„A trebuit să filosofez. Altfel, nu aș fi putut trăi în această lume.” – E. Husserl

Edmund Husserl (1859-1938) a fost un filozof german, fondatorul Fenomenologiei, o metodă de descriere și analiză a conștiinței prin care filozofia încearcă să dobândească caracterul unei științe. Este efortul de a rezolva opoziția dintre empirism, care pune accentul pe observație, și raționalism, care pune accentul pe rațiune și teorie, prin indicarea originii tuturor sistemelor și dezvoltărilor filozofice și științifice ale teoriei în interesele și structurile vieții experimentale. Fenomenologia a apărut după ce Husserl și-a apărat disertația în matematică și a lucrat în acest domeniu, schimbând treptat interesele în favoarea științei filozofice. Principalul discipol al lui Husserl a fost Martin Heidegger, care a dezvoltat  „Fenomenologia existențială”, prin care, ca și maestrul său, a marcat un nou început în filozofie. În continuare, Jean-Paul Sartre a elaborat Existențialismul, pornind în egală măsură de la filozofia lui Husserl și cea a lui Heidegger.

Esența noii metode elaborată de Husserl a fost a se întoarce la lucruri și a înțelege ce sunt ele. Potrivit filozofului, doar o descriere a fenomenelor care apar în mintea umană poate ajuta la conturarea lucrurilor.

Fenomenologia lui Husserl ajută la înțelegerea esenței lucrurilor, dar nu a faptelor; nu este interesată de o normă specifică de moralitate sau comportament, este interesată de motivul pentru care această normă este așa. De exemplu, pentru a studia riturile unei anumite religii, este important să înțelegem ce este religia în general, să înțelegem esența ei. Subiectul fenomenologiei, potrivit filozofului, este tărâmul sensurilor și adevărurilor pure. Husserl scrie că fenomenologia este o învățătură universală care vrea să transforme filozofia într-o știință strictă, adică într-o teorie a cunoașterii care poate da o idee clară a lumii din jur. Cu această nouă filozofie, se pot obține cunoștințe mai profunde, ceea ce vechea filozofie nu a reușit. Husserl credea că acest fapt a provocat criza științei și civilizației europene, iar lumea conștientizând situația filozofiei și a științei, a încercat să o pună în ordine.

Gândirea filozofică desigur este elastică, este o continuă cercetare și este asemănătoare artei cu privire la dobândirea ei prin inspirație – stare irațională a spontaneității.

Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) a încercat să ne ajute la înțelegerea acestui termen de fenomenologie, folosind cei doi termeni subiect și obiect și relația între ei, fiind cunoscută tensiunea polară între acești doi termeni: subiectul plăsmuiește ipoteze, aproximează, rătăcește, se mișcă de la concret la imaginar, sau construiește aprioric obiectul gândirii sale: „Este mișcarea spiritului între posibil și imposibil și acest mod de a gândi constructivist caracterizează fenomenologia lui Husserl”.

Edmund Husserl s-a născut într-o familie de evrei, în orașul Prossnitz din Moravia, Republica Cehă, pe atunci parte a Imperiului Austriac. Se presupune că Edmund Husserl a dobândit cunoștințele sale despre Biblie prin educația sa seculară clasică, nu prin tradiția sa religioasă.

Deși în oraș exista o școală tehnică evreiască, tatăl lui Edmund, un comerciant de îmbrăcăminte, a avut mijloacele și inspirația să-l trimită la Viena, la vârsta de 10 ani, pentru a-și începe educația clasică germană în Realgymnasium al capitalei. Un an mai târziu, în 1870, Edmund s-a transferat la Staatsgymnasium din Olmütz, oraș în estul Republicii Cehe, mai aproape de casă. Acolo era cotat ca un elev mediocru care, totuși, iubea matematica și știința, „de un ten blond și palid, dar cu poftă bună”. A absolvit în 1876 și a plecat la Leipzig pentru studii universitare. În general a primit o educație seculară de elită și tatăl său a fost mândru de rezultatele fiului. La Leipzig, Husserl a studiat matematica, fizica și filozofia. După doi ani, a plecat la Berlin în 1878 pentru studii suplimentare în matematică.

