„Arta – prin faptul că reprezintă în fiecare moment, esența, scoate afară din timp produsul naturii, îl lasă să apară în ființa lui veșnică, în eternitatea vieții sale.” – Schelling

Filozofia este analiza profundă a diferitelor gânduri cu privire la ființă, la sensul vieții, divinitate, moarte, univers etc. Ea a izvorât din sentimentul profund al religiozității și meritul ei este că a trasat drumul oamenilor care s-au preocupat de știință. Uneori fiecare parte a încercat să-și evidențieze supremația, dar progresul nu se poate concepe fără o conlucrare, fiecare recunoscând binele cunoașterii anterioare și afirmându-și aportul în noua cunoaștere obținută, fiindcă, năzuința de cunoaștere este pornită întotdeauna din dragoste a adevărului.

Filosofia a apărut în secolul VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Platon (428 î. H. – 348 î. H.) a fost cel care a înființat Academia platonică – o școală filozofică idealistă cu inscripția deasupra ușii școlii sale: „Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru”, arătând prin aceasta cât de importantă este cunoașterea științei pentru un filozof. Așa au apărut de-a lungul vremii diferite sisteme filozofice, cu aceleași întrebări și răspunsuri, dar din ce în ce mai îndrăznețe și înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului și a mijloacelor prin care omul a încercat și încearcă, în continuare, dezlegarea lor.

Romanul Cicero (106 î.H.-46 î. H.) definea filozofia ca fiind „Medicina sufletului”.  Și totuși, s-a pus de multe ori întrebarea, la ce ajută filozofia? Și pentru a da un răspuns convingător, ar fi fost bine să ne dăm seama de adevărul că oamenii filozofează uneori fără să-și dea seama, că gândurile lor răspund unor întrebări, iar frânturile lor de filozofie se adună și se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei, și la alegerea celor mai bune căi de viețuire între oameni.

Schelling, căci despre el voi aminti în acest eseu, a fost un filozof german, important reprezentant al idealismului, filozofia lui fiind considerată a fi situată între Johann Gottlieb Fichte, mentorul său din primii ani, și Georg Wilhelm Friedrich Hegel, contemporanul său, prietenul său din tinerețe, devenit rivalul său în timp. Interpretarea filozofiei lui Schelling a fost considerată dificilă, gândirea lui a fost un timp neglijată, fiind într-un fel eclipsat de Hegel, ale cărui opere îl descriau pe Schelling ca o simplă notă de subsol în dezvoltarea idealismului. În plus, a mai fost atacat și de oamenii de știință pentru tendința sa de analogizare și lipsa orientării empirice. Mai târziu însă, unii filozofi s-au arătat interesați să-i reexamineze opera.

Friedrich Wilhelm Joseph Schelling s-a născut la Leonberg, lângă Stuttgart, în 1775, dintr-o familie de pastori cu puternice rădăcini protestante. Dovedind o deosebită înclinare către gândirea contemplativă, de la vârsta de 15 ani a început să studieze teologia la Tübingen (între 1790-1795), la renumitul seminar „Tübingenstiff”, unde a fost coleg de cameră cu Hegel și cu marele poet, Hӧlderlin. Pasiunea lui pentru filozofie a apărut devreme. Lecturile lui preferate au fost Kant, Fichte – filozofia idealistă, a spiritului, a libertății – dar, l-a interesat și viziunea panteistă a lui Spinoza, în care Natura era identificată cu Dumnezeu, cu Substanța. În „Scrisori filozofice despre Dogmatism și criticism”, lucrare scrisă la 20 ani, aceste două puncte de vedere îi reapar ca singurele consecvente în istoria filozofiei și toate peregrinările lui filozofice ulterioare pot fi considerate ca încercări de a le pune de acord.

Kantianismul, deși a început cu afirmarea specificității și a autonomiei vieții religioase, remarcă pe bună dreptate filozoful român Nae Ionescu (1890-1940), a sfârșit prin a face să meargă și să contopească religia cu morala, adică viața religioasă cu cea practică; acest curent cu accentul pe viața practică a fost continuat de Fichte și Schelling, care au plecat printr-o speculație mai degrabă mistică decât rațională, filozofică, adică, rădăcinile faptei care sunt în conștiința umană, ajung să fie identificate cu un fel de origine divină, teza generală a lui Fichte și a lui Schelling fiind: Rădăcinile vieții practice sunt în divinitate. De abia alți urmași ai lui Kant, au pus originea vieții religioase în sentiment și nu în rațiune, credința însemnând a simți, a bănui, nu a vedea, a pipăi. Tot pornind de la Kant, spune Nae Ionescu, Hegel considera religia o fază premergătoare a filozofiei, „o anti cameră a filozofiei”. Filozoful român menționează că nu se poate trece peste figura importantă, fondatorul filozofiei religiei – Schleyermacher, care a susținut independența, autonomia vieții religioase: „simțul este la baza vieții religioase, dar simțul acesta este în afară de conștiința rațională”.

Între 1795 și 1798 Schelling a fost profesor particular la Stuttgart și la Leipzig. În 1797, în timp ce îndruma doi tineri dintr-o familie aristocratică, a vizitat Leipzig ca escortă a acestora și a avut șansa de a participa la prelegerile de la Universitatea din Leipzig, unde a fost fascinat de studiile fizice contemporane, inclusiv chimia și biologia. De asemenea, a vizitat Dresda, unde a văzut colecții de artă la care s-a referit mai târziu în gândirea sa. La nivel personal, această vizită de la Dresda a făcut posibilă cunoștința viitoarei lui soții – Caroline (pe atunci căsătorită). După divorțul ei, la care a fost ajutat de către Goethe, au urmat anii căsătoriei lui Schelling între 1803-1809.

Caroline a jucat un rol considerabil în mișcarea intelectuală a timpului ei. A dezbătut probleme cu poeți și filozofi precum Novalis, Fichte, Hegel, Schiller și cu viitorul ei soț – Schelling, considerată fiind inima romantismului german timpuriu. S-a remarcat prin asistența acordată lui Schlegel (cel de al doilea soț) la traducerea sa a operelor lui Shakespeare.

Caroline s-a născut în 1763, a fost fiica orientalistului Johann David Michaelis, care a predat la Universitatea progresivă din Göttingen. A fost educată de profesori particulari și de tatăl ei. S-a căsătorit în 1784 cu un ofițer, Johann Böhmer, și cuplul s-a mutat la Clausthal, oraș din Germania situat pe platoul munților Harz. După moartea soțului, în 1788, ea a încercat să trăiască independent din punct de vedere financiar. Împreună cu singura lor fiică supraviețuitoare, s-a mutat la Göttingen, apoi la Marburg, iar în 1792 s-a stabilit la Mainz, landul Renania, în sud-vestul Germaniei, unde Caroline s-a alăturat cercului de intelectuali din jurul lui Georg Forster, explorator, jurnalist și revoluționar, care se căsătorise cu prietena ei din copilărie, Therese Huber. Când Mainz a fost ocupat de francezi în timpul războaielor revoluționare franceze, s-a mutat în casa lui Forster. Mai târziu Mainz a fost declarată republică, aliniată cu Franța. Când trupele prusace au recucerit Mainz (22 iulie 1793), Caroline a fost închisă pentru opiniile sale politice. Era însărcinată și a cerut ajutor prietenilor și familiei. A fost eliberată, și August Schlegel a aranjat să nască sub un nume asumat în Lucka, landul Turingia, în apropierea orașului Leipzig. S-a căsătorit cu acest August Schlegel în 1796, iar ea s-a mutat la Jena, unde a primit un post de profesor. Astfel casa lor a devenit un loc de întâlnire pentru tânăra elită literară și intelectuală asociată mai târziu cu romantismul german. În 1803 a divorțat de Schlegel și s-a căsătorit cu tânărul filosof Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. Noul ei soț se afla în centrul filozofiei romantice. Cuplul a fost supus multor critici, s-a mutat la Würzburg, iar în 1806 la München, unde soțul ei a primit postul de profesor și a fost încontinuu onorat pentru munca sa.

Schelling fusese chemat la Jena, sprijinit de Fichte, cu care era pe atunci în relații bune, și de Goethe care apreciase calitatea poetică a lucrării sale „Idei despre o filozofie a naturii” și, în calitate de prim-ministru al Ducatului de Saxa-Weimar, l-a invitat pe Schelling la Jena. Schelling însă nu rezona cu idealismul etic care a animat opera lui Friedrich Schiller, celălalt pilon al clasicismului de la Weimar.

În articolul lui Schelling care l-a impresionat pe Goethe este expus idealul care izvorăște din real. Schimbarea pe care experiența o aduce în fața noastră duce la concepția dualității, opoziția polară prin care natura se exprimă. Seria dinamică de etape din natură este materia (ca echilibru al expansivului fundamental) și forțele contractive (lumina, cu procesele sale subordonate de magnetism, electricitate și acțiune chimică) și organismul (cu fazele sale componente de reproducere, iritabilitate și sensibilitate).

La Jena Schelling intrase în cercul romanticilor, unde Caroline Schlegel era animatoarea cercului, iar el – filozoful acestui grup pasionat de artă înaltă. La acea vreme fusese apropiat de August Wilhelm Schlegel și de soția sa, Caroline. Amândoi aveau în vedere o căsătorie între Schelling și fiica tânără a lui Caroline, Auguste Böhmer, care însă a murit de dizenterie în 1800. Moartea lui Auguste i-a atras pe Schelling și pe Caroline, unul spre celălalt. Schlegel se mutase la Berlin, iar divorțul a fost aranjat cu ajutorul lui Goethe. În iunie 1803, Schelling și Caroline s-au căsătorit departe de Jena. Ceremonia lor de căsătorie a fost ultima ocazie în care Schelling l-a întâlnit pe prietenul său din vremea școlii, poetul Friedrich Hölderlin, care era deja bolnav mintal la acea vreme.

Când a venit la Jena, Schelling a început o răsunătoare și controversată carieră universitară, predând filozofia (1798-1803), Würzburg (1803-1806), München (1806-1820), Erlangen (1820-1827), din nou München (1827-1841), Berlin (1841-1846). Între timp Schelling și-a conturat credința că arta este, în creațiile ei finite, o revelație a absolutului, considerarea intuiției intelectuale ca organul adânc al înțelegerii filozofice – teză romantică care caracterizează întreaga lui filozofie.

În perioada șederii sale la Jena a avut din nou o relație mai strânsă cu Hegel. Cu ajutorul lui Schelling, Hegel a devenit lector privat la Universitatea Jena. Hegel a scris o carte intitulată „Diferența dintre sistemele de filozofie ale lui Fichte și Schelling” (1801) și a susținut poziția lui Schelling împotriva predecesorilor săi idealiști, printre care și Fichte. Începând din 1802, Hegel și Schelling au publicat „Revista critică de filosofie” în calitate de coeditori, publicând lucrări despre filozofia naturii. Schelling era prea ocupat pentru a rămâne implicat în editare, iar revista era în primul rând a lui Hegel. Revista a încetat publicarea în primăvara anului 1803 când Schelling s-a mutat de la Jena la Würzburg – oraș catolic conservator – , în care și-a găsit mulți dușmani printre colegii săi și în guvern.

S-a mutat apoi la München în 1806, unde a găsit o funcție de funcționar de stat, mai întâi ca asociat al Academiei Bavareze de Științe și Științe Umaniste și secretar al Academiei Regale de Arte Frumoase, apoi ca secretar al Academia de Științe (secțiunea filosofică). 1806 a fost și anul în care Schelling a publicat o carte în care l-a criticat pe Fichte în mod deschis. În 1807 Schelling a primit manuscrisul lui Hegel „Fenomenologia spiritului sau minții”, pe care Hegel i-l trimisese, cerându-i lui Schelling să scrie prefața. Surprins să găsească observații critice îndreptate către propria sa teorie filozofică, Schelling i-a scris înapoi, cerându-i lui Hegel să clarifice dacă intenționase să-i batjocorească pe adepții lui Schelling care nu aveau o adevărată înțelegere a gândirii sale, sau pe Schelling însuși. Hegel nu a răspuns niciodată. În același an, Schelling a susținut un discurs despre relația dintre artele vizuale și natură la Academia de Arte Frumoase. A urmat o critică severă din partea lui Hegel, scrisă unuia dintre prietenii săi. După aceea, s-au criticat reciproc în sălile de curs și în cărți în public până la sfârșitul vieții lor.

În 1809 Caroline a murit, chiar înainte de a-și publica „Eseul libertății” ultima carte scrisă în timpul vieții. Trei ani mai târziu, Schelling s-a căsătorit cu una dintre cele mai apropiate prietene ale sale, în care a găsit o prietenă fidelă. Fără să demisioneze din funcția sa oficială la München, a ținut o scurtă perioadă la Stuttgart (1810) „Prelegeri private din Stuttgart” și șapte ani la Universitatea din Erlangen-Nürnberg, Bavaria (1820-1827).

În timpul șederii sale lungi la München activitatea literară i s-a diminuat treptat. Este posibil ca forța și influența copleșitoare a sistemului hegelian să-l fi constrâns pe Schelling. Abia în 1834, după moartea lui Hegel (1831), într-o prefață la o traducere, a exprimat în mod public antagonismul în care s-a aflat față de concepția hegeliană și de propria sa versiune anterioară despre filozofie. Cu siguranță antagonismul nu era nou. A fost chemat la Berlin, la catedra celui decedat, de către Friederich Wilhelm IV, regele romantic care dorea o reacție contra hegelianismului.

În perioada cât a stat la Berlin, atenția publicului a fost puternic atrasă de indiciile unui nou sistem care promitea ceva pozitiv în tratarea religiei, decât rezultatele aparente ale învățăturii lui Hegel. În 1841 Schelling a fost numit în funcția de consilier privat prusac și membru al Academiei din Berlin și i s-a conferit dreptul de a susține prelegeri în universitate. La prelegerea de deschidere a cursului său a participat un public numeros și apreciat. Printre cei care au participat la prelegerile sale s-au numărat Søren Kierkegaard, care a spus că Schelling a vorbit „o prostie nesuferită” și s-a plâns că nu și-a încheiat prelegerile la timp; Mikhail Bakunin care le-a numit „interesante, dar destul de nesemnificative”; Jacob Burckhardt, Alexander von Humboldt care nu au acceptat niciodată filozofia naturală a lui Schelling; Friedrich Engels care, în calitate de partizan al lui Hegel, participase la „protejarea mormântului marelui om împotriva abuzurilor”.

Schelling s-a stins din viață la 20 august 1854, la Bad Ragaz, în Elveția.

Operele principale: „Despre posibilitatea unei forme a filozofiei în genere” (1794); „Despre Eu ca principiu al filozofiei sau despre necondiționat în cunoașterea umană” (1795); „Scrisori filozofice despre dogmatism şi criticism” (1795/1796); „Disertații pentru lămurirea idealismului din Doctrina științei” (1797); „Idei pentru o filozofie a naturii” (1796/1797); „Despre sufletul universal” (1798); „O primă schiță a unui sistem al filozofiei naturii” (1799); „Sistemul idealismului transcendental” (1800); „Expunerea sistemului meu filozofic” (1801); „Bruno sau despre principiul divin și principiul natural al lucrurilor” (1802); „Prelegeri despre metoda studiului academic”,(1803); „Expunerea adevăratei relații dintre filozofia naturii și doctrina fichteeană îmbunătățită” (1806); „Despre relația artelor plastice cu natura” (1807); „Cercetări filozofice asupra esenței libertății umane” (1809); „Filozofia artei”, „Filozofia mitologiei”, „Filozofia revelației” apărute postum (1856-1861).

Istoricii filozofiei împart gândirea lui Schelling în mai multe perioade: 1) filozofia naturii; 2) filozofia idealistă din Sistemul idealismului transcendental, 3) filozofia identității dintre real și ideal; 4) filozofia libertății; 5) filozofia ultimă a Revelației.

Schelling a fost eclipsat de filozofia mai rațională, dialectică a lui Hegel, având o viziune metafizică adâncă, complexă, dramatică în elementele ei, în trecerea prin etape diferite și totodată legate între ele. Dialectica lui Schelling separă și unește punctele sale de gândire. Gândirea fiecărei perioade se dezvoltă în următoarea, păstrează deci o continuitate. Despre natură Schelling spunea că „are inteligență” că este un „spirit care doarme”. Fiind influențat de Spinoza, Schelling considera ideea aceluiași Absolut care se manifestă în „moduri” deosebite, în Spirit și în Natură, în ideal și real, în realizări finite sau infinite. Absolutul este văzut de el ca o rațiune. Absolutul unește în el, în identitatea lui, aceste opoziții între ce este finit și infinit, momentan și veșnic, idee și lucru.

Filozoful german Friedrich Heinrich Jacobi (1743-1819), personaj literar și socialist, îl acuza pe Schelling – scrie un profesor de la Universitatea din Viena – de naturalism și spinozism; ținând cont și de comparația făcută în cartea despre Spinoza, această acuzație implică mai mult, și anume ateismul. Jacobi readuce argumentul formulat împotriva lui Fichte, a spinozismului invers, conform căruia adevăratul Dumnezeu nu poate fi cunoscut, ci doar crezut. Știința, chiar și cea a naturii, rămâne nevinovată și îndreptățită, câtă vreme nu va vrea să știe nimic despre Dumnezeu. Dacă totuși abordează ideea de Dumnezeu, cum este cazul nu doar în filozofia naturii a lui Schelling, atunci ea anulează ideea de libertate umană, structurând totul într-o înlănțuire cauzală. Un asemenea fatalism, consideră Jacobi, este implicit ateism, nefiind cu nimic mai bun decât cel al lui Fichte, ci doar mai puțin original, deoarece „nici măcar nu mai atrage atenția”.

În lucrarea „Expunerea sistemului meu filozofic” a lui Schelling, conceptul de Dumnezeu este cel care a provocat panteismul lui Jacobi și acuza privitoare la ateism, de aici contribuția lui Schelling la o teologie filozofică. Aceasta nu tindea doar să mijlocească între ideea de Dumnezeu și imaginea contemporană a lumii, ci, în primul rând să conformeze acest concept unei viziuni evoluționiste asupra naturii. A formulat această aspirație în „Prelegeri din Stuttgart”: „Un Dumnezeu ridicat sus de tot nu este de folos nici minții, nici inimii noastre”. Ca mai târziu, filozoful austriac Wittgenstein să spună că „lumea nu își are cauza în ea însăși”, ci Dumnezeu este cel care a creat-o. Este cel care a afirmat că „Lenin s-a așezat la volanul unui automobil scăpat de sub control”, adesea făcând comentarii neplăcute la adresa marxismului, sistemul de idei elaborat de Karl Marx.

Amintesc pentru o clipă Pandemia zilelor noastre care a scos la lumină ciocnirea dintre religie și știință, în mai multe culturi. Dar, tot răul poate este spre bine. Mulți și-au reamintit de religie și de existența lui Dumnezeu, despre  atributele lui și rolul rugăciunilor noastre. Nu putem doar vorbi despre religie; religia e ceva concret, ea se trăiește, e întrupată istoric în sufletele oamenilor.

Și revin la subiect, spunând că, controversele lui Schelling cu Jacobi nu marchează teze punctuale ori idiosincrazii personale, ci se integrează în peisajul amplu, efervescent al dezbaterilor de idei de la începutul secolului al XIX-lea, cu privire la raportul, deseori tensionat, dintre filozofie și religie.

Dialectica lui Schelling separă și unește puncte de vedere parțiale; materialismul, intelectualismul, idealismul, realismul nu sunt decât aspecte parțiale față de Absolut în care trăiesc unite și totuși distincte aceste opoziții. În concepția lui, libertatea este posibilitatea binelui și răului. „Cine nu vede că libertatea este posibilitatea de a face răul, nu vede ce este, adânc, libertatea.” Originea răului pentru el vine din libertatea umană, în măsura în care individul se singularizează, de întreaga creație. Spiritul este o replică a dualității dintre lumină și întuneric din natura divină, spiritul face alegerea dintre bine și rău: „Omul este așezat pe o culme de unde el însuși poartă în sine sursa propriei sale mișcări în direcția binelui sau a răului: în el, legătura celor două principii nu este necesară, ci liberă. El se află la răscruce; orice va alege va fi fapta sa, însă el nu poate rămâne indecis, pentru că Dumnezeu trebuie să se reveleze în mod necesar, și pentru că în creație nimic nu poate rămâne ambiguu. Omul, deși născut în timp, este creat totuși la începutul creației”.

Valoare mult apreciată – libertatea – , spunea poetul, dramaturgul german Friedrich Schiller (1759-1805) – poate fi înțeleasă doar în raport cu natura mixtă – sensibil-rațional – a omului, prioritate având impulsul sensibil ce se desprinde din starea estetică, și numai opera de artă autentică poate transpune omul în – libertate.

Cercetările în domeniul științei dar și preocupările filozofilor au dus astăzi la admiterea coexistenței fizicului și a psihicului, cu rol fundamental al spiritului, la o concepție spiritualistă despre existență. Misterul existenței s-ar datora, spun oamenii de știință dar și unii filozofi, unor „mutațiuni ontologice”, prin care omul devine cu adevărat „om”. „Omul este om întrucât se face om”, spunea filozoful italian, neo-hegelian Giovanni Gentile (1875-1944), prin sursele inconștientului, generatoare de cultură. Omul este un întreg proces spiritual și ca atare el nu este niciodată ceva împlinit; omul este om în lucrarea sa de a se face.

Arta este un act de cultură. Dacă Hegel considera conținutul artei mai sărac din cauza sensibilității accentuate și afirma că epoca de aur a artei se află în trecut și nu în viitor, că destinul ei e pecetluit, Schelling o considera cea mai desăvârșită garanție de acces la absolut. Ierarhizări în acest domeniu au fost diverse: Kant considera muzica pe treapta de jos și poezia ca cea mai complexă realizare a frumosului; Schopenhauer considera muzica în vârful piramidei artelor. Blaga spunea că arta va fi întotdeauna necesară, actuală și paralelă cu filozofia.

În lucrarea „Sistemul idealismului transcendental”, Schelling vorbește despre caracterul operei de artă ca fiind un infinit inconștient, un infinit pe care nici o inteligență nu este capabilă să-l dezvolte suficient: „Sentimentul care însoțește perfecțiunea operei de artă trebuie să fie acela al unei satisfacții infinite și el trebuie să treacă în opera de artă. Expresia exterioară a unei opere de artă este expresia unui calm, a unei măreții liniștite, tocmai acolo unde trebuie exprimată tensiunea cea mai înaltă a durerii sau a bucuriei.”.

În lucrarea „Ideea de adevăr și ideea de frumos” își încheie pledoaria cu: „După ce am arătat unitatea înaltă a frumosului și adevărului mi se pare că am demonstrat și pe aceea a filozofiei cu poezia; filozofia se străduiește spre adevărul care formează unul și același lucru cu frumosul, și poezia către acea frumusețe care nu este născută, ci nemuritoare”.

În lucrarea „Asupra raportului dintre artele plastice și natură”, Schelling spune, cu privire la artist: „Dacă ar vrea să se supună cu totul, cu conștiință, naturii, și să redea ce este dat cu o fidelitate servilă, el ar produce larve și nu opere de artă. El trebuie deci să se depărteze de ce e produs sau de creatură, dar numai ca să se ridice până la forța creatoare și ca să o prindă pe aceasta în spirit. Prin aceasta el se avântă în imperiul ideilor pure; el părăsește creatura propriu zisă pentru a o recâștiga printr-o mie de înlănțuiri și ca, în acest sens, să se întoarcă la natură. În orice caz artistul trebuie să urmărească acel spirit al naturii, activ în interiorul lucrurilor prin formă și figură și care nu vorbește decât prin imagini sensibile și numai în măsura în care, imitându-l, îl prinde viu, el a creat ceva adevărat. Căci operele care s-ar naște dintr-o reuniune de forme de altfel frumoase, ar fi totuși fără nici o frumusețe, fiindcă aceea prin care o operă sau un întreg este frumos, nu mai poate să fie o formă. Este deasupra formei, este esență, este ceva universal, este întrezărire și expresie a spiritului care locuiește în natură”.

În încheierea lucrării, Schelling apreciază că „fiecare produs al naturii nu are decât o clipă de frumusețe adevărată și perfectă… în această clipă el este, ce este în toată eternitatea: în afară de aceasta el nu este decât devenire și dispariție”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord