„Omul de știință este un filozof sărac.” – Albert Einstein

Idealismul este o orientare fundamentală în filozofie care se opune materialismului prin soluția pe care o dă raportul între spirit și materie sub aspectul primordialității. Astfel, idealiștii consideră primordial spiritul, materia fiind factorul secund dependent de spirit.

De fapt „întreg universul este un cuptor în care materia devine energie, adică se îndreaptă spre o lume spiritualizată. Transformarea materiei în lumină este proorocia fundamentală a viitorului, iar Biblia o spune clar în Facere și în Apocalipsă”, ne aduce la cunoștință Pr. I. V. Istrati, în lucrarea sa „Particula lui Dumnezeu și teoria unificată a universului”.

Cei mai de seamă idealiști au fost: Platon (427-348 î. Hr.), Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), Immanuel Kant (1724-1804), Johann Gottlieb Fichte (1762-1814), Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), Arthur Schopenhauer (1788-1860).

Pentru idealiști tot ce există se datorește spiritului. Lumea noastră este o lume a oamenilor idealiști și a altora – pragmatici. Întrebarea ar fi: Care dintre aceste lumi duce la succes, idealismul sau pragmatismul? Cred că echilibrul este necesar, alcătuit din cele două categorii. Idealiștii au nevoie de oamenii pragmatici care să-i trezească din visele lor îndelungate sau nejustificate, după cum și pragmaticii au nevoie de idealiști pentru a le înfrumuseța viața, și a-i feri de ignorarea moralei. Sau, putem spune că ideal ar fi ca fiecare dintre noi să aibă echilibrul său interior, între raționalitate și ideație. Visele sunt ale idealiștilor. Ele, de cele mai multe ori alungă temerile noastre. Dacă n-ar fi visele, cred că am muri sfrijiți de teamă.

Visele îmblânzesc realitatea, chiar dacă uneori nu o pot schimba. „Îmblânzește-mă!”, îl ruga vulpea pe copil, în frumoasa poveste a lui Antoine de Saint Exupéry – „Micul Prinț”.

Întruna din poezii intitulată „Spaimele mele” am scris: Străine, dacă ar pleca toate spaimele / din sălbatecul meu suflet, / aș fi mai albă, mai ușoară… / „Îmblânzește-mă”, străine, / fii precum „vulpea” pentru „Micul Prinț”! / Dacă tu mă vei „îmblânzi”, / spaimele mă vor părăsi, / sufletu-mi alb va fi, / ușor ca fulgul de nea. / Poate nu știu destule: învață-mă! Luminează-mă! / Dacă ești mai deștept decât mine, deșteaptă-mă! / Îmblânzește-mă, străine, și vei vedea / că viața mea se va schimba!

A crea un vis, adică a visa cu ochii deschiși și a munci enorm pentru acel vis, a te instrui continuu, a-ți folosi energia pentru materializarea visului, este un proces ideal al vieții. Așa au fost denumiți acei visători, sufletiști – idealiști!

Prin integrarea socială a indivizilor într-o colectivitate, se întâmplă ca de multe ori să fie respinse elitele idealiste, nu se alege ceea ce este mai nobil, mai valoros, mai demn într-o societate, cu ordinea și moralitatea lor, ci gloata contează, să i se facă ordine și să i se respecte mediocritatea, să-i fie admisă prostia. Au mai spus-o cândva gânditorii, acești indivizi nu pot fi eliminați, ci doar ajutați, educați, înălțați pe niște trepte. Dar fiindcă materia contează, palpabilul, multul, marxismul dorea chiar egalarea oamenilor: Comunismul a procedat mai întâi la eliminarea elitelor care-i stânjeneau pe conducători. Omul nou dorit de comuniști era omul fără idealuri proprii, doar cu cele colective, de turmă. Cu regret constat că un vânt al încercatului comunism mai adie peste multe părți ale pământului. Și-atunci, parcă îți vin în gând cuvintele românului Petre Țuțea: „Când vezi cirezile de imbecili, devine suportabilă însingurarea. Eu am însă un spirit de cireadă sinistru…”. Poate că omul ar trebui să se acomodeze când cu singurătatea, când să dorească și să se simtă bine în „cireadă”. Să nu încerce să se răzvrătească, ci în liniște starea dorită, funcție de dispoziția sufletească, s-o dobândească.

În dicționarul de teologic ortodoxă, sufletului i se acordă atenția cuvenită, el fiind substanța care face omul ființă liberă, personală și nemuritoare. „Și la ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). În afară de faptul că se referă la avuțiile materiale ale omului comparativ cu cele sufletești, întreb: nu poate fi interpretată ca o comparație între rațiune și sentiment, între cuceririle științei și neglijarea problemelor sufletești?

Émile Boutroux a fost un eminent filozof francez al științei și religiei, și un istoric al filozofiei, reprezentantul filosofiei antiraționaliste franceze dintre cele două războaie mondiale. A fost un ferm oponent al materialismului în știință, un filozof idealist care a reconciliat știința și religia prin limitarea gamei aplicării legilor fizice și chimice. A apărat ideea compatibilității Religiei cu știința, în vremea când interesul pentru știință și puterea științei creșteau simțitor. Filozofia lui Boutroux este înainte de toate, o critică a științei. A admis aplicabilitatea legilor materialiste la lumea macroscopică, dar nu și la lumea micro-fizică care poate include un real tărâm al determinismului dincolo de cele mai bune experimente și observații în știință. S-a constatat că opera sa a fost oarecum umbrită de cea a lui Henri Bergson, despre care voi scrie altădată.

Émile Boutroux s-a născut la Montrouge, lângă Paris, în 1845, dintr-o familie de mici funcționari. A urmat liceul Napoleon (acum liceul Henri IV) și a absolvit École Normale Supérieure, în1865. Formațiunea sa intelectuală a fost cea pe care o aveau marii universitari francezi. Logicianul, filozoful francez idealist Jules Lachelier i-a fost profesor și, de fapt cel care a influențat întreaga filozofie franceză din acea perioadă. Apoi, Boutroux și-a continuat educația la Universitatea Heidelberg, între anii 1869 și 1870, unde a cunoscut filozofia clasică germană. A adoptat o metodă istorică proprie, așa cum apare ea în studiile frumoase de mai târziu asupra lui Kant, Leibniz, Jakob Bȍhme, Descartes. A făcut traduceri utile pentru învățământul filozofiei din Franța, și s-a ocupat intens de filozofia Grecilor. A trăit în timpul celui de al doilea imperiu francez sub domnia lui Napoleon al III-lea (1852-1870), când împăratul a susținut un discurs intitulat „Programul de la Belleville” ce presupunea, printre altele și separarea Bisericii de stat, crearea unui învățământ laic. În 1870 Franța a declarat război Prusiei, războiul a fost pierdut și Napoleon l-a plătit cu tronul. Programul lui s-a năruit, Franța a pierdut Alsacia și Lorena, Napoleon al III-lea a fost luat prizonier.

Boutroux, în tot acest timp și-a văzut de preocupările sale, în 1870 a fost profesor de liceu și apoi, universitar la Caen și Montpellier. Între timp și-a trecut doctoratul cu teza sa celebră „De la contingence des lois de la nature”.

Între 1874 și 1876, Boutroux a predat la Facultatea de Litere de la Universitatea din Nancy și, în timp ce era acolo, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Aline Poincaré, sora omului de știință și matematician Henri Poincaré. În 1880 s-a născut fiul său, Pierre Boutroux, care la rândul său a devenit un matematician distins și istoric al științei.

În 1888 a fost numit conferențiar la Școala Normală Superioară din Paris, și apoi profesor de istorie a filozofiei moderne la Sorbona din Paris.

În 1898 a devenit membru al Academiei de Științe Morale și Politice, și în 1912 a fost ales în Academia Franceză, devenind Director al Fundației Thiers, reședința celor mai străluciți studenți din Franța. De asemeni a fost ales membru al mai multor universități și academii străine, astfel devenind una din figurile superioare ale învățământului țării sale și rămânând una din marile figuri ale filozofiei de la începutul secolului XX. Însă, figura sa cea mai frumoasă a fost cea morală, care s-a impus atât în congresele internaționale de filozofie, cât și în problemele legate de destinul politic și intelectual al Franței, în timpul ultimului război mondial. A murit, după victoria Franței, în 1921.