În 1881 pleacă la Viena și obține în 1883 doctoratul cu dizertația „Beiträge zur Variationsrechnung” (Contribuții la calculul variațiilor). Urmează cursurile de psihologie și filozofie ale lui Franz Clemena Bretano (1838-1917) filozoful și psihologul de limbă germană profesor la Viena, cursuri pe care le continuă la Halle cu discipolul lui Brentano, Karl Stumpf (1848-1936) psiholog, filozof și muzicolog german. Aici obține titlul de docent (venia legendi) și scrie lucrarea „Über den Begriff der Zahl” (Asupra conceptului de număr), 1887, care-i servește ca bază pentru prima sa operă majoră „Philosophie der Arithmetik” (Filosofia aritmeticii), 1891, în care demonstrează valabilitatea adevărurilor matematice, independent de modul în care au fost obținute. Husserl încearcă să combine matematica cu psihologia și filozofia, analizând procedeul psihologic necesar pentru a ajunge la conceptul de număr.

De la Bretano Husserl reia distincția între modul propriu și impropriu de reprezentare (Vorstellung). El explică această deosebire cu un exemplu: dacă cineva se află în fața unei case, are o reprezentare proprie și directă a acestei case (eine Anschauung), dar dacă aceeași persoană caută această casă în conformitate cu o descriere – „casa cu două etaje la colțul dintre strada X cu strada Y”, atunci această descriere îi furnizează o reprezentare indirectă și improprie a casei respective. Cu alte cuvinte, o reprezentare proprie este posibilă numai când există accesul direct la un obiect prezent imediat. O reprezentare improprie a obiectului se obține într-o manieră indirectă, recurgând la semne, simboluri, descrieri, în absența imediată a obiectului. Un alt element important al filozofiei lui Husserl din această perioadă este conceptul de „Intenționalitate”, dezvoltat în opera sa fundamentală „Logische Untersuchungen” (Cercetări logice), 1900/1901. Revizuind „Cogito”-ul cartezian „cogito, ergo sum” (gândesc, deci exist), Husserl afirmă că a zice „gândesc” nu are nici un sens. Ar trebui spus „gândesc aceasta”, pentru că principala caracteristică a conștiinței este de a se răsfrânge asupra altui lucru decât asupra ei însăși, de a avea un conținut, ea este „intențională”, este conștiința a ceva.

La Halle s-a căsătorit cu o femeie din comunitatea evreiască Prossnitz, Malvine Charlotte Steinschneider. Cuplul a avut trei copii. Au rămas la Halle până în 1901, iar Husserl și-a scris acolo importantele sale cărți timpurii. „Habilitationsschrift” (Teza de abilitare) a fost reelaborată în prima parte a „Philosophie der Arithmetik” (Filozofia aritmeticii), publicată în 1891 și cele două volume din „Logische Untersuchungen” (Cercetări logice).

În 1901, Husserl s-a alăturat facultății de la Göttingen, unde a predat timp de 16 ani și unde a elaborat formulările definitive ale fenomenologiei sale, care sunt prezentate în „Ideen zu einer reinen Phanomenologie und phänomenologischen Philosophie” (Idei referitoare la o fenomenologie pură și o filozofie fenomenologică). Primul volum din „Ideen” a apărut în „Jahrbuch für Philosophie und phänomenologische Forschung”(Anuarul de filosofie și cercetare fenomenologică), în 1913. Apoi, războiul mondial a perturbat cercul colegilor mai tineri ai lui Husserl, iar Wolfgang Husserl, fiul său, a murit la Verdun. Husserl a ținut un an de doliu și a păstrat tăcerea profesională în acea perioadă.

În 1916 Husserl a fost  numit profesor titular de Filozofie la Universitatea din orașul Freiburg im Breisgau, post din care s-a retras în 1928. A fost invitat să țină prelegeri și la Universitatea din Berlin, unde, la începutul anilor treizeci, l-a avut student pe Jean-Paul Sartre. Odată cu venirea la putere a nazismului, lui Husserl – deși convertit la religia creștină evanghelică – datorită originii sale evreești, i-a fost retras dreptul unei activități didactice universitare, interzicându-i-se chiar și accesul la biblioteca Universității din Freiburg. A reușit să mai publice, în 1936, lucrarea „Die Krisis der europäischen Wissenschaften und die transzendentale Phänomenologie” (Criza științelor europene și fenomenologia transcendentală). Retragerea sa din predare în 1928 nu a încetinit însă, ritmul cercetării sale fenomenologice. Dar ultimii săi ani au fost triști, din cauza escaladarii politicilor rasiste ale național-socialismului împotriva evreilor. A murit de pleurezie în 1938.

