Nu ne mai interesează valorile spirituale, ci numai cele materiale, cele de la care putem să ne alegem cu ceva pentru un trai mai îndestulat. Adică, valorile care ne pot aduce profit. Ce profit poate aduce o statuie, o operă de sculptură care să ne amintească o personalitate, un eveniment, la ce? Mai bine să nu ne amintim, ci clipele prezente ale vieții să le trăim. Mai interesează pe cineva simbolurile? Auzi: simboluri! De ce să ne îngreuneze conștiința cu conținuturile ei inconștiente? Cât a trăit, unde a trăit, ce a făcut? Doar el e mort! De ce să trecem pe lângă statuie, să ne oprim, s-o privim sau s-o ignorăm, când este mai bine, mai ușor s-o demolăm? „Jos cu ea!” Ce caută această carte în biblioteci, nu mă interesează cine și ce a scris în ea! „S-o arză focul!”

Și regimul comunist din România așa a făcut, imediat după instaurare. Martoră am fost de copil, când la stingerea focului m-am dus să mai caut printre cenușă, o carte scăpată din focul „iadului”. Mă întreb: Se va instaura și aici comunismul?

Uneori mă întreb și eu pe mine însămi: de ce scriu toate acestea? De fapt am și fost întrebată de ce scriu, ca și cum ar trebui să-mi justific „păcatul” de a scrie.

Și uite-așa, cu astfel de oameni – primitivi, alții puternic îndoctrinați, fiindcă ei mai există printre noi infiltrați – puterea de creație va scădea. Ce ne trebuie atâți artiști, atâți scriitori? Mai bine – la muncă fizică cu ei! Nu așa făcea comunismul nostru din România? Îi trimitea în minele de cărbuni… „La munca de jos, tovarășe!” La intrarea în facultățile de artă se ajunsese a se planifica anual un umăr din ce în ce mai mic de locuri. Și aceia nu intrau decât dacă „pile” aveau, sau, erau recomandați de organele superioare de Partid. Ce nevoie are țara de cântăreți, instrumentiști, pictori? Să intre direct în producție, să lase visele de o parte, să muncească! Să le iasă din cap veleitățile spirituale! Auzi, matale: veleități spirituale! La ce ne trebuie biserica? Să se roage lumea în ea? Auzi, mata! Mai bine punem o bombă în ea! Frumosul e o obsesie perimată în ochii comunistului, pragmatismul e cel care va aduce valoare societății. Nu așa făceau comuniștii români? Schimbau destinele tinerilor înzestrați cu Har Dumnezeiesc. Totul trebuia tăiat de la rădăcină, pentru ca să nu mai existe speranța în revenirea la „vremurile bune.” „Omul nou” era scopul lor! Când ne construiam casa, au venit trei indivizi direct din capitală, unul de la Comitetul Central, un arhitect și unul „cu ochi albaștri” (așa-i numeau românii pe cei din securitate). În urma lor ne-a venit înștiințarea scrisă de a sista orice lucrare până la noi dispoziții. Și am rămas cu zidurile casei ridicate, fără a fi protejate de intemperiile vremii. Am avut noroc de oamenii din sat care s-au îndurat și pe propria lor răspundere în fața legii (fiindcă puteau fi pedepsiți), ne-au pus cartoane asfaltate peste ziduri, au confecționat uși și clădirea a fost astfel protejată câțiva ani de zile. Totul a fost făcut cu înștiințarea și aprobarea primarului care, om cu judecată, le-a permis intervențiile. Ce importanță are truda pentru înfrumusețarea locului în care trăim? Ce i-o fi venit unuia care se numea Dostoievski, să scrie că frumusețea va salva lumea? Dar, și scrierile lui ce mai caută în biblioteci? La ce ne ajută analiza sufletească a omului? „Să nu lăsăm timp oamenilor să gândească prea mult, să le dăm noi treabă de făcut!” Așa hotărâseră comuniștii noștri, să elimine gândirea individuală, și ne cereau să efectuăm ore de muncă suplimentare – neplătite, care ne zdruncinau sistemul nervos, fiind o altă formă de sclavie, în fața căreia nu aveai dreptul să crâcnești. Organizau cenacluri în orașe, șezători în sate nu pentru relaxare ca pe vremuri, ci pentru supraveghere și dirijare spre o gândire colectivă. Diabolic sistem!

Și am scris eseul „În ce lume trăim”, și am pus motoul o poezie din volumul de versuri „Nopți albe”: „Ceva în lume s-a schimbat. / Cineva a trădat. / Privighetorile tac, / primăverile întârzie, / trupurile-şi pierd frăgezimea, / ploile-s meschine, / verile-s prea calde, / florile se ofilesc / prea repede, / gândurile-și pierd trăinicia. / Cineva a trădat, / Ceva în lume s-a schimbat.//

Vavila Popovici – Carolina de Nord