Cu Jules Lachelier (1832-1918) și cu Émile Boutroux, filozofia franceză s-a eliberat de pozitivism.

Și fiindcă am amintit mai sus de Jakob Bӧhme (1575-1624), filozof panteist german de profesiune cizmar, să amintim că acesta identifica pe Dumnezeu cu natura. Într-o monografie scrisă de Alexandre Koyré (1892-1964) – filozof francez format la școala unor spirite ilustre – , a fost denumit „barbar genial, un personaj controversat și disputat, imposibil de fixat într-un sistem de gândire, fie el panteist sau teist, eretic sau creștin, metafizic sau religios. Într-un Dicționar, filozoful german Heinrich Schmidt (1874-1935) explică în modul următor filozofia cizmarului și filozofului din Gӧrlitz: „Dintr-o primă origine – eterna Unitate, liniște fără existență, liniște continuă și nimic nu este; se naște dintr-o voință la ceva divinitate, apoi în Dumnezeu e veșnica Natură, după aceea lumea din Dumnezeu, după aceasta ca ultimă creație, lumea pământească. În toate există în mod egal și binele și răul. Fără venin și răutate n-at fi nici o viață și nici o mobilitate. Fără contralovitură nu e mișcare. Toate lucrurile sunt un da și un nu. Nu-ul este opus lui da sau adevărului, și astfel adevărul este un contrar”.

Interesantă, dar și importantă este dimensiunea acestui „nu”, fiindcă lăsat în voie, poate fi distrugătorul lui „da” – al binelui. De altfel, românul Petre Țuțea afirmă că interpretarea sintagmei creștine da și nu, este alta: „Spiritul dialectic, critic sau convențional situează căutătorul care, când nu rătăcește, se mișcă comod și util însă neveridic”. Cu alte cuvinte „alternativa nu funcționează în creștinism, fiind străină spiritului său”.

Lucrările lui Boutroux: -Despre contingența legilor naturii (1874); -Adevăruri veșnice la Descartes (1874); -Grecia învinsă și primii stoici (1875); -Monadologia din Leibnitz (1881); -Socrate, fondatorul științei morale (1883); -Noile eseuri, de Leibnitz (1886); -Întrebări de moralitate și educație (1895); -Despre ideea dreptului natural în știința și filozofia contemporană (1895); -Studii de istorie a filosofiei (1897); -Cu privire la datoria militară până în vârstă (1899); -Pascal (1900); -Eseuri de istorie a filosofiei (1901); -Filosofia lui Fichte. Psihologia misticismului (1902); -Știință și religie în filosofia contemporană (1908); -William James (1911).

– Traduceri: -Filosofia grecilor, de Eduard Zeller (1877–1884).

Postume: -Natura și spiritul (1925); -Studii de istorie a filosofiei germane (1926); -Filosofia lui Kant (1926); -Noi studii de istorie a filosofiei (1927); -Lecții despre Aristotel (1990).

În lucrarea sa „De la contingence des lois de la nature”, 1874 (Despre contingența legilor naturii), 1824 – la origine teză de doctorat în filosofie – critică știința într-un fel dialectic, filozofic. Boutroux s-a ocupat întâi de condițiile necesității în genere și n-a recunoscut ca necesitate absolută decât principiul logic gol de orice conținut A=A. Determinismul științific, teza esențială a pozitivismului, ideea înlănțuirii cauzale a tuturor fenomenelor lumii este fondată pe ideea legăturii necesare între ele. Boutroux va face deci, o critică strânsă a ideii de necesitate. Singura necesitate absolută este necesitatea (analitică) a identității logice, acel A=A. Nu putem vorbi în afară de ea, decât de o necesitate relativă. Necesitatea pe care o arată fenomenele naturii, necesitatea empirică este de această natură, dar aceasta înseamnă că ea admite o contingență, că nu este vorba de o necesitate de ordin absolut, că înlănțuirile cauzale ar putea fi altele. Prin aceasta credința fundamentală a științei în înlănțuire riguroasă a fenomenelor este săpată în însăși baza sa. Ca urmare a criticii, știința trebuie să-și piardă pretenția de a domina o înțelegere filozofică a lucrurilor și ea trebuie să lase loc filozofiei metafizice, pentru ideea de libertate și de creație în structura însăși a lumii, pentru morală, pentru religie. Examinează mai întâi ideea de existență, aceasta nefiind absolut necesară. Pentru ca posibilul să devină ceva, să capete o existență, el are nevoie de o determinare. Experiența îți arată numai că ceva există, dar nu și că trebuie să existe. Existența apare când contingența (relația între fenomene, evenimente) este urmărită în zone tot mai concrete, în zonele existenței pe care o constatăm în experiență, fiindcă există ceva: lumea materiei, a vieții, a conștiinței. Legăturile necesare sunt exprimate de legea cauzalității; orice efect are o cauză care îl determină în mod necesar. Experiența ne arată însă că există legături de fapt, necesare, regulate între fenomene și că, fenomenele depind unele de altele. Înlănțuirea cauzală a tuturor fenomenelor lumii are la bază ideea legăturii necesare între ele. În știință, arată Boutroux, cauzele și efectele se disting greu, de aceea există aproximările. Afirmă că „legile științei sunt invenții ale spiritului nostru; măsurătorile științei nu sunt niciodată exacte”.