Într-una din conferințele lui pariziene (1929) Edmund Husserl spunea: „Această inhibare universală a oricărei luări de atitudine față de lumea obiectivă, ceea ce numim epoche fenomenologică, devine astfel de-a dreptul un mijloc metodic, prin care eu nu mă înțeleg în mod pur ca acel eu și acea viață a conștiinței în care și prin care întreaga lume obiectivă este pentru mine și este întocmai așa cum ea este pentru mine. Tot ceea ce este lumesc, întreaga existență spațio-temporală este pentru mine prin aceea că iau cunoștință de ea, o percep, îmi amintesc de ea, apoi o gândesc cumva, o apreciez, o valorizez, o doresc etc. După cum se știe, toate acestea au fost desemnate de Descartes sub titlul de cogito. Lumea nu este pentru mine în genere chiar nicicum alta decât cea existentă conștient, și valabilă pentru sine în astfel de cogitații (cogitationes). Întregul ei sens și valabilitatea existenței, ea și-o primește exclusiv de la astfel de cogitații. În ea se desfășoară întreaga mea trăire a lumii. Nu mă pot obișnui, trăi, identifica, valoriza și acționa în nici o lume care nu are sens și valabilitate în mine și pornind de la mine. Dacă mă situez deasupra acestei lumi și mă abțin de la orice efectuare a vreunei credințe în existență, care consideră fără înconjur lumea ca existență – îmi îndrept privirea exclusiv asupra acestei vieți însăși ca conștiință despre lume, mă dobândesc astfel pe mine însumi ca ego-ul pur împreună cu fluxul pur al cogitațiilor mele.

E adevărat, eu nu mă dobândesc cumva ca un fragment din lume, întrucât am lăsat în afară în mod universal lumea, nici ca un eu unificând oameni, ci ca eul în a cărui viață conștientă capătă pentru prima dată sens și valabilitate de experiență întreaga lume și eu însumi ca obiect al lumii, ca om existând în lume”.

Majoritatea comentatorilor recunosc trei perioade din cariera lui Husserl: munca de la Halle, Göttingen și, respectiv, Freiburg. Unii susțin că una sau alta dintre aceste perioade ar trebui să fie considerată definitivă și folosită drept cheie interpretativă pentru a le debloca pe celelalte. Dar o astfel de abordare evidențiază disjuncțiile în gândirea lui Husserl, neglijând în același timp continuitățile semnificative.

Opera sa:

  1. Über den Begriff der Zahl. Psychologische Analysen (Despre conceptul de număr)
  2. Philosophie der Arithmetik. Psychologische und logische Untersuchungen (Filosofia aritmeticii)
  3. Logische Untersuchungen. Erste Teil: Prolegomena zur reinen Logik (Cercetări logice – vol. I)
  4. Logische Untersuchungen. Zweite Teil: Untersuchungen zur Phänomenologie und Theorie der Erkenntnis (Cercetări logice – vol. II)
  5. Philosophie als strenge Wissenschaft (Filosofia ca știință riguroasă)
  6. Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie. Erstes Buch: Allgemeine Einführung in die reine Phänomenologie (Idei directoare pentru o fenomenologie pură și o filosofie fenomenologică)
  7. Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins (Prelegeri despre fenomenologia conștiinței interne a timpului)
  8. Formale und transzendentale Logik. Versuch einer Kritik der logischen Vernunft (Logica formală și logica transcedentală)
  9. Mèditations cartèsiennes (Meditații carteziene)
  10. Die Krisis der europäischen Wissenschaften und die transzentale Phänomenologie: Eine Einleitung in die phänomenologische Philosophie (Criza științelor europene și fenomenologia transcedentală)

Postume:

După decesul lui Husserl, manuscrisele inedite (peste 45.000 pagini ) au fost transportate în Belgia, la Louvain, grație unui discipol, H.L. van Breda, filozof și fondator al Arhivelor Husserl la Institutul Superior de Filozofie al Universității Catolice din Lovaina, Belgia. Seria de volume Husserliana inițiată în 1950 cuprinde:

Meditații carteziene și Conferințe pariziene

Ideea fenomenologiei. Cinci prelegeri.

Filosofia primă. Partea întâi: O istorie critică a ideilor

Filosofia primă. Partea a doua: Teoria reducției transcendentale

Analize ale sintezei pasive. Din manuscrisele prelegerilor și ale cercetărilor 1918-1926

Despre fenomenologia inter-subiectivității

Cercetări logice. Volum suplimentar. Schițe pentru reformularea cercetării a șasea

Imaginația, conștiința imaginii, amintirea. Despre o fenomenologie a reprezentărilor intuitive

Introducere în logica și teoria cunoașterii

Husserl consideră drept fenomen „tot ceea ce într-un fel oarecare, se manifestă”. El folosește metoda „reducției fenomenologice” pentru a lăsa să transpară tot ceea ce se manifestă în conștiință, pentru a putea lua act de prezența sa, și a exclude ipoteza existenței obiectelor exterioare, rămânând „ego-ul” transcendental, opus celui empiric. Astfel, „fenomenologia transcendentală” reprezintă studiul structurilor esențiale care rămân revelate conștiinței pure.

Husserl a folosit metafora spațială în textul din 1913. În capitolul I-1 din Ideen I, el a distins stările de lucruri (Sachverhaltnis) de esențe (Wesen), atribuindu-le imaginea a două „sfere”: cea faptică sau materială și cea formală sau eidetică (provenită din imaginație). Aceste sfere sunt conectate doar prin capacitatea minții de a trece între ele la fel de ușor pentru a se mișca în oricare dintre ele; nu se conectează singure, adică nu se obține nicio cauzalitate între ele; „mișcarea între” și „mișcarea în interior” sunt, desigur, elaborări ulterioare ale metaforei spațiale și servesc la desemnarea capacității conștiinței de a curge, de a zăbovi, de a se combina, de a se concentra sau de a se dispersa. Asemenea acte de conștiință aparțin acestor sfere. Ele sunt lumești, sunt „psihologice”. Misiunea lui Husserl era să treacă din acele sfere într-un alt „câmp” care este destul de diferit de ele. Va fi sfera conștiinței absolute, care nu va merge nicăieri. După cum spune titlul capitolului II-3, aceasta va fi „Regiunea conștiinței pure”. Nu poți „merge acolo” cu conștiință; în schimb, trebuie să lași lumea să plece și apoi să locuiești în ceea ce a mai rămas. Aceasta este importanța infamei fantezii care deschide paragraful 33, parafrazat: „Ce poate rămâne, dacă întreaga lume, inclusiv noi înșine cu toate cugetările noastre, este exclusă?”

Este destul de curios că Husserl a trebuit să aleagă metafora spațială pentru a introduce și a induce reducerea sa fenomenologică. Această metaforă invită la confuzie pentru oricine e familiarizat cu Descartes – care până la urmă a numit extensia spațială drept atributul substanțial al ființei materiale. Niciuna dintre „sferele” lui Husserl nu este literalmente extinsă, în sens cartezian; totuși sunt coincidente cu ființa materială – în măsura în care nu există literalmente alt loc în afară de universul material unde ar putea fi. Metafora spațială conotă explorare și cucerire. Dacă conștiința transcendentală este o țară promisă, atunci ai nevoie de un Moise care să te conducă către ea. Ai nevoie de Husserl. Când Husserl remarcă, în Introducerea din 1931, că poate privi în jos peste acel pământ pe care l-a descoperit, dar că alții vor intra, aceasta este o aluzie literară la figura lui Moise, care și-a condus doar poporul în Canaan, „țara făgăduită”: „Moise s-a suit din câmpia Moab-ului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în fața Ierihonului. Și Domnul i-a arătat toată țara: de la Galaad până la Dan (…) Domnul i-a zis: „Aceasta este țara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: ‘O voi da seminței tale.’ Ți-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi, dar nu vei intra în ea.” Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moab-ului, după porunca Domnului.” (Deuteronom 34).

Gândirea lui Husserl a crescut și s-a schimbat de-a lungul carierei sale. La maturitate, filozoful s-a alăturat cititorilor săi pentru a produce comentarii asupra operei sale. Cele trei faze ale carierei lui Husserl – Halle, Göttingen și Freiburg – invită diviziuni ușoare, iar puncte de cotitură decisive au fost sugerate în fiecare dintre aceste perioade. (Supraviețuirea a aproape 45.000 de pagini de note stenografice din predarea lui Husserl și din cercetările sale private au alimentat dispute despre când ar fi putut avea prima licărire a unui gând care a condus la un comentariu de prelegere, la un paragraf care și-a găsit drumul într-o carte, publicată mult după ce hârtiile și cenușa lui au fost depozitate la Louvain!)

Husserl însuși a insistat asupra firelor de continuitate de-a lungul evoluției gândirii sale, și anume că ele au fost mai semnificative decât orice început fals care mai târziu a trebuit să fie repudiat. Criticii și-au pus cu pregnanță întrebarea dacă Hasserl poate fi caracterizat ca realist sau idealist. Husserl însuși, scriind ca propriul său critic mai târziu în viață, a luat o poziție cu privire la această problemă. El a insistat că a fost și a vrut întotdeauna să fie un idealist transcendental.

Fenomenologia lui Husserl s-a dezvoltat treptat, dar au existat mai multe cotituri relativ bruște și mai multe blocaje. Două exemple sunt suficiente pentru a ilustra acest fapt. În timp ce se afla la Halle, după publicarea „Philosophie der Arithmetik”(Filozofia aritmeticii), Husserl s-a distanțat de eforturile sale de a stabili principii matematice și logice asupra operațiilor psihologice ale minții, un proiect pe care mai târziu l-a numit „psihologism”. Mulți comentatori au caracterizat aceasta ca o întorsătură bruscă făcută ca răspuns la criticile eficiente ale lui Gittlob Frege (1848-1925), matematician și filozof german, la adresa „Philosophie der Arithmetik”. Cu toate acestea, profesorul indian Jutendra Nath Mohanty, având peste 90 de ani, născut în 1828, care examinează corespondența Frege-Husserl împreună cu alte dovezi documentare, concluzionează dimpotrivă că: semințele dezvoltării filozofiei lui Husserl de la „Philosophie der Arithmetik” la „Prolegomena” – primul volum din „Logische Untersuchungen”, 1900, au fost imanente propriei sale gândiri, astfel încât ipoteza unui efect traumatic al recenziei lui Frege din 1894 a cărții sale, iar o inversare ulterioară a modului său de gândire nu este doar nesolicitată, ci și nefondată. Mohanty oferă o garanție amplă pentru o lectură a lui Husserl care urmărește fire de continuitate între munca sa matematică timpurie și descoperirea fenomenologiei în timp ce se afla la Halle.

Într-un al doilea exemplu de presupusă disjunctură în dezvoltarea lui Husserl s-a discutat dacă el și-a schimbat poziția de la realism la idealism între Göttingen și Freiburg. Mulți alții văd o evoluție consistentă a idealismului transcendental începând cu lucrarea publicată în „Ideen I”. Ei resping lucrările anterioare ca și cum ar fi fost doar eșecuri ale tinereții, fie să armonizeze forțat pasajele realiste cu pozițiile ulterioare ale lui Husserl. Husserl însuși a susținut o astfel de lectură. Pe de altă parte, cei care au studiat cu Husserl la Göttingen insistă că opera sa de la acea vreme avea valabilitate și integritate în sine. O fostă studentă a lui remarca că discipolii lui Husserl au fost surprinși de pasajele idealiste din „Ideen” și îl numesc pe Eugen Fink (1905-1975) –filozof german care i-a interpretat opera – un întârziat al fenomenologiei lui Husserl. Un alt student al lui Husserl a prezentat argumente, în sprijinul concepției conform căreia Husserl a susținut inițial un punct de vedere realist, pe care mai târziu l-a abandonat. O altă părere este aceea că discrepanța va dispărea dacă se citește idealismul lui Husserl ca o abordare epistemologică sau metodologică a lumii reale din punct de vedere metafizic. La rândul său, Husserl a susținut că idealismul său transcendental a avansat cu totul dincolo de idealismul obișnuit, dincolo de realism și dincolo de însăși distincția dintre ele, negând că ar fi avut vreodată o poziție realistă. Și totuși discipolii săi au subliniat multe pasaje din „Ideen” care păreau să conțină argumente directe împotriva idealismului său.

Husserl a susținut că idealismul transcendental-fenomenologic nu a negat existența reală a lumii reale, ci a căutat în schimb să clarifice sensul acestei lumi (pe care toată lumea o acceptă) ca fiind de fapt existentă. Implicațiile hermeneutice extreme ale acestei poziții sunt clare în delimitarea de către Eugen Fink a paradoxului triplu implicat în citirea fenomenologiei lui Husserl: (1) Este inevitabil înțeles greșit dacă cititorul nu a cultivat mai întâi atitudinea transcendentală; totuși acea atitudine apare din lectură. (2) Cuvintele își pierd în mod necesar sensul și nu se referă în mod eficient la tărâmul pre-lumesc al subiectivității transcendentale, deoarece toate cuvintele disponibile sunt lumești. (3) Fenomenologia merge într-un domeniu dincolo de logică, individuație și determinare, care de obicei structurează înțelegerea. În această formă extremă, lectura de la Freiburg a operei lui Husserl este o ușă încuiată pentru noul venit care încearcă să se familiarizeze cu fenomenologia lui. Astfel, Husserl se alătură companiei celor care îi citesc opera „înapoi”, din punctul de vedere al Freiburgului. Această lectură nu acordă nicio validitate lucrării anterioare în sine. Îl pune pe Husserl împotriva lui Kant, iar idealismul temeinic al fenomenologiei, împotriva idealismului critic kantian. Fink, în răspunsul său detaliat la lecturile neo-kantienilor despre fenomenologia lui Husserl (1932), îi ceartă pentru că au abordat chiar argumentele prezentate în publicațiile lui Husserl din 1900-1 și 1913 – Fink susținând că acele poziții trebuie acum asimilate.

Un al doilea grup de comentatori l-a citit pe Husserl „înainte”, de la începuturile sale intelectuale la Viena și Halle. Lucrările timpurii în matematică și logică continuă să atragă interesul filozofilor analitici.

Pe lângă citirea lui Husserl din Halle „înainte” sau din Freiburg „înapoi”, există încă o a treia opțiune. Lectura se poate baza pe perioada Göttingen și pe întrebări care implică geneza Ideen-ului, drept cheie de boltă în arcul dezvoltării lui Husserl. Aceasta este poziția sugerată de Roman Witold Ingarden (1893-1970), filozof și estetician polonez, unul dintre cei mai renumiți reprezentanți ai fenomenologiei, care a considerat transcendentalismul de mai târziu al lui Husserl o mare greșeală, și de călugărița Edith Stein (1891-1942), filozof și teolog de origine evreiască din Germania, ale cărei lucrări ulterioare dezvăluie implicațiile realismului și personalismului îmbrățișat de Husserl în acea perioadă. Din această perspectivă, lumea, pierdută de Kant, este câștigată înapoi pentru știință.

La sfârșitul secolului al XIX-lea a apărut ideea conform căreia știința și religia sunt „inamici tradiționali”, idee combătută de istoricii contemporani ai culturii, ai științei și ai diferitelor instituții religioase. Sunt date exemple de descoperiri științifice care au fost aprobate de exponenții unor credințe religioase, precum și concluzia unor reprezentanți ai științei, că au fost fie conflicte teologice, fie conflicte intre tradiții diferite, cum ar fi tradiția fizicii aristotelice și tradiția științei exacte a naturii din secolul al XVII-lea. Au existat desigur și conflicte între persoane, reprezentanți ai religiei sau ai științei, cu propriile lor orgolii și aspirații.

Petre Țuțea referindu-se la Kant, a exprimat: „Superioritatea religiei, credinței, speranței și iubirii asupra științei, constă în perenitatea și puterea consolatoare a dogmelor sale, a căror natură extramundană nu este roasă de speculație și experiență”.

Petre P. Negulescu (1872-1951), unul dintre cei mai de seamă gânditori români ai epocii interbelice și ai istoriei gândirii românești, apreciază faptul că metoda fenomenologică a generat mai curând polemici împotriva psihologismului și analizei „datelor logice”, decât logica pură pe care și-o asumase Husserl ca deziderat. În cele din urmă, autorul român își exprimă „bănuiala” că roadele intuițiilor eidetice ar fi, de fapt, tot noțiuni, fiindcă rămân oarecum dependente de un anumit material empiric ca punct de plecare. Cum variația nuanțelor unei culori presupune perceperea prealabilă a acesteia, iar categoria invarianților nuanțelor ei se apropie de multiplicitatea obiectelor care formează clasa unei noțiuni, lucrurile s-ar putea simplifica: „Metoda fenomenologică ar fi hotărâtoare în rezultatele la care ar duce dacă ar putea fi aplicată de oameni cu mintea încă goală de orice conținut noțional. Din nefericire, cei ce, învățând filosofia la universități sau după aceea, ajung s-o aplice, o aplică la o vârstă la care cultura dobândită în școli le-a mobilat mintea cu o infinitate de noțiuni privitoare la toate domeniile experienței. Se poate ridica dar întrebarea dacă intuițiile esențiale, la care ajung după metoda lui Husserl, nu sunt chiar acele noțiuni puse sub o altă formă și prezentate într-un alt cadru metodologic” De altminteri, Negulescu cerea filozofiei să nu se depărteze de spiritul științific și, „să desăvârșească astfel edificiul neterminat al științei”. Și mai spunea Negulescu: „Dacă fără știință nu e posibilă o cunoaștere mai amănunțită și mai sigură a lucrurilor lunii, în schimb, fără filozofie, nu e posibilă o prețuire mai largă și mai adâncă, mai dreaptă și mai generoasă a lor.” Î acest mod credea că se putea realiza progresul.

