul domol. Sheila a fost, este şi va fi jumătatea care m-a făcut întreg. Am iubit-o din prima secundă până în ultima ei secundă. Am iubit-o când era veselă ori tristă, fericită ori îngândurată, exaltată sau posacă, somnoroasă, serioasă, glumeaţă, drăgălaşă, nostalgică… O iubesc şi-acum, în gând, în vis, de departe, cu sufletul pe jumătate pierdut, pe jumătate fericit pentru că ştiu şi cred în revedere. Cât am iubit-o ar umple o jumătate de veşnicie. Când ne vom revedea ne vom petrece în iubire cealaltă jumătate de veşnicie.

Ştii, Emilia, noi n-am fost un cuplu perfect, pentru că nimeni nu este perfect. Doar iubirea noastră a fost una perfectă, aşa într-un mod imperfect, cu greşeli, cu bucurii, cu aşteptări, cu îndoieli, cu regrete, cu vise, cu împliniri şi neîmpliniri… De-ar fi s-o iau de la capăt şi să am puterea să aleg, alegerea ar fi aceeaşi pentru că altfel ar fi pustiu. De-ar fi să schimb ceva în anii ce au trecut alături de Sheila aş schimba doar minutele în care n-am iubit-o mai mult decât pe mine însumi…şi n-ar fi multe, crede-mă… Sau zilele când soarele a stat ascuns şi nu i-a mângâiat chipul iubit…

Dacă privesc acum înapoi îmi dau seama cât de norocos am fost şi sunt. Am avut iubire din prima clipă a vieţii şi pot spune, cu mâna pe inimă, până astăzi. Şi cu siguranţăşi dincolo de astăzi, în eternitate, pentru că acolo e Sheila, mama şi bunica – iubirile mele eterne.

Tu ştii, Emilia, care era relaţia mea cu Dumnezeu până să te cunosc. Faptul că Sheila s-a stins atât de devreme mi s-a părut de-o cruzime pe care nu mă vedeam în stare s-o duc, s-o gestionez. Cerul s-a prăbuşit  peste mine cu greutate de plumb, sufocându-mă, ducându-mă în pragul disperării, a depresiei, a inutilităţii. Nimic nu mai avea contur, culoare, sens. Aşteptam noaptea, cu visele în care Sheila mea era vie. Zorii de zi erau un coşmar, ajunsesem să urăsc dimineţile. Întâlnirea cu tine e darul divin pe care Dumnezeu l-a trimis pentru a compensa nedreptatea pierderii Sheilei. Tu eşti surioara pe care mi-aş fi dorit s-o am, ca rudă de sânge, eşti prietena mea care m-a întors spre viaţa de dupăSheila, eşti cea care a recreat puntea sfărâmată spre Dumnezeul ce m-a văduvit de iubire. Şi câtă putere am găsit împreună pentru a zidi templul iubirii mele întru nemurire într-un loc binecuvântat şi sigur pe placul scumpei mele Sheila! Emanaţi aceeaşi frumuseţe sufletească, altruism, uitare de sine pentru binele celor apropiaţi, energie dătătoare de viaţăşi reuşiţi să însuflaţi curaj şi putere celor ce se clatină. O forţă lăuntrică ce arde şi se alimentează din lucruri bine făcute, din dragostea oferită şi care reuşeşte să adune în juru-i oameni la fel de frumoşi şi drepţi. Prin proiectul propus de tine am ajuns s-o cunosc pe maica Iosefina, un suflet de înger, care a îmbrăţişat propunerea noastră cu toată dragostea şi pe care o simt alături de sufletul meu şi al Sheilei.     Ştiu că atunci când va veni vremea şi voi pleca la Sheila lumina de la lumânarea aprinsă de maica Iosefina, la mormintele noastre, va alina sufletele noastre în veşnicie, păstrând astfel legătura creatăîntre noi prin credinţa în Dumnezeu, în iubire şi în binele etern. De asta, Emilia, spuneam că am avut iubire din prima clipă a vieţii şi până astăzi. Tu, prietena şi surioara mea dragă, şi maica Iosefina, sunteţi minunate fiinţe, ce ştiţi, asemeni Sheilei, mamei şi bunicii mele, să oferiţi iubire necondiţionat, puritate, sensibilitate… pentru frumos, pentru suflet.

Dragă Dianu, paradisul pierdut al inocenţei şi zâmbetului candid sunt anii copilăriei fiecăruia dintre noi, te rog să ne povesteşti despre copilăria ta, despre anii petrecuţi la malul mării…

– Pentru mine, aş putea spune acum că „nessunmagiordolore, chericordarsidel tempo felice, nellamisseia”2F[1]  şi că, într-adevăr, copilăria mi-a fost un adevărat şi frumos paradis. M-am născut în Constanţa, la malul mării, după cum ai spus. De multe ori mă prezentam ca fiind „Fiul Mării”! Eram mândru că sunt constănţean şi pentru faptul că doar constănţenii îi puteau rivaliza pe bucureşteni în acele timpuri. De mic am fost energic, nu aveam astâmpăr şi eram mereu în căutarea acţiunii. Pasiunile mele din vremea copilăriei erau fotbalul şi înotul, care îmi şi ocupau mult timp. Nu ştiu când am învăţat să înot, dar eram în mare oricând se ivea o ocazie, îmi plăcea sentimentul libertăţii pe care îl aveam ori de câte ori înotam şi simţeam că fac ceva teribil. Casa părintească era aproape de Ghiol (unde azi este acel lac înconjurat de construcţii) şi nu departe, după ce se trece de ghiol, se întinde plaja de la Mamaia, iar eu făceam plajă unde este astăzi Hotelul Parc.

Pe vremea când eram copil, înainte de a începe şcoala primară, obişnuiam să merg pe jos spre mare trecând prin stufărişul de la ghiol. Era aşa de sălbatic, dar frumos şi palpitant. Nu erau drumuri de piatră sau asfaltate şi natura trăia liberă de poverile civilizaţiei. Până când ajungeam pe plajă întâlneam şerpi de apă şi câinii vagabonzi de care bunicuţa mea îmi spunea să mă feresc: „să ai grijă Dienuţă”…

Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele vremuri şi cu ochii umezi de cuvintele bunicii mele pe care am iubit-o cu puritatea sufletului de copil…

În aceste adevărate expediţii la malul mării plecam împreună cu fratele meu mai mic, Cezar, pe la 8 dimineaţa şi ne întorceam pe la 4 după amiaza, ca să fim acasă când venea tata, căci era regulă: trebuia să fim acasă înainte de a veni „generalul”, aşa îl numeam noi, copiii, pe tata. Ca să pot să mai ies afară să joc fotbal, trebuia să arăt că am învăţat ceva, de preferat era o poezie. Dar mie nu-mi plăceau poeziile, deşi le memoram cu uşurinţă, considerându-le lucruri nedemne de un fiu al mării, mai mult îmi era ruşine să recit în faţa „auditorului” (am fost un timid şi poate de asta nu am câştigat în viaţă decât iubirea lui Sheila, dar care a însemnat până la urmă totul pentru mine). Nu-mi plăcea să fac ceva dacă simţeam că sunt obligat (de unde aveam să ştiu că voi încerca mai târziu să versific gândurile mele pentru idolul meu, Sheila?… ).

Am fost un rebel în felul meu, dar un rebel care nu uita de sfaturile bunicii şi ale mamei, iar faţă de ele am rămas mereu ascultător.

Chiar dacă simt că rememorarea trecutului şi aducerile aminte legate de  fiinţele ce ţi-au fost dragi te copleşesc, mai povesteşte-ne, te rog, ce alte amintiri ai despre părinţi şi despre bunici.

– Tatăl meu, de loc din Şoimăreşti, ţinutul Neamţului, a fost o persoană severă şi nu a reuşit să fie apropiat de mine (deşi a ţinut la mine, în felul lui) dar mama, mai mult ca toate mamele, a fost îngerul meu păzitor, ocrotitoare, mereu dându-mi sfaturi, cu blândeţea şi dragostea pe care numai o mamă poate să o dea copilului ei. Dar ce mi-a rămas în minte au fost clipele copilăriei de până am început a merge la şcoală. Îmi aduc aminte de troienii de zăpadă care se formau în jurul căsuţei mici de chirpici, care era casa bunicilor. Acolo am locuit până părinţii au construit casa de cărămidă, casa mare care mai există şi acum pe strada Duiliu Zamfirescu, la numărul 16, în Constanţa. Îmi aduc aminte de un Crăciun când Moşul, pe atunci Moş Gerilă îl numeam, a venit cu o sanie ca-n poveste şi mi-a adus daruri. Ce bucurie în sufletul meu de copil, bucurie împărtăşită bunicii, mamei şi fratelui meu!

Îmi aduc aminte cu plăcere de bunicul meu, care, când avea posibilitatea, mă lua cu el peste tot, la toate treburile gospodăreşti sau ca ajutor de nădejde! Când tăia porcul, voia să îmi arate, deoarece zicea el, trebuie să ştiu. Am fost nepotul lui preferat. Şi de asta îmi aduc aminte cu mândrie şi plăcere. Eram băiat şi eram şi cel mai mare dintre nepoţi. Nepoatele erau pe un plan secundar al interesului arătat de bunicul nepoţilor săi. Mă lua cu el la cimitir unde era paznic şi îmi povestea de toate, mă iniţia în ale vieţii, cum zicea el. Casa noastră nu era departe de cimitir, aşa că aveam motiv să plec de acasă şi să alerg cum îmi plăcea, până ajungeam la bunicul. Mă trimetea uneori  la „Crişul”, o cârciumă la capătul străzii, ca să-i aduc „o cinzeacă”, pe care o lua, câteodată, dimineaţa. Apoi, bine dispus, mă chema şi discuta cu mine. Când i se făcea foame, mă trimitea în gradină să aduc o roşie, o ciuşcă, şi nişte brânză. Am scris câteva versuri în amintirea lui. A murit când eu aveam 10 ani… Când m-am întors către casă, după înmormântare, am început să plâng necontenit. Până atunci strânsesem în mine toată durerea şi suferinţa. Realizând însă că nu va mai fi alături de mine, am izbucnit în lacrimi. Am ţinut mult la el pentru ca a fost un bunic bun şi m-a iubit şi el mult. El făcea pe seriosul, durul, dar avea un suflet de miere.

Şi de bunica îmi aduc aminte cu o plăcere deosebită. Pe bunica, care a trăit până la 94 de ani, am reuşit să o cunosc bine şi să am multe amintiri fericite cu ea: o vedeam ca pe o bătrânică blândă şi bună spunându-mi vorbe înţelepte şi sfătuindu-mă la toate cu un glas molcom dar hotărât încât mi-a fost mereu tot mai dragă. Îmi înmuia sufletul când o priveam. Ea m-a învăţat să zic Tatăl Nostru, să fiu cinstit şi milos, modest, să ajut pe cel în nevoie şi pe cei sărmani. Bunica m-a învăţat să curăţ zarzavatul şi să gătesc. Mi-aduc aminte cum dezghiocam mazărea, deşi era multă, câteodată, şi parcă nu se mai termina; devenisem specialist după practica făcută. „Bucătăream” împreună cu bunica, ea spunându-mi că e bine să ştii de toate în viaţă. Ea făcea mâncarea şi eu mă uitam, învăţam. Mi-a zis odată că „soţia ta te va aprecia încă şi mai mult” dacă ştiam să mă descurc la bucătărie şi aşa a şi fost. În gradină udam împreună; săpatul era sarcina mea şi de fiecare dată mă lua cu ea să facem „câte ceva”. Bunica obişnuia să crească găini şi raţe. Aveam o cloşcă pentru pui şi una pentru răţuşte (gagalite le spunea). Primăvara era o plăcere pentru mine să privesc micuţii puişori abia ieşiţi din găoace. Bunica mai punea şi răsaduri de roşii, ardei, ciuşcă, vinete şi tot primăvara le răsădeam în grădină. Ştiam că după ce terminăm treaba şi primeam nota mare la ceea ce bunica îmi zicea să fac, puteam să mă duc la fotbal sau să-mi întâlnesc prietenii.

Pe la vârsta de 10 ani am început să mă ocup de filatelie şi să fac schimb de timbre cu alţi „colecţionari”. Bunica de multe ori nici nu-i zicea „generalului” că m-am jucat de dimineaţă,  aşa încât după ce veneau părinţii de la serviciu, aveam să fiu lăsat din nou afară, pe maidan – cum zicea tata – şi să-mi iau porţia de fotbal. Lui nu-i plăcea sportul. Noroc cu bunica şi bunicul.

Când se odihnea, bunica se retrăgea în camera ei şi citea din biblie. De la ea mai ştiu câte ceva despre credinţă, rostul rugăciunii şi despre Dumnezeu. Dacă nu mi-ar fi povestit ea, nu cred că aş şti puţinul pe care îl ştiu. Oricum nu pot spune că nu am crezut puţin în Dumnezeu, asta până am crescut mare şi am început să-mi pun întrebări la ceea ce bunica zicea „crede şi nu cerceta”. Din păcate am cercetat, dar încă nu am găsit încă toate răspunsurile, iar mai recent am rămas şi deziluzionat.

Tot ce povesteşti se desfată în lumina unui trecut liniştit şi frumos, reînnoit într-o caldă şi recunoscătoare amintire…

Momentele frumoase ale copilăriei mele nu pot fi separate de bunicul şi mai ales de bunica, care a trăit mulţi ani după ce bunicul a murit. Ceea ce însă a început să-mi definească copilăria târzie şi adolescenţa a fost activitatea hotelieră pe care o făceam în timpul verii. Aşa numeam noi activitatea de închiriat camere turiştilor pe perioada verii. Litoralul a fost acela care, treptat, fără să-mi dau seama, avea să-mi ofere o preocupare pasionantă. Lucrând în activitatea hotelieră pe timpul verii am avut posibilitatea să întâlnesc oameni din ţară şi turişti străini. În această perioadă eu şi tata ne-am înţeles cel mai bine. Spre fericirea mea eu eram cel care încet, încet, devenisem întreprinzătorul familiei. Mă ocupam să aduc clientela formată din turişti români, apoi şi străini. Alături de mama participam la pregătirea camerelor de închiriat, spălam rufele, făceam ordine. Datorită faptului că ştiam să vorbesc franceza şi engleza, cât să fiu înţeles, eram şi cel cu relaţiile de protocol, primirea turiştilor străini pe care îi cazam. Într-o ţară cum era România comunistă a anilor 1968-1978, când noi am avut perioada de vârf a activităţii hoteliere, a fi în stare să intri în contact cu cetăţeni din Occident era o mare realizare, însemna o deschidere a felului meu de a vedea lumea şi de a afla ce se întâmplă în alte părţi de pe glob. De fapt, pentru mine, de la vârsta de 13 ani până când am plecat la armată, urmând apoi facultatea, din anul 1975, toate verile eram ocupat cu turismul hotelier. A fost perioada cea mai frumoasă a tinereţii, pentru că am făcut ceva ce mi-a plăcut mult. A fost perioada care a sădit în mintea mea dorinţa de a face excursii pentru a vedea şi alte locuri de pe glob şi a cunoaşte lumea. La început cu părinţii şi fratele apoi împreună cu soţia mea, Sheila.

Aş vrea să ne întoarcem un pic, înspre anii de liceu, ce vise şi ce preocupări aveai, cum erau vremurile şi oamenii în perioada comunistă aşa cum ţi le aminteşti tu?

Înainte de a-ţi povesti despre perioada de liceu, vreau să mă refer la şcoala generală. Desigur pregătirea şcolară a fost plăcerea lui tata. Dar ce îmi amintesc eu, cu tristeţe, este că în clasa a şaptea, când aveam 14 ani, după ce am făcut o operaţie de apendicită, am intrat în spital la secţia contagioase. Fusesem infectat cu un virus hepatic care nu era încă cunoscut. Mai târziu, după 44 de ani am aflat că fusesem infectat cu virusul hepatitei C. Fusese în anul 1969 înainte de Paşte. Întâmplarea aceasta nefericită avea să mă afecteze toată viaţa şi să îmi creeze probleme majore de sănătate. Dar atunci la 14 ani, mai aveam un an de şcoală generală, încă nu se ştia ce probleme grave cauzează acest tip de virus.  Anul următor am intrat la Liceul Mircea cel Bătrân, liceu de renume în Constanţa. Eram adolescent şi pe lângă lecţiile pentru şcoală aveam pasiunea de a asculta muzică. Muzica din Anglia şi Statele Unite, care mi se părea atât de frumoasă şi care era la modă atunci, nici nu putea a fi comparată cu muzica oficială ascultată la radio sau la televiziunea din ţară, era ceva diferit de ce se cânta la noi. De fapt anii 70′ au fost anii de aur ai muzicii disco şi ai muzicii rock.

Cât despre vise… au fost poate multe şi se schimbau de la o zi la alta. Cert este că deşi am terminat liceul cu nota 10 la Bacalaureat, ce a urmat nu a fost prea plăcut. În ultimul an de liceu am stat în spital cam vreo jumătate de an. Aveam piatră la rinichi se pare, dar nici doctorii nu erau prea siguri de diagnostic. Ziceau că ar putea fi chiar cancer. Ar fi multe detalii, dar mă opresc doar la a spune că aş fi putut să pierd anul şcolar. Dar fiind considerat un elev bun mi s-a permis să termin.

-Spune-ne ceva despre anii de facultate: cum erau tinerii studenţi în anii 70, ce pasiuni împărtăşeau şi cum priveau viitorul?

Primul examen la facultate nu l-am luat. Ca să fiu sincer eu am fost un timorat, un timid, îmi pierdusem încrederea în mine şi poate am greşit că am intrat până la urmă la Facultatea de inginerie. Medicina simţeam că ar fi trebuit să urmez. Dar greşeala mea se datorează faptului că am făcut ce tata credea că trebuie să fac şi mi-a impus şi mie. După armata de 9 luni am început studiile la care am fost bun, dar nu cum ar fi trebuit să fi fost, fiindcă nu prea eram pasionat de inginerie. Făceam ceva care de fapt nu îmi plăcea. Studentul din anii 70′ voia să obţină un loc de muncă, după terminare, care să fie, pe cât posibil, cât mai aproape de casă. Medicina oferea loc la ţară şi părinţii voiau să fiu lângă ei cu tot cu viitoarea familie ce avea să vină.

La liceu şi la facultate şi după terminarea  studiilor am avut multe admiratoare, lucru care a fost considerat dăunător unei cariere care, tata ar fi vrut, să mă ducă la doctorat şi profesorat. Ce bine că nu a fost aşa. Să îţi spun de ce: înainte de a începe serviciul militar, în anul 1975, am vrut să lucrez la hotel în Mamaia. Aveam posibilitatea de a câştiga un ban şi având în vedere felul meu comunicativ şi jovial, puteam să întâlnesc turişti străini, să exersez limbile străine, să descopăr ce se mai întâmpla în lumea liberă şi să mă bucur de anii tinereţii. Mămica avea o prietenă la cadre, şefă de serviciu. Trebuia să cunoşti pe cineva cu funcţie în sistem care să-ţi faciliteze obţinerea unui post pe timpul sezonului la un hotel. Aşa am ajuns la Hotel Majestic. Îmi aduc aminte că a trebuit să mă tund, să apar aranjat la interviu, nu cu plete a la Beatles. Nu prea voiam eu, dar mămica mi-a spus că îmi şade bine.

Când şi cu ce ocazie ai cunoscut-o pe cea care avea să îţi fie prietenă şi mai apoi soţie, ce te-a atras la ea şi ce crezi că a atras-o pe ea la tine, ţinând cont de diferenţa dintre voi, Sheila provenind dintr-o ţară cu o cultură şi obiceiuri diferite…

A fost un lucru deosebit pentru mine faptul că am lucrat ca recepţioner la Hotelul Majestic. Aş putea spune că a fost norocul meu cel mare. Într-o zi de august, nu mai ştiu precis în ce zi, la hotel a venit un grup de turişti din Anglia. Eu ştiind bine engleza am fost omul potrivit la locul potrivit. A trebuit sa rezolv o cerinţă apărută: la una din  camerele închiriate de turiştii englezi, aparatul de uscat părul se stricase. Recepţia trebuia să ia masuri. Ce a urmat a fost faptul că… am întâlnit-o pe Sheila. Întâmplare, destin sau mâna Domnului, rămâne la aprecierea fiecăruia, eu doar ştiu că de atunci viaţa mea avea să se schimbe în bine. Ea avea să îmi spună că i-a plăcut de mine imediat când m-a văzut. Eu, ca să fiu sincer, fiind în tura de noapte, mă pregăteam să plec acasă. Eram obosit. Noaptea eu făceam „cearceaful”, aşa îi spuneam, adică în tura de noapte trebuia să completezi nişte formulare, mari cât un cearceaf, cu noile intrări de turişti de peste zi. Trebuia însă să rescrii totul, date care erau informaţiile despre turiştii cazaţi în timpul săptămânii. Obosit cum eram a trebuit însă să mai stau şi să repar aparatul care nu funcţiona. După acea, parcă somnul mi-a trecut şi am decis să merg un pic pe plajă să mă destind şi să fac o baie în mare. Eram doarFiul mării! Nu după mult timp, Sheila cu prietena ei au apărut şi ele pe malul mării. Le-am invitat lângă mine. Din acea clipă eu şi Sheila aveam să devenim prieteni pe viaţă, nedespărţiţi în toate câte aveam să facem împreună. Ce m-a atras la ea? Sensibilitatea fără egal, acel zâmbet cald, sincer şi onest, fineţea ei, eleganţa dar şi modestia… pe care le-am simţit din prima clipă, deşi eram obosit după o noapte nedormită. Dacă şi aşa am reuşit să observ, iţi închipui cât de evidente erau aceste calităţi. Martoră mi-a fost mămica. Versurile dedicate lui Sheila exprimă sincerul adevăr. După ce ne-am cunoscut i-am zis mamei că o voi invita acasă la noi pe Sheila. Sub bolta de viţă de vie mămica a întâlnit-o pe Sheila pentru prima dată.

În poezia Soarta şi… soarta retrăiesc amintirile acelor clipe, momentul acela unic. Nu am simţit nici o diferenţă datorată faptului că ea venea din altă ţară cu alte obiceiuri. Noi am fost noi, ne înţelegeam din ochi. Nu era vorba de un român şi o englezoaică. Erau doar Dianu şi Sheila. Când am ajuns în Anglia politeţea m-a înconjurat. Oamenii arătau o prietenie anglo-saxonă, diferită de căldura balcanicilor. Dar am trecut uşor peste anumite diferenţe pentru că eram cu Sheila iar împreună reprezentam cu adevărat un cuplu, un singur gând şi o singură simţire. Eram eu şi Sheila împreună, un cuplu, un tot, completându-ne în tot ceea ce făceam şi simţeam.

Aţi fost prieteni o perioadă de timp, vă vizitaţi vă scriaţi – cum comunicaţi, nu au fost probleme, fiindcă statul comunist nu prea agrea relaţiile cetăţenilorromâni cu străinii?

Cum am spus şi mai înainte, ne-am cunoscut în anul 1975. La terminarea sejurului, înainte de plecare, ne-am promis că ne scriem. Şi aşa am şi făcut. I-am dat lui Sheila un buchet de flori la despărţire. Avea să păstreze florile la ierbar… Erau primele flori de la mine. Numai ea putea să facă aşa ceva.

În timpul armatei mă simţeam urmărit de securitate. Ştiam că legătura cu cineva „din afară” nu era ceva „sănătos”. Dar faptul că Sheila era  alături de mine în gând, dar şi în realitate, chiar aşa, de la depărtare, a contat foarte mult. Vorbeam şi la telefon o dată pe săptămână. Convorbirile erau ascultate. Monitorizarea era pe faţă, (acum vestul te monitorizează, dar nu recunosc acest fapt).

Ne-am  întâlnit apoi în toţi anii care au urmat. Am fost şi eu în Anglia de două ori, în anii 1978 şi 1979. Vara aşteptam cu nerăbdare venirea lui Sheila. Pentru mine nu era doar plăcerea de a ne revedea pentru 2-3 săptămâni, atunci când era cu mine mă simţeam sprijinit şi ajutat aşa cum ai spera la ajutorul lui Dumnezeu. Diferenţa este că ea m-a ajutat cu adevărat, mi-a alinat fiinţa şi sufletul, care uneori erau neîmpăcate cu lumea din jur şi cu regimul comunist.

Am aşteptat să termin facultatea (deşi ar fi trebuit să părăsesc ţara înainte) şi am discutat cu Sheila ce trebuie să facem. În anul 1985 ne-am căsătorit. Era pe 29 ianuarie. A durat ceva timp până am obţinut permisiunea de a ne căsători.

La fabrica unde lucram eram urmărit de securitate. Ba chiar erau zvonuri că eu promisesem tuturor fetelor din fabrică că mă însor cu ele şi le iau în Anglia! Directoarea mă mustra că nu îmi fac datoria. Totul a culminat într-o adunare de partid în care am fost admonestat ca nu mă ţin de treabă. Nu am mai putut înghiţi mitocănia şi i-am acuzat pe acuzatorii mei, inclusiv pe directoare, ca sunt nişte mincinoşi, nişte securişti. Mă insultau că mă căsătoresc doar ca să plec din România şi atunci mi-am dat demisia. I-am spus lui Sheila despre hotărârea luată de mine. Sheila a fost bucuroasă că am avut tăria de a spune lucrurilor pe nume. Ea a fost alături de mine în fiecare clipă şi mai ales în clipele grele.

Cu tatăl meu nu m-am înţeles în multe chestiuni. Dar ce mai conta, fiind împreună cu Sheila mi-am realizat visul de a fi alături de cineva deosebit care m-a iubit enorm şi cu care am avut o relaţie specială. Am scăpat de comunism şi am scăpat de un „general” – tatăl meu –  care deşi  bine intenţionat în felul lui, nu a făcut decât să mă îndepărteze de el. Nu-mi pare rău deoarece am câştigat ceva de nepreţuit, după care acum plâng în fiecare zi…

-Ce vă apropia pe tine şi Sheila care era numitorul comun al comunicării voastre, împărtăşeaţi aceleaşi pasiuni?

– Am  fost două fiinţe diferite în ceea ce priveşte felul de a fi, temperamentul. Ea era o fire calmă, calculată, tenace (un granit)… eu rapid, cu sânge latin, clocotind. Temperamentele opuse se atrag şi se completează. Sufletele noaste însă, au fost asemănătoare, calde, iar inimile noastre au fost întotdeauna de acord! Dacă oamenii din jurul nostru ar simţi mai mult puterea iubirii, i-arridica cele mai mari temple şi altare… dar din păcate mulţi consideră iubirea un vas al suferinţei… „You are meand I am you”3F[2]  îmi spunea soţia mea şi cuvintele ei îmi dădeau aripi să zbor, să fiu fericit! Câtă dreptate avea Nietzsche: „aceasta să fie onoarea voastră – să iubiţi tot mai mult decât sunteţi iubiţi şi să nu fiţi niciodată al doilea”…

Bunicile noastre ne-au crescut şi ne-au educat în dragoste de oameni şi Dumnezeu. Am poze cu bunica lui Sheila, cu bunica mea… fiinţe calde care au transmis căldura lor, nepoţilor.

Mi-ai mărturisit că ai călătorit în multe locuri pe glob împreună cu Sheila, ce amintiri deosebite ai din călătoriile avute: oameni, locuri, au fost întâmplări ce v-au marcat, v-au îmbogăţit spiritual?

– Ce ne-a unit, ce ne-a plăcut să facem împreună a fost şi dorinţa de a călători, de  a vedea lumea, de a întâlni oameni diferiţi de cei din vest, de a cunoaşte felul de a fi al oamenilor de pe alte meridiane şi de a învăţa din istoria, obiceiurile şi tradiţiile lor culturale. Am avut aceeaşi înclinare de a ajuta pe nevoiaşi şi am avut mereu compasiune pentru oamenii aflaţi în condiţii dificile de viaţă. Nu ne-a plăcut vanitatea, fuga după îmbogăţire spre care tind majoritatea cetăţenilor occidentali. Tot ce aveam era din agoniseala muncii noastre, mai ales din munca lui Sheila. Amândoi am fost crescuţi şi educaţi să nu fim risipitori şi să ne gândim la cel care nu a avut o bucată de pâine sau se descurcă mai greu în viaţă. Sheila a ajutat pe mulţi nevoiaşi iar eu am fost alături de ea. Pasiunea Sheilei pentru lectură m-a adus şi pe mine mai aproape de literatură şi pentru respectul cuvenit creatorilor de artă.  Mai ales în călătoriile noastre vizitam obiectivele turistice din zona în care călătoream, muzee şi alte obiective turistice, adăugând astfel jurnalului nostru cultural obiective deosebit de interesante.

Tot referitor la excursiile noastre… pot să spun că au fost ceva deosebit pentru nişte oameni obişnuiţi ca noi. Sheila abia aştepta să găsim un loc pe hartă, o ţară care merita vizitată. Eram fericiţi că mergem împreună. După luni de lucru, concediul oferea posibilitatea să ne ocupam de pasiunea noastră de a călători. Dintre locurile vizitate îmi aduc aminte că Sheila a rămas impresionată de locuri din Indonezia, China, Laos, America Latină şi Africa de Sud/Namibia… Totul a fost deosebit în călătoriile noastre deoarece noi căutam să intrăm în contact cu oamenii locului, să simţim oamenii, acolo, la ei acasă. Făceam itinerariile noastre locale şi lăsam „grupul” de englezi  să petreacă în felul lor. Noi eram avizi după cultura, felul de a fi al oamenilor, cu obiceiurile locale şi nu după hotelurile şi restaurantele în care mergeau ceilalţi turişti din grup.

Pot spune despre călătoriile mele cu Sheila că au fost un bun prilej de a cunoaşte locuri noi, oameni cu diferite obiceiuri şi tradiţii, istoria locurilor vizitate vorbindu-ne despre trecutul acelor popoare, iar prin vizitarea muzeelor şi expoziţiilor de pe unde călătoream cu siguranţă ne-am lărgit orizontul cultural şi am realizat o mai bună înţelegere a comunităţilor din ţările vizitate. Ne-au impresionat piramidele din Mexic şi în mod special Piramida Soarelui, acele grupări de construcţii deosebite arătând un nivel avansat al civilizaţiei aztece. În Ierusalim am vizitat Biserica Învierii, rămânând impresionaţi pentru multă vreme de fiorul pe care l-am simţit călcând pe urmele celui care s-a jertfit pentru noi … În Capernaum am aflat de vindecările pe care Domnul Iisus le-a făcut bolnavilor de diverse boli, încercând să înţelegem mesajele Mântuitorului în contact cu cei  umili, bolnavi şi în durere. În Sicilia am vizitat Palermo şi Muntele Etna îmbogăţindu-ne cunoştinţele de geografie despre vulcani şi rolul lor în evoluţia Terrei. O altă excursie plină de orizonturi noi, mistere şi peisaje deosebite a fost excursia din Egipt. Vizitând Piramidele am rămas impresionaţi de masivitatea şi ineditul construcţiilorrespective, de sensurile mitologice atribuite acestor lăcaşuri ale faraonilor şi de tehnica impresionantă pe care trebuia să o fi stăpânit acei oameni din trecut pentru a fi în stare să construiască aceste capodopere ale ingineriei construcţiilor. Am aflat de Zeul Ra, Isis, Osiris şi alte divinităţi ale mitologiei egiptene, de frumoasa Nefertiti, de Amon-Ra şi de multe alte fiinţe legendare care dădeau viaţă hieroglifelor Egiptului antic. Multe din aceste istorisiri mi-au fost povestite şi de Sheila, rod al pasiunii ei pentru lectură…

Cum vezi diferenţele între cultura şi civilizaţia britanică şi cea din România, ce ne poţi spune despre spiritul şi felul de a fi al britanicilor faţă de cel al românilor după ce trăit ai destul timp acolo?

Fiecare dintre cele două culturi îşi merită locul în patrimoniul universal. Să nu uitam că Marea Britanie a fost imperiu cândva, Imperiul Britanic. Mersul istoriei şi poziţionarea geografică le-a permis britanicilor să exploreze noi teritorii iar acasă să nu aibă conflicte armate majore. Acest lucru le-a permis să avanseze în ştiinţe, să facă descoperiri noi şi în consecinţă să devină mai avansaţi economic. Noi, românii, ne-am luptat să ne păstrăm independenţa faţă de turci, austro-ungari, ruşi, şi în prezent suntem influenţaţi de capitalismul  rapace impus de alţii, care a modificat profilul românului. Cu tot trecutul istoric adeseori potrivnic românilor, cultura noastră poate dialoga cu marile culturi ale umanităţii, având reprezentanţi recunoscuţi pe plan mondial şi din mediul literar, al artelor sau al muzicii. Era o bucurie pentru mine când în bibliotecile din Manchester se pomeneau numele unor Eminescu, Brâncuşi, Eliade, Cioran ori Enescu.

Povesteşte-mi, te rog, din activitatea de bibliotecară a soţiei tale, ce îţi împărtăşea ţie din pasiunea ei pentru cărţi?

  Pentru soţia mea, biblioteca era Paradisul… Parafrazându-l pe Borges, Sheila îşi imagina Paradisul ca un fel de bibliotecă, mândră că se află acolo. Nu era o bibliotecară oarecare. Dacă ai o grădină şi o bibliotecă, ai tot ceea ce îţi trebuie, vorba lui Cicero. „Fiecare bibliotecar este, într-o oarecare măsură, un arhitect. Acesta îşi construieşte colecţia sub forma unui labirint în interiorul căruia cititorul trebuie să îşi croiască un drum, să se descopere pe sine însuşi şi să trăiască” – Michel Melot. Acolo unde era Sheila, totul prindea viaţă. Ştiu că fără Sheila biblioteca „nu mergea”. Toţi apelau la Sheila să rezolve problemele…  mai ales în ultimii ani înainte de a ieşi la pensie. În această perioadă tot mai multe restructurări au avut loc şi mulţi angajaţi erau concediaţi. Sheila s-a luptat pentru mulţi să îi ajute. Acesta este aspectul uman care a rămas în amintirea multora dintre cei pe care Sheila i-a îndrumat şi ajutat.

Pe plan profesional a fost deosebită. A fost o bună organizatoare. A fost bibliotecar principal care avea 17 biblioteci sub supraveghere. Venea acasă cu lucrări direct legate de cărţi dar şi probleme de management (avea peste 100 de oameni în subordine). Rareori îmi cerea un ajutor la problemele de calcul care o sufocau fiindcă erau multe. Toţi aşteptau ca Sheila să rezolve problemele care se iveau în activităţile de la bibliotecă.  Pasiunea ei pentru cărţi o vedeai în biblioteca noastră şi peste tot în casă, care era plină de cărţi. Sheila a împărtăşit copiilor dragostea de a citi, de a vizita biblioteca. Organiza expoziţii de cărţi oricând erau manifestări culturale în aria ei de lucru. La deschiderea unui nou sediu în oraşul Rochdale, Sheila a fost cea care a întâlnit-o pe Prinţesa Ann a Marii Britanii, căreia i-a explicat tot ce a solicitat, legat de activitatea de bibliotecară.  Pentru mine pasiunea lui Sheila pentru cărţi mi-a creat o admiraţie profundă faţă de ea ca persoană. Citea cu repeziciunea unei „maşini de citit”. Citea mult. Daca aş fi citit un sfert din cât a citit ea, aş fi putut deveni profesor universitar… cum voia tata. Dar mie mi-a plăcut să ascult ceea ce ea citeşte şi să stau lângă Sheila, să refuz să îmi fac o carieră a mea pentru a fi alături de ea. Acum mi-ar fi părut extraordinar de rău dacă dădeam prioritate „unei oportunităţi” şi nu lui Sheila…

Ce ne poţi spune despre profesia, meseriile şi studiile pe care le-ai făcut odată cu venirea în Anglia?

Când am venit în Anglia am reuşit să obţin un job după vreo şase luni. Grabă nu era, de acea am căutat să lucrez în profesia de inginer energetic. Nu am reuşit, aşa că m-am angajat ca tehnician la un colegiu. Având pregătire universitară, am predat concomitent la „seral”. La sfatul profesorului de catedră, secţia matematică, am fost sfătuit să mă înscriu la UM – UMIST şi după ce v-oi obţine diploma în UK voi putea preda la colegiu. Am făcut universitatea, dar locul la colegiu a fost deja ocupat când am terminat (promisiune fără a te ţine de cuvânt!). Între timp, ca să câştig ceva, am lucrat la o bancă, unde am fost pe poziţie de financial advisor… un cuvânt „măreţ” pentru cineva care caută să determine oamenii să investească în diferite produse financiare! Datorită legăturilor făcute la UMIST, am putut intra în contact cu oameni din Singapore (la Universitatea din Singapore lucrarea mea de diploma a fost preluată şi dezvoltată mai departe de alt student PhD) care făceau business în domeniul import/export şi Shipping (am obţinut concomitent o diplomă în Shipping). Din punct de vedere financiar a fost o perioadă excelentă.

Fiind un „venetic”- om fără ţară (cum zicea bunica – deşi având-o pe Sheila ca sprijin nu m-am simţit a fi!) am mai lucrat şi în Statele Unite, pentru o perioadă, în domeniul electronic/calculatoare la o firmă, unde fratele meu m-a ajutat să fiu încadrat. Din păcate, nu am ajuns profesor universitar, cum voia tatăl meu (de acea am avut fricţiuni cu el!), dar activitatea dusă, lucrând mai mult pe cont propriu (self employed) mi-a răsplătit dorinţa de a fi lângă Sheila şi de a realiza ceva satisfăcător.

În România am avut o serie de businessuri, care din punct de vedere al realizărilor personale mi-au completat zbaterea de a realiza ceva. Am fost în postura de manager/investitor care m-a răsplătit financiar. Studiile universitare mi-au fost de folos doar pentru a obţine o cultură de specialitate/generală de care am beneficiat doar puţin, dar care mi-au oferit şansa de a intra în afaceri.

Spune-ne ceva despre hobby-urile tale, ce preocupări şi pasiuni ai avut?

– Hobby-ul meu… a fost de mic copil, filatelia. Am o colecţie substanţială de timbre, pe care vreau să o las ca donaţie (asta să vedem unde!). A avea acest hobby este un job în sine. Pe lângă satisfacţia de a vedea ceva frumos în faţa ta, filatelia  se asociază cu o cultură generală vastă (depinzând cât de variate sunt tematicile colecţiei!). Deşi costisitoare, aduce multă provocare, cunoaştere şi prietenii de excepţie. Restul este istorie… din 2002 am stat mai mult prin  spitale. O decadă şi jumătate!

Ce oameni deosebiţi ai cunoscut, prin trăsături de caracter?

Oh, caracterul variază, după firea fiecăruia şi poate fi geniu bun sau rău pentru oameni, în general. Câţi indivizi suntem, atâtea caractere vedem. Ştiu doar, din experienţa mea, că în fericire şi nefericire, caracterul celor aleşi rămâne acelaşi. Felul meu de viaţă şi ceea ce am realizat nu prea mi-a dat posibilitatea să întâlnesc persoane deosebite. Cunoscând-o pe Sheila mi-a fost aproape de ajuns. Pentru mine a fost cea mai deosebită persoană. Nu am ajuns profesor universitar cum dorea tatăl meu,  nu am întâlnit somităţi dar am avut un suflet fără de egal lângă mine. În lumea mea m-am mulţumit să cunosc singura fiinţă cu adevărat deosebită.

De multe ori mă gândeam cum consideră societatea omul de succes. Prin realizări şi mai ales prin banii care dovedesc succesul. De la Sheila am învăţat să consider valoarea unui om mai presus decât succesul lui sau banii din cont. Sheila a avut valoare! Acum realizez totuşi că toţi cei pe care i-am cunoscut în călătoriile mele cu Sheila, oameni din ţări diferite prin tradiţii şi stilul de viaţă, oameni cu preocupări diverse, aveau fiecare ceva deosebit, aveau fiecare câte ceva interesant în felul lor de a fi şi mereu a fost o bucurie, că fiind alături de Sheila să participăm bucuroşi la schimburi de opinii sau conversaţii cu aceşti oameni, fie că erau simpli vânzători de suveniruri din Mexic sau conducători de cămile în Egipt, fiecare avea ceva unic în felul lui de a fi, care îl făcea astfel interesant şi deosebit. Am apreciat totdeauna caracterul omului şi mai puţin realizările sale financiare, care de multe ori sunt obţinute prin compromisuri şi înşelarea bunei credinţe a oamenilor de suflet.

I owe a lot to my wife, Sheila. An exceptional being who showed great understanding, gentleness and patience. She was able to see the bright side of life and accepted my little carryings-on. She did not pester me ever. It’svery important who you choose to share this life. Luckily, I made the right choice.

I was dynamic, an energetic ram; she was gentle and loving, she was unique. Marriage does not solve roughness, but accentuates it. Therefore, when marring, your love must be clean and clear, not cloudy and oozing.  Marriage is a definite step that should not be done in haste, but seriously.4F[3]

Vibraţia iubirii rezistă şi în moarte”. În amintirea soţiei tale te-ai gândit să investeşti în ideea mea, aceea de a  ridica  un muzeu: Centrul Cultural Spiritul Varatic, pentru călătorii şi pelerinii care vor vizita aceste locuri pline de încărcătură istorică şi de credinţă…

– „A fi bogat înseamnă a dărui, a nu dărui nimic înseamnă a fi sărac. A iubi înseamnă a trăi, a nu iubi nimic înseamnă a fi mort. A fi fericit înseamnă a te devota, a nu exista decât pentru tine înseamnă a te refuza pe tine însuţi şi a te sechestra în infern”, după cum bine spunea Eliphas Levi.

Averea este doar o „felie” de viaţă cu care te obişnuieşti. În această clipă, zăcând pe patul de spital, filmul vieţii mele mi se perindă prin faţa ochilor. Realizez că toatărecunoaşterea, laudele, bogăţia de care m-am bucurat au pălit, au devenit fără de sens în faţa apropiatei morţi…

Fuga non-stop după bani transformă o persoană, oricât de  normală ar fi ea, într-o ciudăţenie. Dumnezeu ne-a lăsat simţurile ca sărecepţionăm dragostea, sentimentele celor din jur. Şi nu iluziile false aduse de averi.

Toţi  banii, toate proprietăţile şi investiţiile din viaţa mea… nu le pot lua cu mine în mormânt…

Tot ce pot lua, sunt amintirile scăldate în iubirea dată şi primită –  dată de mine şi primită de la Sheila…

Am ales Varaticul, fiind locul cel mai potrivit pentru proiectul nostru, Centrul Cultural Spiritul Varatic, dorind să păstrez amprenta celei care mi-a fost cealaltă jumătate de suflet şi mi-a luminat şi călăuzit viaţa cu toată dragostea şi bunătatea ei… Aici ne vom regăsi la vremea potrivită. Printre chipuri şi cărţi, aşa cum îşi dorea Sheila…

-Am lucrat împreună la acest proiect, sfătuindu-ne în cele mai mici amănunte… Mărturisesc că ai îmbrăţişat cu tot sufletul ideea mea şi nu te-ai dat în lături în a sprijini financiar acest proiect, pentru cei de acum şi cei care vor veni după noi… Practic tot ce ai muncit o viaţă, împreună cu Sheila, ai investit în acest vis, tu finanţând integral proiectul. Ce simţi acum?

– Emilia, tu ai fost cu adevărat inima şi sufletul acestui proiect – fără tine, Emilia, nu aş fi reuşit să realizez nimic, îţi mărturisesc cu mâna pe inimă şi totodată îţi mulţumesc pentru dăruirea, implicarea şi generozitatea de care ai dat dovadă pe parcursul tuturor etapelor proiectului, de la primele convorbiri cu Maica Stareţă până la implicarea în coordonarea echipei de lucru. Aşadar, eu te consider pe tine „vinovată” de ideea unui astfel de lăcaş de cultură la Mănăstirea Varatic şi implicit de totala grijă şi devoţiune de care ai dat dovadă pe parcursul întregului proiect, lucruri pentru care meriţi un buchet de felicitări şi recunoştinţa mea eternă!

Visul meu de a o cinsti pe Sheila în eternitate a devenit realizabil prin tine, Emilia, şi soţul tău, voi care mi-aţi fost adevăraţi prieteni, lucru pentru care vă mulţumesc încă o dată şi vă rămân recunoscător din tot sufletul!

Acest proiect se va finaliza în vara anului 2017 şi îşi propune să ofere un lăcaş de cultură, atât laică cât şi spirituală, zonei Mănăstirii Varatic. Centrul Cultural Varatic va cuprinde un muzeu al tradiţiilor locale, o sală a personalităţilor ce au poposit la Mănăstirea Varatic de-a lungul anilor şi o bibliotecă pentru studiu. Ce ne poţi spune despre celelalte persoane implicate în acest proiect?

– Ţin să mulţumesc Maicii Stareţe Iosefina de la Mănăstirea Varatic pentru înţelegere şi deschidere şi pentru faptul că a îmbrăţişat ideea acestui aşezământ cultural spiritual încă din primele momente şi a fost alături de noi în realizarea construcţiei Centrului Cultural, implicându-se în toate etapele proiectului cu multă dragoste creştinească şi sfaturi competente. Proiectul iniţiat de noi, care se află în construcţie acum, la ora când mărturisesc aceste gânduri ale mele, ţie Emilia şi tuturor celor ce vor citi interviul nostru, nu a decurs uşor, pentru că rapacitatea şi lipsa de caracter a unorsemeni ai noştri, care ne fac mai puţin cinste, a generat serioase piedici în derularea lucrărilor de construcţie. Aşa cum ai numit tu această lucrare – „proiectul meu de suflet” –  nu a fost uşor de a fi pus în practică şi ai trecut prin destule momente dificile, greu de gestionat, de aceea îţi mulţumesc sincer încă o dată. Relaţia, la început, cu o echipă, un constructor, cărora nu pot să le pronunţ numele, mi-a lăsat un gust amarşi m-a întristat de multe ori… La un moment dat am fost tentat să renunţ… Doar optimismul tău, Emilia, m-a încurajat să nu o fac. Sunt români care fac de ruşine acest popor, sunt oameni care nu fac decât să fure, să înşele, să mintă… îi deplâng sincer. Am dorit să fac ceva pentru românii de acasă, pentru poporul meu… dar m-am lovit de lăcomia, minciuna şi duplicitatea unora. A mers atât de greu această lucrare încât am simţit de multe ori că mă prăbuşesc şi că nu voi mai putea să o văd terminată. Cu atât mai mult pentru tine, care zi şi noapte ai gândit şi pregătit orice amănunt, ştiu prin ce ai trecut, nu am cuvinte să descriu tot zbuciumul nostru pentru a lăsa acest Dar,  celor care vor veni după noi…

Mulţumesc domnilor Lucian şi Ştefan Spânu, constructori care s-au dovedit adevăraţi „meşteri făurari”în finalizarea lucrării, care merită numai cuvinte de laudă şi apreciere pentru modul în care au colaborat şi s-au implicat în definitivarea construcţiei. Devotat şi implicat în proiect a fost şi inginerul Mihai Niculiţă, care prin indicaţiile sale a ţinut la calitatea executării construcţiei. Toată recunoştinţa mea artistului Lucian Tudorache – sculptorul care a zămislit bustului Sheilei şi placa Pisaniei, ce va fi amplasată în holul Centrului – căruia îi mulţumesc din suflet pentru dăruirea şi efortul de a lăsa peste timp, încrustat în bronz, chipul celei care a fost şi va rămâne mereu în inima mea… Recunoştinţă şi mulţumire tuturor celor care au ajutat la realizarea acestui vis al meu, în memoria celei care a fost Sheila Margaret Sfrijan, nepreţuita mea soţie…

La finalul convorbirii noastre te rog un gând pentru cei ce vor păşi pragul Centrului cultural Spiritual de la Varatic.

– Eu şi Sheila, aşa cum ne spuneam mereu noi doi – You and me against the world, (tu şi cu mine împotriva lumii), ne vom regăsi printre cărţi, ştiind că locul nostru este în această zonă binecuvântată de credinţăşi spiritualitate. Sheila are, odată cu acest lăcaş de cultură, un parcurs şi o deschidere europeană, prin ceea ce a realizat în Anglia, la Manchester, ca bibliotecar  principal, călăuzind spre lectură destinele oamenilor de acolo, şi prin ceea ce prin mine şi voi, tu Emilia şi soţul tău Dorin, am reuşit să oferim la Varatic oamenilor deschişi spre lumină, prin puterea magică a cuvântului şi nevoia de spiritualitate – putând oferi şi altora bucuria vieţii, a dăruirii totale din iubire şi prin iubire…

–  Mulţumesc mult Dianu pentru cuvintele tale, pentru împărtăşirea amintirilorşi impresiilor tale… Iar la Varatic ai reuşit un proiect care onorează o viaţă de om, un model de generozitate şi păstrare a memoriei soţiei tale în lumină, pentru eternitate….

Interviu realizat de Emilia Ţuţuianu

[1]Dante: ,,nu este durere mai mare decât să-ți aminteşti în restrişte de timpul când erai fericit”.

[2]Tu eşti eu şi eu sunt tu!

[3]n.r.Foarte mult îi datorez, soţiei mele, Sheila. O fiinţă excepţională, care a dat dovadă de multă înţelepciune, blândeţe şi răbdare. A ştiut să vadă partea luminoasă a vieţii şi mi-a acceptat micile ştrengării. Nu m-a cicălit niciodată. E foarte important cu cine alegi să-ţi împarţi viaţa.Eu eram o fire mai iute, un berbec plin de energie, ea era domoală şi înţelegătoare. Căsătoria nu rezolvă asperităţile, ci le accentuează. De aceea, când intri în ea, iubirea ta trebuie să fie limpede şi curăţată, nu tulbure şi mâloasă.  Căsnicia e un pas definitiv, care nu trebuie făcut în pripă, ci cu seriozitate.

Dianu Sfrijan - Vibraţia iubirii până dincolo de timp, cuvânt şi legământ, 10.0 out of 10 based on 1 rating
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
Editorial
ROMFOUR - Transport international de persoane colete - auto pe platforma
Loial Impex Suceava