Abordează problema contingenței (legătură, relație, raport) în antiteză cu necesitatea și face o critică strânsă a ideii de necesitate. Esențială este contingența, existența nu este necesitate, iar libertatea nu este negarea necesității. În filosofia franceză a contingenței, de la Boutroux la Bergson, contingența este identificată cu noutatea.

Lumea este permanentă, dar este și varietate, creație nouă. Ce valoare are atunci știința? Nu este adevăr în afirmația că legile comandă fenomenele, ele doar presupun fenomenele. Legile științifice arată raporturi generale, dar ele lasă nedeterminate lucrurile asupra cărora se aplică: „Legile științei sunt valabile odată cu progresul cunoașterii umane, dar, poate, există și o variație a raporturilor din natura însăși a lucrurilor, a legilor naturii însăși. Există în lume permanență, unitate, dar există și variație, și creație. Există și raporturi de dependență între fenomene, între aspectele variate ale lumii, dar există și aspecte nedeterminabile. Există necesitate, dar și o libertate în structura însăși a lumii”. Ideea îndrăzneață a lui Boutroux este că lucrurile nu sunt stabile în constituția lor. În fiecare zonă a experienței ele pot varia. Și această variație permite grefarea pe un ordin inferior de fenomene a unui ordin relativ superior. „Înseamnă aceasta că nu există o ordine fixă a lumii? Această ordine există, dar ea nu este ordinea unui mecanism – așa cum îl vede știința, ci este, poate, o ordine mai adâncă, a creației însăși din natură, a tendinței ei către creații superioare, o atracție către superior, o finalitate a lumii” – se întreabă și răspunde Boutroux.

Sau cum îl amintește Petre Țuțea pe Sf. Augustin: „Omul este un animal „rațional, muritor și bolnav în creație”, sau pe Boutroux: „Omul evoluează, nu se desăvârșește, îi place să devină, e o concepție a naturii când infinită, când finită, când creatoare, când distrugătoare, când ordonată, când haotică, un joc nesfârșit între necesitate și întâmplare, între „legități contingente” și hazard”.

Boutroux vorbește de o rațiune mai adâncă decât rațiunea științifică. În morală, în religie el găsește o raționalitate proprie care completează pe cea a științei. Știința „rămâne un ochi care contemplă și obiectivează lucrurile; ea nu poate fără contrazicere să se identifice cu lucrurile însăși”. Știința exprimă numai un aspect, o parte fixată în raporturi precise, a unei rațiuni mai adânci. În morală, în religie găsește o raționalitate proprie, care completează pe cea a științei.

El distinge mai multe lumi în univers, consideră lumea ca niște etaje suprapuse unele altora. Sunt deasupra lumii necesități pure, a cantității fără calitate, care este identică neantului, lumea cauzelor, lumea noțiunilor, lumea matematică, lumea fizică, lumea vieții și lumea gândirii. Această ordine pleacă de la abstract până la regiunile tot mai bogate în conținut concret. Se pare că la început aceste lumi depind de lucrurile inferioare și că iau de la ele existența și legile lor.