Raportarea filozofului, poetului român Lucian Blaga (1895-1961) la fenomenologie se realizează de pe poziții diferite, și anume din perspectiva unui sistem metafizic în curs de constituire. Pe de o parte, filozoful din Lancrăm relaționa analitic-critic cu fenomenologia lui Husserl încă din Trilogia cunoașterii, secțiunea Cunoașterea luciferică, încercând a „curăța” teritoriul filozofic ocupat de curentele epocilor precedente, de neajunsurile cunoașterii paradisiace – virus de care ar fi fost pătrunsă, în mod inconștient, și fenomenologia. Pe de altă parte, Blaga intenționa instaurarea unor standarde sau norme de excelență a creației filozofice care să aspire la o valabilitate cât mai largă, prefigurând drumul unor producții teoretice viitoare, cel puțin în ceea ce îi privea pe conaționalii săi. Din acest motiv, nu ne vor surprinde mișcările sale ideatice ferme în scopul întemeierii structurii și sensului conștiinței filozofice, prin intermediul triplei distincții filozofie – conștiință filozofică, filozofie – metafizică și filozof – metafizician. În viziunea sa, conștiința filozofică posedă accentul valoric specific al creativității, momentul ei cel mai fertil fiind metafizica – concepută ca supremă încoronare a filozofiei. El se desolidariza de posibila „apropriere” a diferitelor concepții filozofice: „… ne vom impune tot timpul atitudinea de a fi cât mai neutri în aprecierea diverselor concepții filosofice, în cadrul unor criterii largi și elastice”. „Elasticitatea” criteriilor respective nu avea să depășească, însă, flexibilitatea cuplului conceptual paradisiac-luciferic, pe care Blaga îl va avea în vedere tot timpul, inclusiv atunci când se referea critic la fenomenologie. „Va trebui să ne ferim de a imita procedarea atâtor filozofi, care vorbind despre ființa gândirii filozofice, polarizează totul în jurul propriei lor «metode»”(…) „În creația metafizică noi vedem așadar însăși încoronarea gândirii filozofice. (…) Metafizicianul este autorul unei lumi. Un filozof care nu ține să devină autorul unei lumi își suspendă vocația; el poate fi orice, chiar un genial gânditor câteodată, dar rămâne un adept al neîmplinirii. Lumea unui metafizician este în primul rând o lume a sa …”.

Filozoful român Nicolae Bagdazar (1896-1971) combate promotorii psihologismului în logică (John Stuart Mill, filozof britanic care a adus contribuții la dezvoltarea utilitarismului și Wilhelm Maximilian Wundt, psiholog, filozof german întemeietorul psihologiei ca știință autonomă) și este de acord cu Husserl. El recunoaște că „logicul are legături cu psihicul, dar nu poate fi redus și interpretat ca psihic; psihicul este real, pe când logicul este ideal… (…) Această concepție, a unei experiențe logice a minții omenești în genere, experiență pe care n-o face individul, ci omenirea, l-a îndemnat poate pe Husserl să caute, în direcția ei, o ieșire din dificultățile de care se lovea apriorismul absolut al lui Cohen. El a admis doar existența unei experiențe logice, intra-mentale, care se deosebește de experiența psihologică obișnuită prin aceea că, rămânând independentă de datele simțurilor, poate fi considerată ca fiind o operație mintală a priori. Această experiență logică însă, Husserl o situează în individ și creează astfel un empirism apriorist – sau un apriorism empirist”.

Petre Țuțea afirmă: „Dacă transcendentul kantian are o utilitate ca joc logic presupus pur și empiric, transcendentalismul lui Husserl este o speculație gnoseologică gratuită și depărtată de adevărul transcendent în esență….La nivel logic aprioric și la nivelul matematic nu se poate vorbi de adevăr, ci cel mult de util și comod.” „Husserl păstrează ontologismul la nivelul logic-formal al gândirii matematice, evidente, dar nu merge în autonomia spiritului lui la natura exactității, la rădăcina ei transcendentă, la valoarea metafizică a simbolurilor…” Țuțea consideră că atât Kant cât și Husserl „au degradat ideea platonică – întrebare, cercetare, intuiție presupus-pură, sens imaginar, într-un om fără suflet și într-o lume opacă, aparent stabilă, în fond haotică și schimbătoare. Concepții, puncte de vedre, doctrine supărătoare, neconcludente și chinuitoare. Triumf sofistic, umanism.

Redau câteva pasaje din conferința lui Husserl „Criza umanității Europene și Filozofia”, publicată pentru prima oară în 1953, și apărută în 2003 la „editura Paideia” din România: „Națiunile europene sunt bolnave, Europa însăși, se spune, se află într-o criză. (…) Într-un fel, suntem inundați de un torent de propuneri de reformă, propuneri totodată naive și exaltate. De ce însă, în ciuda puternicei lor dezvoltări, științele spiritului refuză să dețină rolul pe care științele naturii îl exercită în mod excelent în sfera lor?” (…) Spiritul nu ar trebui să fie considerat ca spirit pur și simplu, ci să se reîntoarcă la suportul corporal, desfășurând explicații exacte cu ajutorul fizicii și al chimiei”. (…) „Lumea  înconjurătoare este un concept ce-și are locul în mod exclusiv în sfera spirituală.(…).Lumea care ne înconjoară este o configurație spirituală în noi și în viața noastră istorică.(…) Nu Europa într-un sens geografic, înțeleasă ca o hartă, ca și cum tocmai cercul oamenilor ce trăiesc împreună teritorial ar fi cel care ar delimita omenirea europeană. În sens spiritual, de Europa aparțin în mod evident și dominioanele engleze, Statele Unite etc.(…) Este vorba aici de unitatea unei vieți spirituale… (…) Umanitatea apare ca o viață unică, cuprinzând oameni și popoare legate numai prin trăsături spirituale, cu o multitudine de tipuri umane și culturale, decurgând însă unele din altele în mod continuu. E ca o mare, în care oamenii și popoarele ar fi valurile ce iau o formă trecătoare, se schimbă și iarăși dispar, unele ondulate mai bogat, mai complicat, altele mai primitiv. (…) Oricât de mult ar fi învrăjbite națiunile europene, ele conservă totuși în spirit o înrudire interioară specifică, de care sunt toate pătrunse, înrudire ce depășește diferențele naționale.(….) Omenirea, considerată din punct de vedere sufletesc nu a fost niciodată, și nu va fi niciodată, împlinită și nici nu se poate repeta. (…) Filozofia este știință universală, știință despre întregul lumii, despre unitatea ce cuprinde orice existent. Ea se ramifică într-o diversitate de științe particulare.”

Deși nu este primul care a inventat termenul de Fenomenologie, este adevărat că filozoful german, Edmund Husserl (1859-1938), este „părintele” mișcării filozofice respective. Fenomenologia poate fi descrisă aproximativ ca încercarea susținută de a descrie experiențele (și „lucrurile în sine”) fără speculații metafizice și teoretice. Husserl a sugerat că numai suspendând sau înlăturând „atitudinea naturală” filozofia poate deveni propria sa știință distinctivă și riguroasă, insistând că fenomenologia este o știință a conștiinței mai degrabă decât a lucrurilor empirice. Într-adevăr, în mâinile lui Husserl, fenomenologia a început ca o critică atât a psihologismului, cât și a naturalismului. Naturalismul susține că totul aparține lumii naturii și poate fi studiat prin metodele adecvate studierii acelei lumi (adică metodele științelor dure). Husserl a susținut că studiul conștiinței trebuie să fie de fapt foarte diferit de studiul naturii. El și-a propus să analizeze exemple particulare fără presupoziții teoretice (cum ar fi fenomenele de intenționalitate, de iubire, de atingerea a două mâini și așa mai departe), înainte de a discerne ce este esențial și necesar acestor experiențe. Deși toți fenomenologii care i-au urmat și au contestat aspecte ale caracterizării fenomenologiei de către Husserl, ei i-au fost totuși foarte datori lui. Ca atare, el este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți și influenți filozofi ai secolului al XX-lea.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
Editorial
SAV-COM Suceava
Jidvei - vinuri albe romanesti de calitate
Jidvei - vinuri albe romanesti de calitate
A.I.T.I. Imobiliare Suceava
General Construct - Anunturi angajare
Aeroportul International Stefan cel Mare Suceava
REVINE Suceava
Hornar de Bucovina
Locuri de munca in Romania
ROMFOUR - Transport international de persoane colete - auto pe platforma
Loial Impex Suceava