„Revoluția este actul prin care o parte din populație impune voința ei celeilalte părți cu ajutorul puștilor, baionetelor şi tunurilor, deci cu ajutorul celor mai autoritare mijloace; iar dacă partidul victorios nu vrea ca lupta lui să fi fost zadarnică, trebuie să-și mențină dominația prin frica pe care armele sale o inspiră reacționarilor.

 – Friedrich Engels (Almanacco Repubblicano, decembrie 1873)

Friedrich Engels (1820-1895) a fost un filozof, om de știință social, jurnalist și om de afaceri german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu Karl Marx a dezvoltat teoria comunistă numită astăzi Marxism. Au scris și publicat împreună multe articole și cărți în care au încercat să expună distribuția inegală a bogăției câștigată în timpul Revoluției Industriale. Scrierile lor văd capitalismul ca pe un sistem de exploatare. Mai exact, Engels și Marx au susținut că plusvaloarea creată de lucrătorii care depășesc salariile au produs profituri semnificative pentru proprietarii de capital – temă centrală în contribuțiile lui Engels la comunismul modern.

Pentru a înțelege mai bine filozofia acestei personalități, este bine de la început să definim sumar socialismul și comunismul. Nu trebuie confundat socialismul cu comunismul, întrucât scopul și modul de acțiune a unei republici/ a unui stat socialist este acela de a instaura/ ai face loc comunismului.

Filozoful, economistul român Petre Țuțea (1902-1991) asemăna – în modul său plastic – Social-democrația drept „anticamera Comunismului”, „laptele bătut al comunismului”, iar Comunismul – „un cancer social; unde se instalează, rămâne pustiu”; „Stalinismul e definiția comunismului; unde nu e stalinism, după trei luni cad de la putere, că nu sunt în stare să dea nici… apă. Nu se poate impune comunismul decât cu bâta, cu parul!”

Filozofia de bază a Socialismului este: „De la fiecare după abilitățile sale, fiecăruia după contribuția sa”; a Comunismului: „De la fiecare după abilitățile sale, fiecăruia după nevoile sale”. Diferențele cheie ar fi: În Socialism oamenii sunt compensați pe baza nivelului lor de contribuție individuală la economie, în comunism oamenii sunt despăgubiți sau asigurați în funcție de nevoile lor, guvernul asigură majoritatea sau toate alimentele, îmbrăcămintea, locuința și alte necesități pe baza a ceea ce consideră a fi nevoile oamenilor. Scriitorul și economistul politic francez Frédéric Bastiat (1801-1850) a explicat: „ Socialismul privește omul ca pe o materie primă, pe care Statul „atotștiutor” o poate elimina și o poate modela”.

Friedrich Engels s-a născut în Barmen-Elberfeld (acum Wuppertal) într-o familie înstărită, de religie protestantă, ca prim fiu al unui industriaș german, Friedrich Sr. și Elisabeth Engels. Familia Engels deținea mari fabrici de bumbac-textile în Barmen și Salford, ambele metropole industriale în expansiune. Părinții lui Friedrich erau credincioși, Protestanți, crescându-și copiii în această credință. La vârsta de 13 ani, Engels a urmat liceul în orașul Elberfeld, dar a trebuit să plece la 17 ani, din cauza presiunilor tatălui său, care dorea ca el să devină om de afaceri și să înceapă să lucreze ca ucenic la firma familiei, să-l urmeze astfel pe tatăl său. În afară de acțiunile disciplinare pe care tatăl le-a considerat necesare pentru creșterea unui fiu supradotat, dar rebel, a fost aceea de a decide o carieră pentru el. Activitățile revoluționare ale fiului însă, i-au dezamăgit pe părinți. „Adevărata unitate a lumii constă în materialitatea ei, și aceasta este dovedită…” spunea, pe atunci, Engels.

În timp ce se afla la Bremen, Engels a început să citească filozofia lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, ale cărui învățături au dominat filozofia germană la acea vreme. De fapt a recunoscut influența filozofiei germane asupra dezvoltării sale intelectuale, de-a lungul carierei sale. În septembrie 1838 a publicat prima sa lucrare, un poem intitulat „Beduinul”. De asemenea, s-a angajat în alte lucrări literare și a început să scrie articole din ziare criticând problemele sociale ale industrializării. A scris sub pseudonimul „Friedrich Oswald” pentru a evita conectarea familiei cu scrierile sale provocatoare. În 1840 scria: „Pentru a profita la maximum de viață trebuie să fii activ, trebuie să trăiești și trebuie să ai curajul să guști fiorul de a fi tânăr”.

Desigur că nu avea în vedere, la acea vârstă, fiorii violenței care trebuie stăpâniți, pentru a nu ajunge a fi distrugător de suflete sau de trupuri. În 1841, Engels și-a îndeplinit serviciul militar în Armata prusacă. Alocat la Berlin, a participat la cursurile universitare de la Universitatea din Berlin, și a început asocierea cu grupurile Tinerilor hegelieni. A publicat anonim articole, expunând condițiile de viață suportate de muncitorii din fabrici, revistă a cărei editor era Karl Marx.