Amintesc opinia filozofului, omului politic român tot din sec XIX, Petre P. Negulescu despre cauză, nevoile vieții, dorință și sensibilitate, cauza fiind cea care  pune în mișcare omul dotat cu inteligență: „Fără îndoială, felinarul de care ne servim noaptea nu este cauza primă a mersului nostru, dar fără el, mersul pe întuneric ne-ar fi imposibil sau cel puțin nu ne-ar duce decât foarte greu, cu mari osteneli și cu multe riscuri, la ținta la care voim să ajungem. Cauza primă care pune în mișcare omenirea o reprezintă nevoile vieții, ce se traduc în sufletul omului prin anumite dorințe. Aceste dorințe alcătuiesc sensibilitatea care pune în mișcare inteligența”. „Legătura între formele superioare și cele inferioare nu prezintă o necesitate. Ele au un grad de independență unele față de altele, dar pot interveni una în dezvoltarea alteia”.

Formula veche a chimistului Lavoisier „Nimic nu se pierde, nimic nu se creează” nu mai are o valoare absolută, spune Boutroux, științele pozitive se sprijină însă pe acest postulat. Sunt două derogări de la această formulă: existența unei ierarhii de lumi ireductibile unele la altele fără a fi co-eterne și posibilitatea unei perfecționări sau a unei decadențe. Este adevărat că în lumile inferioare legea este valabilă, ea substituindu-se aproape existenței; în lumile superioare, din contră, ființa face aproape ca legea să fie uitată.

„Ce poate fi principul contingenței, se întreabă Boutroux, dacă nu un hazard – acest cuvânt în care îmbrăcăm neștiința noastră și care, departe de a explica lucrurile, implică renunțarea însăși la orice tentativă de explicație și, într-un fel, o abdicare a rațiunii?”.

În finalul lucrării Émile Boutroux vorbește despre conștiință, prin care lumea este simțită, cunoscută, dominată: „Sensibilitatea este starea persoanei care este sub influența lucrurilor și nu se distinge încă de ele. Inteligența este relația persoanei cu lucruri de care se distinge, pentru că ele îi apar ca altele decât ele însele. Voința este actul persoanei care, în virtutea superiorității sale, organizează, coordonează, aduce la unitate multiplicitatea măsurilor sale de a fi și multiplicitatea lucrurilor…”.

„Nu este admirabil că ființele își dau ajutor reciproc, ființele inferioare neexistând numai pentru ele însele, dar pentru a produce condițiunile de existență și perfecționare ale ființelor superioare? Acestea, la rândul lor, ridicând existențele inferioare la un nivel pe care nu l-ar fi putut ajunge prin ele însele: Nu este conform unei ordini ca fiecare ființă să aibă un scop de realizat și ca să fie o armonie între scopurile diferite ale diferitelor existențe?” se întreabă Émile Boutroux.

Da, cred, atâta timp cât existențele conștientizează scopul comun, în realizarea binelui acestei lumi, atâta timp cât ele nu antagonizează.

În lucrarea „Science et Religion”, 1908 (Știința și Religia) Boutroux atrage atenția asupra Conștiinței umane care se află  câștigată pentru știință și pune întrebările: „spiritul științific care, la unii din reprezentanții săi, era considerat ca negarea însăși a spiritului religios, îl exclude într-adevăr sau îi lasă totuși – contra aparențelor – o posibilitate de a subzista? (…) Ce este spiritul științific și ce consecințe rezultă din dezvoltarea lui pentru umanitate? La Descartes și la Kant spiritul științific părea determinat prin condițiile logice ale științei și prin natura spiritului uman. Astfel spiritul a mers către descoperirea legilor naturii, a obținut succese și a crezut că el este de acum înainte în posesiunea formei eterne și absolute a adevărului. Această opinie a fost modificată după analiza felului în care se constituie știința condițiile dezvoltării și ale certitudinii sale. Astăzi spiritul științific precum și principiile științei se formează pe măsură ce știința se creează și progresează.(…)  Pentru ca spiritul științific să admită legitatea unui alt punct de vedere asupra lucrurilor decât acela al lui propriu, trebuie ca el să se considere ca fiind adecvat rațiunii însăși, să recunoască drepturile unei rațiuni mai generale…(…) Spiritul își formează modul de a judeca în contact și cu știința și cu viața, culegând și topind împreună toate gândurile luminoase și fecunde care țâșnesc din geniul uman. (…) În știința reală, categoriile gândirii însăși se pot schimba, fiindcă ele trebuie să se adapteze faptelor ca unei realități destinate și care nu poate fi cunoscută aprioric”. După ce face o analiză mai amănunțită, ajunge la concluzia că „Trebuie să-i fie permis omului de a considera nu numai condițiile cunoașterii științifice, dar și pe ale vieții sale proprii. Ori, dacă există un fundament necesar pentru viața umană așa cum o observăm și o înțelegem, aceasta este credința în realitatea și în valoarea individualității”.

Excelentă întrebare pune Boutroux: „Ce sunt bucuriile intense și superioare ale inițierii în cercetare, și în special, ale descoperirii, dacă nu triumful unui spirit care reușește să pătrundă secrete în aparență de nepătruns și care se bucură de munca lui victorioasă în felul unui artist? Ce poate da științei valoarea sa, dacă nu un spirit care dominând spiritul științific el însuși, crede într-un ideal estetic și moral?”. „Omul care vrea să acționeze ca un om, își propune un scop. După îndrăzneala și după puterea credinței acest scop este un ideal mai mult sau mai puțin ridicat, mai mult sau mai puțin distinct de realitate. (…) Credință, reprezentare a unui ideal, entuziasm, acestea sunt cele trei condiții ale acțiunii omenești. Dar nu sunt tocmai acestea cele trei momente ale dezvoltării spiritului religios? Aceste trei cuvinte nu exprimă ele forma pe care o iau sub influența religioasă, voința, inteligența și sentimentul? Viața omenească participă deci, prin una din laturile ei, prin ambițiile sale ideale, la religie. Cum este clar pe de altă parte că, în raport cu natura, ea participă la știință, fiindcă ea cere acesteia mijloacele pentru a atinge scopurile sale, pare îndreptățit de a vedea în viață trăsătura de unire între știință și religie”.

În ultimele decenii ale secolului XIX și la începutul secolului XX, spiritualismul românesc a acordat o atenție specială problemelor etice și celor legate de originea și evoluția vieții în natură și societate. O influență majoră a avut-o spiritualismul din afara țării noastre, îndeosebi cel francez, prin Émil Boutroux. Filozoful român Ion Petrovici (1882-1972) a considerat că metafizica, respectiv filozofia, ființează tocmai prin faptul că își îndreaptă atenția spre absolut, ținând seama de toate mijloacele posibile, pentru a-l atinge, inclusiv credința și știința. Credința lui era că temeiurile metafizicii urmau să fie puse în corelație cu rezultatele științei, artei, religiei. Ierarhia introdusă de Boutroux în desfășurarea diferitelor stări apare și la Ion Petrovici, în așa numita teorie a stratificării realității fizice și psihice. În mod similar apare la cei doi filozofi problema unității dintre știință și metafizică, dintre metafizică și religie, în reacția deschisă față de pozitivism sau în privința unor curente de gândire, cum ar fi kantianismul.

Zilele acestea am citit în revista „Observator cultural” un articol semnat de Ioana Moraru, anunțând apariția unei cărți interesante cu titlul „Dacă Dumnezeu nu ar exista”, autor Gilbert Keith Chesterton, scriitor englez (1874-1936) care a iubit oamenii, le-a dus grija, a avut o viziune optimistă asupra lumii și a vrut să-i ajute; a făcut apologia creștinismului elogiind „incredibila fertilitate a unei religii ce are, consubstanțial, și o filozofie perenă, care, prin scenariile sale arhetipale, reușește să inițieze un traseu în drama libertății umane a alegerii între bine și rău, așadar, între principii opuse ireconciliabile; creștinismul nu permite coabitarea, sub nici o formă, cu răul – acesta fiind și motivul pentru care cei de stânga tratează creștinismul drept intolerant, deși această concepție e o infinită sursă a unei moralități firești și necesare; pe de altă parte, prin faptul că întreține interogația în jurul întrebărilor metafizice – cine sunt, de ce trăiesc, care e sensul vieții? –, creștinismului îi revine un imens rol în educație”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord