„Se compară, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice; comparația este jignitoare pentru acestea din urmă.” – Feodor Dostoievski

Dicționarele definesc Cruzimea drept manifestare crudă, barbară, neomenească, având sinonime cuvintele: barbarie, cruzie, ferocitate, răutate, și antonime: blândețe, milă, tandrețe.

Cu câțiva ani în urmă scriam despre acest comportamnet, în urma știrilor prezentate de diferite televiziuni cu imaginea unui băiețel sirian în vârstă de cinci ani, plin de sânge și de praf, care privea fix, confuz, după ce a fost scos dintre dărâmături, la doar câteva minute după raidul aerian care distrusese apartamentul familiei sale, dintr-un oraș sirian. Băiețelul „Era șocat, nici măcar nu plângea, dar ne făcea să plângem, era tăcut, ne privea”, a exprimat fotograful. Imaginea extrem de sugestivă și dureroasă era expresia monstruozității omenești, a cruzimii de care sunt în stare oamenii în timp de confruntare. Bieții copii! „Nici o cruzime nu e mai atroce decât cea a fanaticului”, scria, cândva, scriitorul austriac Ștefan Zweig.

Ne întrebăm din nou: Ce se întâmplă astăzi în lumea noastră, când în Ucraina mor militari, civili și nenumărați copii? Dezumanizarea ființei umane se produce într-un ritm rapid. Oamenii îmbrățișează cu ușurință ura, răzbunarea, dorința de distrugere și se lasă convinși în executarea unor astfel de acte de cruzime pentru apărarea unui regim dictatorial, corupt.

Mai scriam încă de pe atunci că fiecare dintre noi are în sufletul său o doză de răutate, dar ea trebuie conștientizată, stăpânită, transformată în ceea ce numim milă, compasiune, bunătate, cu ajutorul rațiunii și a bunei noastre simțiri; prin autoeducație – autocunoaștere, autoevaluare, aducerea educației în interiorul sufletului – ceea ce în final definește o personalitate puternică. Conducătorii, în special trebuie să aibă această calitate.

Dar, iată că răutatea, cruzimea unora caută întruna vinovați asupra cărora să-și manifeste bestialitatea. Cu mâna omului sunt uciși oamenii, fiindcă în mâna omului se află armele și diversele comenzi cu care își ucid semenii! Istoria ne-a dovedit că s-au făcut multe și diferite acte de cruzime, asupra oamenilor vinovați, dar și nevinovați. Unde ne este progresul, civilizația dobândită? Falsă este ideea că bestialitatea, cruzimea aparține oamenilor puternici, ea este exclusiv a oamenilor slabi, a omului care nu poate sta drept, a omului care nu se poate ridica la înălțimea râvnită, a omului care nu poate să discearnă între bine și rău, a omului care invidiază calitățile sau avutul celuilalt, care vrea să lovească pentru a face ca adversarul luat prin surprindere să nu mai poată reacționa, apăra și această acțiune îi dă satisfacție – falsul sentiment al victoriei.

Secretarul american al Apărării, Lloyd Austin, a declarat, cu o zi în urmă, că războiul actual lansat de Vladimir Putin împotriva Ucrainei nu este o consecință a extinderii NATO și că celelalte țări nu au amenințat Rusia cu absolut nimic. Șeful Pentagonului a declarat că din cauza acțiunilor Kremlinului, Europa se confruntă cu cea mai mare criză de securitate de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. „Cu o cruzime deliberată, Rusia țintește civili și obiective civile. Atacurile rusești au dus la moartea unor copii, la distrugerea unor școli și la distrugerea unor spitale”, a subliniat înaltul oficial american. Șeful Pentagonului a mai precizat că Moscova vrea să atragă Statele Unite în război, dar „Washingtonul nu va fi atras în războiul lui Putin”.

Tot Lloyd Austin mai consideră că Rusia vrea să „distrugă democrația pentru mai mult de 43 de milioane de oameni”; că acuzațiile de creare a unei amenințări la adresa securității naționale a Federației Ruse, formulate de Kremlin împotriva NATO, sunt nefondate și că nu s-ar fi ajuns aici dacă președintele Rusiei nu ar fi început războiul. Iată că devine clar pentru toți că dorința Kremlinului este de a avea un imperiu dispărut, cu riscul de a determina milioane de victime – morți, răniți și refugiați.

Gândesc din nou la faptul că acest sentiment al cruzimii, bestialității a preocupat filozofii, în special pe Platon, filozoful Greciei antice, discipol al lui Socrate, învățător al lui Aristotel, cel care a pus bazele culturii occidentale. Platon a fost profund influențat de Socrate și de discipolii gânditorului și matematicianului Pitagora. Creștinismul, cu învățătura și morala sa, a apărut în urma acelei lumi greco-romane a cărei sisteme filozofice aveau etica lor, dar nu prezentau omogenitate, nu a putut fi răspândită și impusă etica, chiar făuritorii ei nu au putut-o respecta întru totul. Cu toate acestea, învățăturile lui Platon au influențat convingerile religioase, el fiind considerat „o frumusețe morală și sănătate sufletească”. Morala creștină și etica filozofică au, ca atare, puncte comune. Amândouă se preocupă de om și de comportamentul său moral. Etica filozofică are ca scop fericirea omului pe care o obține aici pe pământ, scopul omului după morala creștină este tot fericirea, dar ea începe aici pe pământ și continuă în viața de dincolo, iar firea decăzută a omului se restaurează numai cu ajutorul harului divin. Morala creștină, însă, a adus înălțătoarea iubire creștină, jertfelnică, dăruitoare, care se cere împlinită, accentul punându-se pe „cele dinăuntrul omului”.

C.S. Lewis (1898-1963), scriitor de origine irlandeză, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievală, apologiile creștine, lucrări de critică și romane de ficțiune, care considera că constrângerea lui Dumnezeu este libertatea noastră, mai spunea că Platon a arătat pe drept cuvânt că există o singură virtute: „Nu poți fi blând decât dacă ai deopotrivă toate celelalte virtuți. […] Orice viciu duce la cruzime. Chiar și un sentiment bun – mila – dacă nu este stăpânit de dragostea de semeni și de dreptate, duce, prin mânie, la cruzime”. Acest scriitor a avut un mare rol în creștinismul contemporan, transmițând adevăruri teologice prin povestiri ușor de înțeles, lăsând în urma sa și câteva citate memorabile, unul în care condamna orgoliul: „M-am născut ca să venerez și să mă supun!”.

Aminteam cât de impresionați am fost la citirea povestirii „Colț alb” a scriitorului american Jack London (1876-1916) – cel care-și impusese să scrie o mie de cuvinte pe zi – creator al unei vaste literaturi pline de semnificații ale vieții. În povestire este dezvăluită cruzimea umană, sentimentele percepute de lumea animală, se vorbește despre încredere, dreptate, instincte care de multe ori sunt mai bine stăpânite de către un animal decât de către om, animalele având și ele – sentimente. Dragostea de viață este biruitoare în scrierile sale, precum și în cele ale scriitorului american Ernest Hemingway (1899-1961) – optimismul exprimat prin planurile de viitor din „Bătrânul și marea”; având puteri fizice limitate, omul le înfrânge prin solidaritatea umană. Solidaritate la bine și nu la rău!

De ce omul trebuie să revină la sentimentele lui odioase? „Blestemată roată a lumii! De ce trebuie să se rotească mereu? Unde este angrenajul de întoarcere?”, scria London, la care am putea adăuga: Nenorocirea este că se întoarce la primitivismul ei.

Unde ne este blândețea, mila, tandrețea?

Vavila Popovici – Carolina de Nord