Din tinerețe Engels a dezvoltat un profund sentiment de cinism față de instituțiile societale majore. Influențat de Hegel s-a opus religiei organizate și capitalismului. Aceste credințe neortodoxe au pus o presiune semnificativă pe relația cu părinții săi, care au devenit îngrijorați de ideologia sa radicală, dar așteptau o reabilitate a spiritului său. Tatăl lui Engels a crezut că lucrul la firma din Manchester ar putea să-l facă pe fiul său să reconsidere unele dintre opiniile sale radicale. Dar, la cei 22 de ani când a fost trimis la Manchester, Anglia, pentru a deveni cunoscător în afacerea familiei, Engels a devenit mai absorbit de socialism. În drum spre Manchester, Engels a vizitat biroul Rheinische Zeitung, la Köln și l-a cunoscut pe Karl Marx pentru prima dată. La Manchester, a văzut sărăcia și exploatarea muncitorilor englezi și a început să scrie un raport care a fost publicat în 1845 sub numele de „Condiția clasei muncitoare în Anglia”, în 1844.

Engels a decis să se întoarcă în Germania în 1844. Pe drum, s-a oprit la Paris pentru a se întâlni cu Karl Marx, cu care corespondase. Marx locuia la Paris de la sfârșitul lunii octombrie 1843, după ce revista îi fusese  interzisă, în martie 1843, de autoritățile guvernamentale prusace. Întâlnindu-se pentru a doua oară la Café de la Régence”, pe Place du Palais, în 28 august 1844, cei doi au descoperit că au o viziune similară asupra capitalismului și au decis să conlucreze. Marx citise și era impresionat de articolele lui Engels despre „Starea clasei muncitoare din Anglia”, în care scrisese că este „o clasă care poartă toate dezavantajele ordinii sociale (…) Cine poate cere ca o astfel de clasă să respecte această ordine socială?” Marx a adoptat ideea lui Engels conform căreia clasa muncitoare ar trebui să conducă revoluția împotriva burgheziei pe măsură ce societatea înainta spre socialism și a încorporat-o ca parte a propriei sale filozofii.

Engels a rămas la Paris pentru a-l ajuta pe Marx să scrie „Sfânta Familie”. În acest timp la Paris, atât Marx, cât și Engels și-au început asocierea și apoi s-au alăturat societății secrete revoluționare din Londra, numită Liga Dreptății, care se constituise în 1837 în Franța pentru a promova o societate egalitară prin răsturnarea guvernelor existente și care s-a transformat, în 1847 în Liga Comuniștilor. Una dintre lucrările principale ale acestei perioade este „Principiile comunismului”, lucrare pregătitoare a celebrului Manifest al Partidului Comunist (februarie 1848), document programatic al marxismului, scris de Marx şi Engels la solicitarea Congresului al II-lea de la Londra al Ligii Comuniştilor.

Marx a fost expulzat de la Paris de către autoritățile franceze la 3 februarie 1845, și s-a stabilit la Bruxelles. Engels a părăsit Parisul la 6 septembrie 1844, și s-a întors la casa sa din Barmen, Germania, pentru a lucra la „Starea clasei muncitoare din Anglia”, care a fost publicată la sfârșitul lunii mai 1845. În timp ce locuia în Barmen, Engels a început să ia contact cu socialiștii din Renania, pentru a strânge bani pentru eforturile de publicare ale lui Marx la Bruxelles. Cu toate acestea, contactele au devenit mai importante pe măsură ce atât Marx, cât și Engels au început organizarea politică pentru Partidul Muncitorilor Social Democrați din Germania. Chiar înainte de publicarea cărții sale, Engels s-a mutat la Bruxelles la sfârșitul lunii aprilie 1845, pentru a colabora cu Marx la o altă carte, „Ideologia germană”. Națiunea Belgiei, fondată în 1830, a fost înzestrată cu una dintre cele mai liberale constituții din Europa și a funcționat ca refugiu pentru progresiștii din alte țări. Din 1845 până în 1848, Engels și Marx au locuit în Bruxelles, petrecându-și o mare parte din timp organizând lucrătorii orașului.

În martie 1848, Engels și Marx au fost expulzați din Belgia. S-au mutat în Köln. Engels a fost un participant activ la Revoluția din 1848, luând parte la revolta din Elberfeld. Totodată a luptat în campania Baden împotriva prusacilor (iunie – iulie 1849).

După 1849, atât Engels, cât și Marx au fost siliți să părăsească țara și să se mute la Londra. Autoritățile Prusiei au făcut presiuni asupra guvernului britanic pentru a-i expulza pe cei doi, dar Prim-ministrul de atunci nu a fost de acord cu cererea prusacă.

Acolo, Engels a întâlnit o muncitoare irlandeză numită Mary Burns, o tânără irlandeză acerbă, comunistă înverșunată, cu opinii radicale, care lucra în fabrica Engels. Au început o relație care a durat 20 de ani până la moartea ei în 1863. Cei doi nu s-au căsătorit niciodată, deoarece ambii erau împotriva instituției căsătoriei. Engels considera monogamia stabilă ca o virtute, iar căsătoria de stat și biserică reglementată – o formă de opresiune de clasă. După moartea ei, a trăit cu sora ei mai mică.

Burns a fost cea care l-a ghidat pe Engels prin Manchester și Salford, arătându-i cele mai proaste districte pentru cercetările sale; l-a introdus, se pare, în mișcarea chartistă (chartist însemnând a fi partizan al mișcării politice, care s-a dezvoltat în Anglia pe la 1838 pentru a obține extinderea drepturilor clasei muncitoare, formulate într-o „chartă” a poporului). Oricum, Engels se dezvoltase ateu, iar relația sa cu părinții lui devenise tensionată.

În timp ce observa mahalalele din Manchester în detaliu, Engels lua notițe despre ororile sale, în special munca copiilor, mediul rătăcit și muncitorii suprasolicitați și săraci. El i-a trimis lui Marx o trilogie de articole care au și fost publicate. Ulterior, a adunat aceste articole în prima sa carte, „Starea clasei muncitoare din Anglia” (1845), în care a descris viitorul sumbru al capitalismului și al erei industriale, notând detaliile mizeriei în care trăiau oamenii muncitori. Cartea a fost publicată în limba engleză în 1887. Resursele arhivistice contemporane cu șederea lui Engels la Manchester au arătat câteva dintre condițiile pe care le-a descris, povestind cazurile văzute la Infirmeria Regală din Manchester, unde au dominat accidentele industriale și care rezonează cu comentariile lui Engels asupra persoanelor desfigurate văzute mergând în jurul Manchesterului ca urmare a unor astfel de accidente.

Fac o paranteză și aduc aminte despre cazurile desfigurate dar și mortale, de la începuturile industrializării țării noastre, România. Unul dintre ele l-am descris într-una din cărțile mele: În hala secției noastre exista un șnec cu dimensiuni mari. După un timp de funcționare conducerea secției a hotărât ca șnecul să fie curățat și această curățire trebuia făcut manual, prin răzuire. Într-un moment când hala era goală, un muncitor vrednic, căruia probabil i se dăduse această sarcină, a intrat în șnec și a început să răzuiască paletele. Un alt muncitor trecând pe acolo și neobservând prezența colegului ascuns între palete, a apăsat pe butonul care punea în funcție șnecul Mașinăria a smuls hainele și a început să macine nemilos trupul… În ziarul aceleași zile se semnala apariția unei cărți cu normele de tehnica securității. Târziu! Îmi amintesc că noi, tineri ingineri care lucram pe atunci în fabricile țării (Republica Socialistă România) am fost profund impresionați. Șeful secției, fiul unui general de securitate din capitala țării, venit de la o consfătuire urgentă cu directorul Combinatului, ne-a adunat și ne-a spus că așa se scrie istoria, cu bune și cu rele, să ne gândim cum munceau și câți au murit cu un secol și jumătate în urmă la explorări petrolifere: „Puțarii săpau gropi de sute de metri și înaintau cu un curaj nebun spre fundul pământului; pereții erau în trepte, fixau niște scânduri ca niște polițe și zvârleau pământul din poliță în poliță, până la gurile gropilor. Nu era un risc? Câte trupuri n-a înghițit păcura neagră!…” Aveam nevoie în acele momente de astfel de justificări? Fusese un accident care putea fi evitat! Nici unul dintre noi nu a avut curajul să-și exprime părerea, deși toți gândeam la fel. Și am tăcut.

Dar, să revin la povestea celor doi – Engels și Marx. Reîntorși la Bruxelles și locuind acolo până în 1848, Engels și Marx au pus bazele Comitetului de Corespondență Comunistă. Planul lor era să-i unească pe liderii socialiști din toată Europa. Socialiștii din Anglia, influențați de ideile lui Marx, au ținut o conferință în Londra, unde au format o nouă organizație numită Liga Comunistă Germană. Engels a participat la conferință în calitate de delegat și a avut o mare influență asupra dezvoltării strategiei de acțiune. Liga comunistă a fost organizația succesoare a vechii Ligii Justiției care fusese fondată în 1837, dar care se desființase. Liga Comunistă a fost o societate internațională de revoluționari proletari cu sucursale în diferite orașe europene. A avut, de asemenea, contacte cu organizația conspirativă subterană a lui Louis Auguste Blanqui. Mulți dintre prietenii lui Marx și Engels au devenit membri ai Ligii Comuniste. Marx și Engels au făcut multe contacte noi importante prin Liga Comunistă. Majoritatea asociaților lui Marx și Engels erau imigranți germani care locuiau la Bruxelles, unii dintre noii lor asociați erau belgieni.

Engels și Marx voiau o schimbare: statul, clasele, religia trebuiau să dispară iar omul trebuia să depindă numai de el însuși și de legile sociale pe care le conștientiza. Jurnalistul britanic George Orwell (1903-1950) descrie sistemul impus ca fiind sistemul capabil să transforme oamenii în roboți, lipsiți de conștiință și îi consideră, pe Marx și Engels, vinovați de înfiorătorul experiment numit comunism, în aceeași măsură în care Nietzsche este considerat vinovat de genocidul nazist; sistemul promovat de el a fost un adevărat izvor de argumentare pentru dictatori, sistem care nu atribuie omului aspirații de ordin spiritual sau moral .

„Marx este un agitator”, spunea jurnalistul austriac Max Beer (1864-1943). „Sistemul său , mai mult decât oricare sistem socialist sau de economie, este expresia revoluționară a gândirii și sentimentului clasei proletare. Doctrinele sale au avut suficientă forță pentru a face schimbări uriașe și, adaugă Max Beer, vor mai avea și de acum încolo puterea să mobilizeze masele”.

În 1847, Engels și Marx au început să scrie împreună o broșură, bazată pe lucrarea lui Engels „Principiile Comunismului”. Lucrarea a fost numită „Manifestul Comunist”. A fost publicată la 21 februarie 1848 și se încheie cu fraza: „Să tremure clasele conducătoare la o revoluție comunistă. Proletariatul nu are altceva de pierdut decât lanțurile lor. Au o lume de câștigat. Oameni muncitori din toate țările , uniți-vă!”. „Proletari din toate țările, uniți-vă” a fost lozinca de luptă a socialismului care a apărut deci, pentru prima oară, în „Manifestul comunist” și care se află săpată pe piatra funerară de la căpătâiul fondatorului marxismului, tatăl comunismului – Karl Marx.

Acest slogan a fost și Deviza de stat a Uniunii Sovietice (Пролетарии всех стран, соединяйтесь!), inscripționată pe panglicile roșii ale Stemei URSS, iar, în 1919, a fost tipărită și pe primele ruble ale Rusiei bolșevice scrisă și în limbile germană, franceză, japoneză, engleză și arabă.

Evenimentele produse ulterior: expulzarea din Belgia, Revoluția din Franța (1848) care se răspândea și în alte țări din Europa i-au determinat pe Engels și Marx să se întoarcă în patria lor din Regatul Prusiei, în orașul Köln, unde au creat și au fost redactorii cotidian numit „Noua Gazetă Renană”. Ziarul a fost suprimat în timpul loviturii de stat prusace din iunie 1849. După lovitura de stat, Marx și-a pierdut cetățenia prusacă, a fost deportat și a fugit la Paris și apoi la Londra. Engels a rămas în Prusia și a fost un participant activ la Revoluția din 1848, luând parte la revolta din Elberfeld, luptând împotriva prusacilor. Mai târziu, când trupele prusace au venit la Kaiserslautern pentru a suprima o revoltă de acolo, Engels s-a alăturat unui grup de voluntari sub comanda lui August Willich, care urma să lupte cu trupele prusace. Când răscoala a fost zdrobită, Engels a fost unul dintre ultimii membri ai voluntarilor lui Willich care au scăpat trecând frontiera elvețiană. A călătorit prin Elveția ca refugiat și în cele din urmă a ajuns în siguranță în Anglia. La 6 iunie 1849, autoritățile prusace au emis un mandat de arestare pentru Engels, care conținea și o descriere fizică: „Înălțime: 5 picioare 6 inci; păr: blond; frunte: netedă; sprâncene: blonde; ochi: albaștri; nas și gură: bine proporționate; barbă: roșiatică; bărbie: ovală; față: ovală; ten: sănătos; siluetă: subțire. Caracteristici speciale: vorbește foarte rapid și este miop”. În Elveția, de îndată ce s-a simțit în siguranță, a început să își scrie toate amintirile despre recenta campanie militară împotriva prusacilor. Această scriere a devenit în cele din urmă articolul publicat sub numele „Campania pentru Constituția Imperială Germană”.

Pentru a-l ajuta pe Marx cu noul efort publicistic la Londra, la întoarcerea în Marea Britanie Engels a reintrat în compania din Manchester în care tatăl său deținea acțiuni pentru a-l sprijini financiar pe Marx în timp ce lucra la „Das Kapital”. Spre deosebire de prima sa perioadă din Anglia (1843), Engels era acum sub supravegherea poliției. Avea case „oficiale” și „case neoficiale” peste tot în Salford, Weaste și alte districte din Manchester, în care locuia împreună cu Mary Burns sub nume false pentru a deruta poliția. Se cunosc prea puține date, deoarece Engels a distrus peste 1.500 de scrisori între el și Marx după moartea acestuia din urmă, astfel încât să ascundă detaliile stilului lor de viață secret.

În acea perioadă, Engels a scris mai multe cărți și articole.

Câțiva ani mai târziu, Engels s-a retras din afacere și s-a întors la Londra în 1870, unde s-a putut concentra mai mult pe studiile sale, până atunci reușind să facă schimb de idei prin corespondență zilnică cu Marx. Una dintre ideile pe care Engels și Marx le-au avut, a fost posibilitatea și caracterul unei revoluții potențiale în Rusia, cu toate că Revolta din 1825 constituise un model dar se dovedise o revoltă nereușită împotriva guvernului țarist în favoarea unui guvern constituțional. Încă din aprilie 1853, Engels și Marx au anticipat „o revoluție aristocratic-burgheză în Rusia care va începe în St. Petersburg cu un război civil rezultat în interior”, care va preceda o etapă comunistă. Până în 1881, atât Marx, cât și Engels au început să conceapă un curs de dezvoltare în Rusia care să ducă direct la stadiul comunist fără stadiul burghez intervenit. Această analiză s-a bazat pe ceea ce Marx și Engels au văzut ca fiind caracteristicile excepționale ale comunei satului rus sau obscina (era denumirea dată în Imperiul Rus comunităților sătești (obștile sătești) pentru a le deosebi de țăranii care exploatau ferme independente. Termenul derivă din cuvântul rusesc общий „obșcii” (comun). Această instituție a fost desființată de revoluția bolșevică și de colectivizarea agriculturii. Engels și Marx simpatizau argumentul Nikolai Chernîșevski (1828-1889), luptător social, filozof materialist, scriitor, jurnalist și critic literar rus, adeptul mișcării socialiste de tip utopic, și anume acela că ar trebui să se poată stabili socialismul în Rusia fără o etapă burgheză intermediară, comuna țărănească să fie folosită ca bază pentru tranziție.

Mai târziu, atât Marx, cât și Engels au ajuns să susțină că în unele țări lucrătorii ar putea să-și atingă obiectivele prin mijloace pașnice. Urmând acest lucru, Engels a susținut că socialiștii erau evoluționiști, deși au rămas dedicați revoluției sociale. Unii au ajuns la concluzia fermă că spre sfârșitul vieții Engels a susținut „un drum pașnic și democratic spre socialism”. Engels a scris și în introducerea sa la ediția din 1891 a lui Marx, că Rebeliunea în stilul vechi, lupta de stradă cu baricade, care a decis problema peste tot până în 1848, a fost într-o măsură „învechită”, deși unii precum David W. Lowell (doctor în studii internaționale și politice și decan asociat (internațional) la UNSW Canberra la ADFA) au evidențiat că „Engels pune la îndoială doar rebeliunea în stilul vechi”, adică insurecția: el nu renunță la revoluție. Motivul prudenței lui Engels este clar, el admite că victoria finală pentru orice insurecție este rară, pur și simplu din motive militare și tactice”.

Marx a murit în 1883, iar Mary Burns murise brusc în 1863, de o boală de inimă. Cu Lizzie a trăit la Londra și s-au căsătorit, totuși, în 1878, cu câteva ore înainte de moartea ei, sora fostei concubine.

În introducerea sa la ediția din 1895 a lui Marx „Clasa se luptă în Franța”, Engels a încercat să rezolve diviziunea dintre reformiști și revoluționari în mișcarea marxistă, declarând că este în favoarea unor tactici pe termen scurt ale politicii electorale care includea măsuri graduale și socialist evolutive, menținându-și în același timp convingerea că preluarea revoluționară a puterii de către proletariat ar trebui să rămână un obiectiv. În ciuda acestei încercări a lui Engels de a fuziona gradualismul (principiu care presupune că schimbarea are loc treptat) și revoluția, efortul său a diluat doar distincția gradualismului și revoluției și a avut ca efect întărirea poziției revizioniștilor. Declarațiile lui Engels în ziarul francez Le Figaro în care scria că „revoluția și așa-numita societate socialistă” nu erau concepte fixe, ci mai degrabă schimbarea constantă a fenomenelor sociale, și susținea că „acest lucru ne-a făcut pe noi toți socialiștii – evoluționiști”, a crescut percepția publică că Engels gravita spre o evoluție a socialismului. Engels a susținut, de asemenea, că „ar fi „sinucigaș” să se vorbească despre o preluare revoluționară a puterii într-un moment în care circumstanțele istorice favoriză un drum parlamentar spre putere”, pe care el a prezis că îl poate aduce „social-democrația”. Doar scrisese că „Revoluția este actul prin care o parte din populație impune voința ei celeilalte părți cu ajutorul puștilor (…) S-ar fi menținut Comuna din Paris măcar o singură zi dacă ea nu ar fi recurs împotriva burgheziei la această autoritate a poporului înarmat? N-ar trebui oare, dimpotrivă, să i se reproșeze Comunei că nu a recurs în suficientă măsură la această autoritate? Așadar, una din două: ori anti-autoritariștii nu știu ce spun, și în acest caz seamănă doar confuzie, ori știu ce spun, și în acest caz trădează mișcarea proletariatului. Și într-un caz și în celălalt ei slujesc reacțiunea.”

Tocmai poziția lui Engels de mai târziu, de a accepta în mod deschis tactici gradualiste, evolutive și parlamentare, susținând în același timp că circumstanțele istorice nu favorizează revoluția, au provocat confuzie. Revizionistul marxist al lui Eduard Bernstein (1850-1932) filozof, economist și om politic de stânga din Germania, susținător al social-democrației disprețuia protestele violente și a interpretat acest lucru ca indicând faptul că Engels se îndrepta spre acceptarea pozițiilor parlamentare reformiste și gradualiste, dar a ignorat că pozițiile lui Engels erau tactice și că Engels era încă angajat într-un socialism revoluționar. Engels a fost profund neliniștit când a descoperit că introducerea sa la o nouă ediție a cărții  lui Marx „Luptele de clasă în Franța” de către Bernstein și de marxistul ortodox Karl Kautsky (1854-1938), filozof, jurnalist și teoretician marxist ceho-austriac, lăsa impresia că a devenit un susținător al unui drum pașnic către socialism. La 1 aprilie 1895, cu patru luni înainte de moartea sa, Engels a răspuns lui Kautsky, rugându-l să șteargă acea „impresie rușinoasă” de a-l prezenta „ca un susținător al legalității, iubitor de pace”.

După moartea lui Marx, Engels și-a dedicat o mare parte din anii rămași editării volumelor neterminate ale lui Marx „Das Kapital” și punând laolaltă gânduri proprii. Și-a adus, de asemenea, contribuția și în alte domenii. Engels a argumentat, folosind dovezi antropologice ale timpului, că structurile familiale s-au schimbat de-a lungul istoriei. El a susținut că o viitoare societate comunistă va permite oamenilor să ia decizii cu privire la relațiile lor fără constrângeri economice. Un exemplu edificator al gândirii lui Engels cu privire la aceste probleme se află în lucrarea sa „Originea familiei, a proprietății private și a statului”.

Totodată, a fundamentat teoria socialismului științific, sub denumirea de materialism dialectic, fiind și cea mai relevantă dintre scrierile sale, „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință”, în 1880, o broșură rezumativă a lucrării sale de mai mari dimensiuni, „Domnul Eugen Duhring revoluționează știința”, cunoscută și ca „Anti-Duhring” (1878). La 5 august 1895, la vârsta de 74 de ani, Engels a murit de cancer laringian, în Londra, lăsând o moștenire considerabilă în lire sterline. După incinerare, cenușa lui a fost împrăștiată la Beachy Head, lângă Fastbourne.

Lucrările cele mai importante:

„Sfânta Familie” (1844): Cartea a fost o critică a gândirii hegeliene care făcea progrese în cercurile academice de la acea vreme. Titlul a fost sugerat de editor, ca o referință sarcastică la frații Bauer (Bruno și Edgar) și susținătorii lor Hegelieni care încercaseră o renovare critică a creștinismului.

Cartea a făcut un pic de zgomot în ziare. Un articol a menționat că a exprimat puncte de vedere socialiste, deoarece a criticat „inadecvarea oricărei jumătăți de măsură destinate eliminării afecțiunilor sociale din vremea noastră”. Presa conservatoare a recunoscut imediat elementele radicale inerente numeroaselor sale argumente. S-a scris: „În Sfânta Familie fiecare rând predică revoltă… împotriva statului, bisericii, familiei, legalității, religiei și proprietății”. De asemenea s-a menționat că „proeminența este acordată comunismului cel mai radical și cel mai deschis și acest lucru este cu atât mai periculos cu cât domnului Marx nu i se poate nega nici cunoștințele extrem de largi, nici capacitatea de a folosi arsenalul polemic al logicii lui Hegel, ceea ce se numește în mod obișnuit „logică de fier”.

„Starea clasei muncitoare din Anglia” (1845), un studiu al condițiilor private ale clasei muncitoare din Manchester și Salford, bazat pe observațiile personale ale lui Engels. Lucrarea conține, de asemenea, gânduri fundamentale despre starea socialismului și dezvoltarea acestuia. Publicată inițial în germană și tradusă în engleză în 1887, lucrarea a avut inițial un impact redus în Anglia, dar a influențat istoricii industrializării britanice de-a lungul secolului al XX-lea. Iată ce spune Engels în această lucrare: „Revoluția trebuie să se producă, acum e prea târziu pentru o rezolvare pașnică a problemei; dar ea poate totuși să fie mai puțin violentă decât am prorocit-o eu (…) cu cât proletariatul va primi în sânul său mai multe elemente socialiste și comuniste, cu atât revoluția va fi mai puțin sângeroasă, mai puțin vindicativă, și violentă”; „În societatea comunistă unde interesele individuale nu sunt opuse unele altora, ci coincid, concurența dispare. Despre ruinarea unei clase oarecare, cum sunt azi bogații și săracii, se înțelege de la sine că nici nu poate fi vorba. După cum în condițiile producției și a repartiției bunurilor necesare traiului va dispărea însușirea privată, adică tendința fiecăruia de a se îmbogăți, prin mijloace proprii, tot astfel vor dispărea de la sine și crizele comerciale. În societatea comunistă va fi ușor să cunoști atât producția, cât și consumația. Întrucât se știe ce cantitate e necesară în medie pentru un individ, este ușor de socotit ce cantitate e necesară pentru un număr anumit de indivizi, și întrucât producția nu va mai fi atunci în mâinile unor întreprinzători privați, ci în mâinile comunității care o va administra, va fi foarte ușor să reglementezi producția conform cu nevoile”.

„Manifestul comunist” (1848), împreună cu Marx. Există dovezi, spun unii, că schița lucrării a fost făcută de Engels, iar cea mai mare parte a lucrării a fost făcută de Marx. Manifestul cuprinde o introducere, trei capitole principale și un capitol cu concluzii. Începe cu o propoziție rămasă celebră: „O apariție fantastică umblă prin Europa – năluca comunismului” și se încheie cu expresia cunoscută, „Proletari din toate țările, uniți-vă!

„Războiul țărănesc din Germania” (1850), o relatare a răscoalei de la începutul secolului al XVI-lea cunoscută sub numele de Războiul Țăranilor Germani, și o comparație cu revoltele revoluționare recente din 1848–1849 din Europa.

„Revoluția în știință a lui Herr Eugen Dühring” (1878), cunoscută popular ca Anti-Dühring, această carte este o critică detaliată a pozițiilor filozofice ale lui Eugen Dühring, un filozof german și critic al marxismului. În cursul răspunsului la Dühring, Engels trece în revistă progresele recente în știință și matematică, încercând să demonstreze modul în care conceptele de dialectică se aplică fenomenelor naturale. Multe dintre aceste idei au fost dezvoltate ulterior în lucrarea neterminată „Dialectica naturii”.

Iată ce scrie Engels în această carte: „Respingem orice încercare de a ni se impune o dogmatică morală drept legi morale eterne, definitive și imuabile de acum încolo sub pretextul că și lumea morală și-ar avea principiile ei permanente, care stau deasupra istoriei și deosebirilor dintre popoare…”; „În măsura în care dispare anarhia în producția socială dispare treptat și autoritatea politică a statului. Astfel, oamenii, în sfârșit stăpâni pe propria lor existență socială, devin totodată stăpânii naturii, proprii lor stăpâni, devin liberi. (…) Atunci când societate, prin luarea în stăpânire a tuturor mijloacelor de producție și dirijarea lor pe baza unui plan, se va fi eliberat pe sine și va fi eliberat pe toți membri ei de actuala lor înrobire de către aceste mijloace de producție pe care ei înșiși le-au produs, dar care li se opun ca o forță străină, copleșitoare, cu alte cuvinte atunci când omul nu numai că va propune, dar va și dispune, numai atunci va dispărea această ultimă forță străină care acum se oglindește în religie, și odată cu ea va dispărea și oglindirea religioasă însăși, pentru simplu motiv că nu va mai exista nimic de oglindit”. Engels nega astfel Biblia – adevărata istorie trăită de omenire, precum și viziunea ei istorică; nega rolul ei de apărare a virtuților morale.

„Socialismul: utopic și științific” (1880), una dintre cele mai bine vândute cărți socialiste din epocă în care Engels critică socialiștii utopici, precum Charles Fourier și Robert Owen, și oferă o explicație a cadrului socialist pentru înțelegerea capitalismului și o schiță a progresului social și economic. dezvoltarea din perspectiva materialismului istoric. Cu privire la Revoluția proletară Engels scrie: „A înfăptui acest act de eliberare a omenirii este menirea istorică a proletariatului contemporan. A cerceta condițiile istorice , a face din clasa chemată să înfăptuiască acest act, azi asuprită, o clasă conștientă de condițiile și natura propriei ei acțiuni este sarcina socialismului științific, care este expresia teoretică a mișcării proletare”.

„Dialectica naturii” (1883), o lucrare neterminată a lui Engels din 1883, care aplică ideile marxiste, în special cele ale materialismului dialectic, științei. A fost publicată pentru prima dată în Uniunea Sovietică în 1925. Spune Engels în încheierea lucrării: „Dialectica este concepută ca știința legilor cele mai generale ale oricărei mișcări. Aceasta înseamnă că legile ei trebuie să fie valabile pentru mișcarea din natură și din istoria omenirii, cât și pentru mișcarea gândirii”.

„Originea familiei, a proprietății private și a statului” (1884), lucrare în care susține că familia este o instituție în continuă schimbare, care a fost modelată de capitalism. Acesta conține o viziune istorică a familiei în legătură cu probleme de clasă, subjugare feminină și proprietate privată: „Clasele vor dispărea tot atât de inevitabil precum au luat ființă în trecut. O dată cu ele va dispărea în mod inevitabil și statul. Societatea care va organiza în chip nou producția pe baza asocierii libere și egale a producătorilor va trimite întreaga mașină de stat acolo unde-i va fi atunci locul: la muzeul de antichități, alături de roata de tors și de toporul de bronz.”

„Ludwig Feuerbach și sfârșitul filozofiei clasice germane” (1886) este una dintre operele fundamentale ale marxismului. Ea precizează atitudinea marxismului față de precursorii lui din domeniul filozofiei, în persoana celor mai de seamă reprezentanți ai filozofiei clasice germane — Hegel și Feuerbach —, în care face o expunere sistematică a bazelor materialismului dialectic și materialismului istoric. A fost publicată inițial în 1886, în revista teoretică a social-democrației germane „Neue Zeit“, iar apoi, în 1888, în broșură, pentru care Engels a scris o prefață specială. În 1889, în numerele 3 şi 4 ale revistei „Severnîi vestnik“ din Petersburg a apărut traducerea în limba rusă a lucrării lui Engels sub titlul „Criza filozofiei idealismului clasic in Germania”, însă fără numele autorului și cu numeroase adăugiri şi abateri de la text; articolul era semnat cu inițialele G. L., aparținând traducătorului G. F. Lvovici. În 1892, grupul „Eliberarea muncii“ din Geneva a editat traducerea integrală a acestei lucrări, efectuată de G. V. Plehanov; în același an a apărut şi traducerea în limba bulgară. În 1894, lucrarea a fost publicată în nr. 4 și 5 ale revistei pariziene, „L’Ère nouvelle”.

În timpul vieții lui Engels nu au mai apărut alte ediții ale acestei lucrări, dar după moartea lui a fost reeditată în repetate rânduri în Germania, precum și în limba rusă și în multe alte limbi. În limba română această lucrare a apărut în „România muncitoare“, unul dintre cele mai importante ziare socialiste, editat de cercul „România muncitoare“ din București în două serii (în 1902 – 23 de numere, și din 1905 până în 1914), popularizând ideile marxiste. La Paris a apărut în anii 1893-1894, în L’Ère nouvelle“ – revistă lunară socialistă franceză.

Deci, Engels a scris împreună cu Karl Marx „Ideologia germană”, „Manifestul comunist”, și a completat volumele 2 și 3 din „Das Kapital” al lui Marx după moartea acestuia. Engels este renumit pentru Das Kapital, pentru interpretarea ideilor lui Marx, lucrarea fiind una dintre cele mai vechi și mai critice critici ale capitalismului modern.

Personalitatea lui Engels a fost zugrăvită în modul următor: „Engels era preocupat de poezie, vânătoare de vulpi și găzduirea de petreceri duminicale făcute pentru intelectualitatea de stânga londoneză, unde nimeni nu pleca înainte de două sau trei dimineața. Motoul său personal a fost „ia-l ușor”, în timp ce „jovialitatea” a fost listată ca virtute preferată”.

Istoricul american al gândirii economice Robert Heilbroner (1919-2005) l-a descris ca fiind „înalt și corect și destul de elegant, avea figura unui om căruia îi plăcea să îngrădească și să călărească câinii și care înotase odinioară fluviul Weser de patru ori fără pauză”, precum și „înzestrat cu o inteligență rapidă și o minte ușoară” și de un temperament gay, fiind capabil să „bâlbâie în douăzeci de limbi”. „Avea o mare plăcere a vinului și a altor plăceri burgheze”. Autorul unui alt articol publicat susține că: „Acest mare iubitor al vieții bune, susținător pasionat al individualității și credincios entuziast în literatură, cultură, artă și muzică, ca forum deschis, nu ar fi putut să adere niciodată la comunismul sovietic din secolul al XX-lea…”

Dacă îmi este îngăduit, aș adăuga gândul meu: Inteligența este un mijloc de cunoaștere, dar nu, întotdeauna, și de găsire a drumului spre dreptate și adevăr.

În ciuda criticilor sale față de socialiștii utopici, propriile credințe ale lui Engels au fost totuși influențate de socialistul francez Charles Fourier. De la Fourier, el derivă patru puncte principale care caracterizează condițiile sociale ale unui stat comunist. Primul punct susține că fiecare individ ar putea să-și dezvolte pe deplin talentele prin eliminarea specializării producției. Fără specializare, fiecărui individ i s-ar permite să exercite orice vocație la alegere pentru cât timp sau cât ar dori. Dacă talentele permit, cineva ar putea fi brutar timp de un an și inginer următorul. Al doilea punct se bazează pe primul, deoarece capacitatea lucrătorilor de a parcurge diferite locuri de muncă la alegerea lor, baza fundamentală a diviziunii sociale a muncii este distrusă și, prin urmare, divizarea socială a muncii dispare. Dacă cineva se poate angaja la orice loc de muncă pe care și-l dorește, atunci nu mai există în mod clar diviziuni sau bariere la intrarea în muncă, altfel nu ar exista o astfel de fluiditate între locuri de muncă complet diferite. Al treilea punct continuă pe cel de al doilea: deoarece odată ce diviziunea socială a muncii a dispărut, divizarea claselor sociale bazate pe proprietatea va dispărea și ea. Dacă diviziunea muncii pune un om la conducerea unei ferme, acel fermier deține resursele productive ale acelei ferme. Același lucru este valabil și pentru proprietatea unei fabrici sau a unei bănci. Fără diviziunea muncii, nicio clasă socială nu poate pretinde drepturi exclusive asupra unui anumit mijloc de producție, deoarece absența diviziunii muncii permite tuturor să o folosească. În cele din urmă, al patrulea punct concluzionează că eliminarea claselor sociale distruge singurul scop al statului și acesta va înceta să mai existe. După cum a afirmat Engels în propria sa scriere, singurul scop al statului este de a diminua efectele antagonismelor de clasă. Odată cu eliminarea claselor sociale bazate pe proprietate, statul devine depășit și se realizează o societate comunistă (cel puțin în ochii lui Engels).

În biografia sa despre Engels, Vladimir Lenin a scris: „După prietenul său Karl Marx (care a murit în 1883), Engels a fost cel mai bun cărturar și profesor al proletariatului modern din întreaga lume civilizată…”

Din 1931, Engels are un oraș rus numit după el – Engels, regiunea Saratov.

Tânărul istoric și jurnalist englez Tristram Hunt (educație: King’s College Cambridge, 2000)  susține că Engels a devenit un țap ispășitor convenabil, prea ușor învinuit pentru crimele de stat ale regimurilor comuniste precum China, Uniunea Sovietică și cele din Africa și Asia de Sud-Est, printre altele. Hunt scrie că „Engels este lăsat să țină sacul extremismului ideologic al secolului al XX-lea”, în timp ce Karl Marx „este redenumit ca văzător acceptabil, post-politic, al capitalismului global”. Hunt îl scuză în mare măsură pe Engels, afirmând că „Engels sau Marx nu pot suporta vinovăția pentru crimele actorilor istorici comise generații mai târziu, chiar dacă politicile au fost oferite în cinstea lor”. 

Chimistul român C. I. Istrati, în tinerețe ateu și având o orientare general-materialistă, la începutul secolului al XX-lea, la cuvântarea congresului al doilea al Asociației române pentru înaintarea și răspândirea științelor (București, 1903), vorbind despre știință și religie, și-a încheiat discursul cu următoarele cuvinte: „Istoricește, chiar religia a fost și știință, știința va fi și religie. Ele au fost credință la început, vor fi cercetare rațională și credință bazată pe adevăruri la urmă. La ce bun atâta luptă?”.

Marele teolog român Dumitru Stăniloae (1903-1993) considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene din secolul al XX-lea, afirma: „Nimic nu poate sta alăturea de Dumnezeu (…) O învățătură în care predomină chipul omului, ridicată la rangul de dogmă centrală, ar însemna o auto-divinizare a omului. Dogmă în înțelesul nediluat al cuvântului este o oglindă în care nu e îngăduit să se vadă în planul întâi decât Dumnezeu”.

În opinia gânditorului creștin Petre Țuțea „lumea trebuie văzută de sus în jos, așa fiind posibilă ordinea și orice binefacere trebuie să exprime adevărul venit de sus”. „Omul autonom înlocuiește credința în Dumnezeu cu credința în progres, și sufletul cu interesul”, iar sub semnul timpului „moare pe un drum ce duce nicăieri”. Iar Biblia ne spune: Intrați pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta și lată calea ce duce spre pieire și mulți sunt cei care merg pe ea. Dar cât de strâmtă este poarta și cât de îngustă calea care duce la viață! Și puțini sunt cei care o găsesc. Feriți-vă de profeții falși care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți recunoaște după roadele lor” (Matei 7,13-16).

„Nici un materialist, spune tot Petre Țuțea, nu poate explica legile naturii și anomia – aspectele haotice ale naturii – contradicțiile insolubile și jocul modal dintre existență și nonexistență. El constată și prezintă îndărătnic fenomene pe care nu le înțelege, fiind în mod absurd înclinat spre absolutizarea lor”.

Și mai spune: „Comunismul e cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii”.

Adevărat! Nu conștientizăm că una este „treaba”, și alta „aflarea în treabă”. Răsturnăm gândirea, o pervertim, ne imaginăm și facem calcule care se vor izbi de alte realități (proverbul românesc: „Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”), suntem gata să acceptăm inutilul în locul utilului, renunțăm la autentic pentru o făcătură, renunțăm la tradiție, la morala creștină, violăm ordinea naturală dată de Dumnezeu.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
Editorial
SAV-COM Suceava
Jidvei - vinuri albe romanesti de calitate
Jidvei - vinuri albe romanesti de calitate
A.I.T.I. Imobiliare Suceava
General Construct - Anunturi angajare
Aeroportul International Stefan cel Mare Suceava
REVINE Suceava
Hornar de Bucovina
Locuri de munca in Romania
ROMFOUR - Transport international de persoane colete - auto pe platforma
Loial Impex Suceava