Comenzi MOPAN Suceava

„Dacă noi ne vom iubi între noi, atunci toate lucrurile vor fi bune, atunci vom trăi mai ușor.” – Nae Ionescu

Nicolae C. Ionescu (1890-1940), cunoscut ca Nae Ionescu, sau Profesorul Nae Ionescu, a fost un filozof, logician, pedagog, teoretician și jurnalist român – figura centrală a unei epoci și a unei generații despre care s-a scris la extreme. Nae Ionescu a fost când adulat, când vehement contestat. Orientarea sa politică de dreapta, l-a făcut să aibă mulți oponenți, iar din perioada postbelică până în 1989, numele său a fost trecut sub tăcere. Dincolo de influența asupra tinerilor săi studenți, filozoful Nae Ionescu a propus un curent bazat pe valorile naționale și pe religia ortodoxă. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism (o variantă românească a vitalismului, incluzând elemente mistice și teologice din tradiția creștină ortodoxă). Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape, au confirmat că avea ceva „diabolic” sau „fascinant” în privire și în felul de a se raporta la semeni. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice, a literaturii și gândirii românești, ca Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihai Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica și alții. Prin publicistică, mai ales prin intermediul ziarului Cuvântul, a fost puternic implicat în dezbaterea politică, susținând inițial doctrina țărănistă, apoi ideea unei monarhii organice (reprezentate de Regele Carol al II-lea), iar din vara anului 1933, Mișcarea Legionară.

Cursurile sale, litografiate sau păstrate sub formă de stenograme, au fost publicate după moartea sa, la începutul anilor ’40, prin grija discipolilor. În perioada comunistă din România (1945-1989) Nae Ionescu a fost un autor interzis. Publicarea cursurilor sale a fost reluată după 1990. Publicațiile savante ale lui Ionescu au fost puține, la început – unele articole despre logică, câteva prefețe și o serie de articole în revista teologică Predania (1937–1938). Cu toate acestea, influența sa din 1922 până în 1940 a fost enormă. Învățăturile și scrierile sale au inspirat un nou interes pentru metafizică și filozofia religioasă în România. Deși era în primul rând un logician, s-a străduit să înțeleagă toate formele de activitate umană. Potrivit lui, filozoful trebuie să ia în considerare nu numai expresia teoretică a vieții istorice – de la religie la logică și știință – ci și creațiile sale semnificative: meșteșuguri, arte, biografii, evenimente politice și altele. Istoria logicii, istoria metafizicii și a religiei le-a abordat drept tipologie a spiritului uman. O astfel de tipologie a considerat-o întotdeauna o creație a istoriei și în cele din urmă a vieții. Aceasta pare să implice o istoricizare radicală a activităților minții, iar Dumnezeu, pentru Nae Ionescu, este prezent în istorie prin Întrupare. Pe de altă parte, modul de a fi al omului este complet împlinit doar prin moarte, iar moartea este mai presus de toate – transcendentă.

Deși la bază era profesor de filozofie (de logică), deși a predat și metafizică ori istoria religiilor, Nae Ionescu s-a intersectat atât cu Coroana, cât și cu Biserica și Mișcarea Legionară. L-a sprijinit pe Carol II să-și recapete tronul în 1930 și a făcut parte din camarila regelui vreme de câțiva ani. A pus creștinismul ortodox la baza filozofiei sale și, potrivit unui apropiat, a râvnit chiar să ajungă patriarh. În 1933 s-a apropiat de Zelea Codreanu și de legionari, intrând în pușcărie de trei ori pentru legăturile lui cu această grupare teroristă și antisemită. Datorită succesului intelectual a ajuns să formeze discipoli. A exercitat influență atât ca director al ziarului Cuvântul, cât și ca membru al camarilei lui Carol II ori în calitate de consiliere al lui Zelea Codreanu. Succes lui financiar s-a datorat faptului că a știut să se apropie de unii bancheri și oameni de afaceri, sau să apeleze la alte surse. În consecință, își epata contemporanii șofând un Mercedes de lux sau construindu-și o vilă în Băneasa. (După moartea lui, vila a devenit locuința lui Ion Antonescu, ceea ce spune totul despre modesta clădire). Succesul lui a fost și în plan erotic – legături amoroase cu femei celebre ale vremii, printre care Măruca Cantacuzino Enescu (soția marelui compozitor român George Enescu), Elena Popovici-Lupa, mai tânără cu 7 ani decât Magistrul, un fel de alt „înger păzitor”, odraslă a unui profesor universitar, renumită în cuceriri galante, și pianista Cella Delavrancea, fiica scriitorului Barbu Delavrancea, membră a cenaclului literar al lui Eugen Lovinescu – artistă rafinată, scriitoare, o femeie uluitor de seducătoare. Legătura intens mediatizată în epocă a fost cea cu Măruca Cantacuzino, tânăra aristocrată care la 19 ani s-a căsătorit cu Mihai Cantacuzino – tânărul cu studii la Paris, fiul fostului primar al Capitalei, premier și deputat poreclit „Nababul” din cauza fabuloasei averi. Dobândise titlul de prințesă, care îi facilitase apropierea de regina Maria. Căsnicia frumoasei Măruca a luat sfârșit după întâlnirea cu George Enescu și mai apoi cu Nae Ionescu despre care scria: „Gândea și trăia absolutul, la așa înălțimi și în așa adâncuri, că te lua adeseori amețeala în preajma lui. Avea aripi întunecate, sumbra și nealterata frumusețe a lui Lucifer, chiar și mândria aceluia care după ce l-a adorat pe Dumnezeu, se măsoară cu El și îl sfidează”. Dar amintesc: Nu spunea Nae Ionescu că „iubirea întovărășește cunoașterea”? A vrut poate să cunoască psihicul acestor femei celebre, gândirea lor, felul în care știu să dăruiască iubirea… Parcă putem știi? La toate acestea se mai adaugă și mitologia satanică ridicată în jurul lui Nae Ionescu. Patriarhul Miron Cristea, pe care îl atacase în articole, a pus ca profesorul de logică să fie zugrăvit în chip de drac pe peretele bisericii patriarhale. Numeroși contemporani l-au comparat, pornind de la sprâncenele lui „mefistofelice” sau de la caracterul ambiguu, cu diavolul. Până și fosta lui iubită Măruca își amintește în memorii că avea „urechi de faun, lungi și ascuțite, sfârșind în coarne ascunse, dar ghicindu-se în întuneric”.

Logicianul, metafizicianul și filozoful religios român, Nae Ionescu născut în România, la Brăila, a urmat studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, s-a apropiat de cercul socialist, cunoscându-l pe Panait Istrati – scriitorul român de limbă franceză și română, tot brăilean, despre care Istoricul Nicolae Iorga spunea, după încercarea de a citi cartea scrisă de el „Chira Chiralina”: „Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean”.

Nae Ionescu a fost exmatriculat din liceu în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. A terminat studiile medii la alt liceu, și-a continuat studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, pe care le-a terminat în 1912, cu specializarea în filosofie. În anul 1912 a fost numit profesor la Liceul „Matei Basarab” din București. A colaborat în acest timp la reviste, iar în 1913, după logodna cu Elena-Margareta Fotino, a plecat în Germania, la Gottingen, în vederea desăvârșirii studiilor. A revenit în România pentru satisfacerea stagiului militar, și în 1915 s-a căsătorit cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 a plecat din nou în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor doctorale. Intrarea României în război, în luna august 1916, l-a surprins acolo. A fost închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde a fost eliberat în 1917. Primul său fiu, Radu, s-a născut la începutul anului1917, iar cel de-al doilea, Răzvan, în anul următor.

Între anii 1911-1916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu Motru, publică mai multe articole și cronici.

În 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din Munchen, cu teza Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii).

Revenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar „Mănăstirea Dealului” pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu Motru. Își inaugurează activitatea universitară cu prelegerea Funcțiunea epistemologică a iubirii. În 1922 publică în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intransigență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică în anul 1023. Din 1919 și până în 1925 colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu Motru, alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ștefan Nenițescu și alții. La 1 ianuarie 1926 este numit conferențiar definitiv de Istorie a logicii și Metafizică. La 24 ianuarie ține conferința Misticii italieni (aula Fundației Universitare Carol I), la 18 februarie – conferința Charles Pguy (aula Fundației Universitare Carol I, ciclu consacrat literaturii franceze, organizat de Gruparea „Poesis”). La 20 februarie încheie cursul cu tema Problema salvării în „Faust” al lui Goethe. Ține conferința Filosofia regionalismului cultural (Brăila). În luna mai începe să colaboreze la Ziarul Cuvântul, unde preia rubrica Duminica. La acest ziar a colaborat și grupul de talente adunate în jurul său: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran etc.

Vreme de mulți ani, va scrie zilnic cel puțin un articol. Cele mai multe vor fi semnate cu câteva pseudonime (atât spre a varia semnătura, în același număr sau în zile succesive, cât și întrucât îi plăcea să se ascundă sub diverse înfățișări). Încheie cursul de Teorie a cunoștinței (litografiat, tipărit, 1996). Ca președinte al Comisiei de bacalaureat la Liceul „N. Bălcescu” din Brăila (din acest liceu fusese exmatriculat în primăvara lui 1909, cu puțin înaintea bacalaureatului propriu) îl remarcă pe elevul Iosef M. Hechter, viitorul Mihai Sebastian. În 1930 a fost numit profesor titular al Catedrei de Psihologie și Pedagogie a Institutului Superior de Educație Fizică. Îi urmează profesorului Constantin Rădulescu Motru. Predă cursuri de psihologie generală și pedagogie teoretică. La 1 iunie 1930, la alegerile pentru Camera Deputaților a candidat la Brăila, din partea Uniunii Naționale și a fost ales. În anul universitar 1930-1931 a predat cursul Istoria metafizicei ca tipologie a culturii – prelegerea inaugurală are ca temă Moda în filosofie. În anul universitar 1932-1933 a predat cursul Din metodologia logicei, Analogia și cursul Metoda statistică. Cu aplicație la psihologie, sociologie si pedagogie. În anul universitar 1933-1934 a predat cursul Logica științelor exacte. La 2 ianuarie 1934, în urma asasinării lui I. G. Duca, Nae Ionescu este arestat la Sinaia; Ziarul Cuvântul este suspendat. În ianuarie 1934 a apărut: Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, cu o prefață a lui C. Rădulescu Motru și o notă introductivă asupra rațiunii practice semnată de Nae Ionescu. La 7 februarie 1934 a fost eliberat și rearestat în cursul aceleiași zile. La 15 martie a fost din nou eliberat și își reia cursul. În iunie 1934 apare romanul lui Mihai Sebastian, De două mii de ani, cu o prefață de Nae Ionescu, concepută ca o antiteză la tematica romanului – această prefață încearcă să fundamenteze antisemitismul prin perspective teologice, concluzând că evreii nu au nici o putință de salvare întrucât îl așteaptă încă pe Messia. Timp de câteva luni se duce o amplă și pasionantă polemică în presă în jurul romanului, prefața lui și a problematicii puse de autor și prefațator. Dintre polemiști: Tudor Teodorescu-Braniște, Pompiliu Constantinescu, Octav Șuluțiu, Șerban Cioculescu, Mircea Eliade, George Racoveanu, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Constantin Noica, Ion I. Cantacuzino și Mihail Sebastian. În 1935 apare eseul lui Mihail Sebastian Cum am devenit huligan, o replică la respectiva prefață. În anul universitar 1934-1935 predă cursul de Logica generală. La 7 ianuarie 1935 – conferința Primejdia spiritului defensiv (aula Liceului „Codreanu” din Bârlad); Rezumat în Credință la 10 ianuarie 1935. La 11 februarie a avut loc o ciocnire, vreme de câteva ore, între jandarmi și legionari; aceștia din urmă voiau ca Nae Ionescu să țină o conferință. Conferențiază în sala festivă a primăriei din Oradea, în cadrul „Astrei”, Despre unele noțiuni curente în sociologie. În anul universitar 1935-1936 predă un curs de Logică a colectivelor. În anul universitar 1936-1937 predă cursul Probleme de metafizică; în ianuarie 1937 (stenografiat și dactilografiat în ianuarie 1937 și editat de istoricul literar și bizantinolog român Dan Zamfirescu (n. 1933), considerat unul dintre cei mai importanți ideologi ai protocronismului românesc.) La 22 aprilie 1937 – Conferința de Metafizică și Istorie a logicii este transformată în catedră, iar Nae Ionescu este numit profesor agregat. La 6 iunie Mircea Eliade – asistent onorific la catedra lui Nae Ionescu, este exclus din Universitate, pentru „scrieri pornografice”. Hotărâtă atitudine împotrivă, în presă; printre cei care protestează (Emil Cioran, Arșavir Acterian, Constantin Noica ș.a.) Printre ei se află și Nae Ionescu, titularul catedrei. La 27 iunie – articolul Sub semnul Arhanghelului, în revista Buna Vestire (nr. 100). La 21 ianuarie 1938 – reapare Ziarul Cuvântul. La 10 martie Senatul Universității București este de acord cu propunerea de schimbare a denumirii catedrei, ocupate de Nae Ionescu, în Catedra de Logică și Metafizică. La 17 aprilie – Cuvântul este din nou interzis. Împreună cu o serie de șefi legionari, Nae Ionescu este arestat și depus în lagărul de la Miercurea Ciuc, cu „domiciliu forțat”. Este destituit din Universitate. În luna mai este martor în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu. Căderea în Cosmos (1938-1939). La 13 ianuarie – din nou în lagărul de la Miercurea Ciuc. La 24 iunie – eliberat din lagăr bolnav de inimă. Nu își recapătă catedra. Este vizitat acasă de o serie de prieteni, printre care Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Ionel Gherea, George Racoveanu. În 1940 lucrează la un Manual de logică, din care au rămas fragmente nepublicate.

La 15 martie – moare în vila sa de la Băneasa; de față fiind Cella Delavrancea. Sunt mai multe versiuni că ar fi fost otrăvit la comanda regelui Carol al II-lea. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Discursul funebru a fost ținut de Mircea Eliade, elevul său cel mai apropiat.

Pe 16 martie 1940, Constantin Noica îi scrie lui Emil Cioran, aflat la Paris, că dragul lor Nae Ionescu, Profesorul, a murit. În aceeași zi, un fost student, Mircea Vulcănescu, mângâiase pentru ultima oară cu privirea pereții albi ai casei de la Băneasa a Profesorului, clavirul amuțit, biblioteca și unicul tablou, o reproducere după El Greco, masa lui de lucru pe care, cu câteva ore înainte, se mai aflase încă bustul în bronz al uneia dintre femeile iubite. Trupul neînsuflețit era întins pe pat, într-o odaie de o austeritate monahală.(…) A doua zi a avut loc înmormântarea. În scrisoarea către Cioran, Noica se cutremură la gândul că, de acum încolo, generația lor rămâne a nimănui, că se încheie o epocă și ia sfârșit o uluitoare aventură a spiritului, în istoria atât de fragilă a culturii românești. Noica nu se numărase printre preferații lui Nae Ionescu, dar, în ultimul timp, îl vizitase săptămânal, adesea împreună cu Vulcănescu, și avusese ocazia să-l cunoască mai bine și ca om, nu numai ca autor de articole de presă și profesor care înflăcăra tineretul. Ajunsese la concluzia celuilalt discipol credincios, Mircea Eliade: destinul de practicant și nu de simplu interpret al filozofiei, dominase și justificase toate gesturile, oricât de scandaloase ale acestui om. Se zvonea chiar că, precum Socrate, Profesorul ar fi murit otrăvit.

„L-am auzit înjurând și era mare”, îi scrie Noica lui Cioran. „L-am văzut vulgar, poate voit vulgar, l-am auzit repetându-se, jignind, bârfind și era tot mare. Atingi limitele oricărui om atunci când îl vezi râzând cu hohote, dar veselia lui extraordinară în fața anecdotelor răsuflate ale lui Mircea Vulcănescu îl lăsa intact. E singurul om a cărui mască mortuară aș voi-o. E singurul om care mi-a dat în viață sentimentul legendarului.” Cu trecerea timpului, ieșit de mult de sub vraja maestrului, Noica îl va încadra în condiția lăutărească a culturii, privindu-l ca pe un lăutar superior, inegalabil, dar lipsit de viziunea și creativitatea marilor spirite ale culturii, un maestru al vorbelor meșteșugite.

Volume (antume și postume)

-Roza vânturilor în 1937, o culegere de articole gazetărești strânse din inițiativa lui Mircea Eliade, care a și prefațat-o. Este singura carte publicată în timpul vieții (republicată în ediție anastatică la Ed. Roza Vânturilor, 1990).

-Corespondența de dragoste (epistolar cu Elena-Margareta Fotino), 2 volume, Ed. Anastasia, București, 1997.

-Curs de istorie a logicii, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Humanitas, 1993.

-Curs de metafizică, ediție îngrijită de Marin Diaconu, Humanitas, 1995.

-Curs de filosofie a religiei, 1924 – 1925, ediție îngrijită de Marin Diaconu, prefață de Nicolae Tatu, postfață de Mircea Vulcănescu, Editura Eminescu, 1998.

Pe lângă alte numeroase ediții, mai ales ale unor cursuri universitare, operele lui Nae Ionescu au fost strânse într-o ediție completă (20 de volume) și în colecția de „Opere fundamentale” (trei volume) a Academiei Române:

-Nae Ionescu, Opere, vol. I-XV, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dora Mezdrea (la editurile Crater, Istros, Muzeul Literaturii Române), 1999-2018.

-Nae Ionescu, Opere, vol. I-III, ediție îngrijită de Marin Diaconu și Dora Mezdrea, postfață de Eugen Simion, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2020 (volumele I și II conțin Cursuri universitare, iar vol. III studii, prefețe și o selecție de articole și cronici).

În prefața cărții „Nae Ionescu – Opere I”, editura Crater, 2000 , Florica Diaconu și Marin Diaconu scriu despre faptul că „Nae Ionescu concepea filozofia în chip hotărâtor ca filosofare – astfel că nu s-a străduit să gândească sistematic. Poate părea surprinzător că, pentru un gânditor format în spiritul filosofiei germane, n-avea de-a face de sistem filosofic (în sens meta-filosofic). Și totuși, la gânditorul român, atât printr-o obligație formală – de a-și concepe cursul de metafizică desfășurat pe mai mulți ani -, cât și prin modul propriu de a gândi filosofia și filosofarea în genere, problematica ontologică se îmbină cu cea gnoseologică (cu prelungiri în cea epistemologică și în cea logică) și cu o amplă problematizare în cea antropologică. (…) Nae Ionescu concepe filosofia ca fiind adaptarea universului la necesitățile ființei noastre. Filosofia nu are un material precis, ea este răsfrângerea unei personalități umane până cuprinde tot universul; este o activitate eminamente omenească”(Curs de istorie a logicei (1924-1925). În acest curs metafizica este numită și „știința absolutului”, ea urmărind cunoașterea existenței integrale cu ceea ce este dincolo de realitatea sensibilă.

În loc de postfață la acest volum, avem cuvântul lui Dan Zamfirescu „Metafizica secolului 21”: „… Adunate acum împreună cu tot ce s-a păstrat stenografiat și litografiat din activitatea sa la catedră, vor da conținutul a 5 volume de peste 400 de pagini in octavo din ediția Operelor sale, inițiată de Editura Crater, condusă de gânditorul și eseistul Ion Papuc…” Ne amintește că avem la dispoziție și o traducere integrală a Introducerii în metafizică a lui Henry Bergson, pentru a putea compara două moduri de a privi și cuprinde realitatea și marile probleme ale existenței umane, aparținând unor gânditori de geniu. S-ar putea astfel răspunde la „teribilul strigăt al scriitorului grec: Ce sentimente vor umple vreodată existența inexistentă a oamenilor din vremea noastră?, fiindcă Nae Ionescu este singurul metafizician care, în veacul ce se încheie, și-a închinat întreaga viață și cugetare unei unice idei și obsesii: de a-i învăța pe oameni, și mai ales pe tineri, cum se cucerește de la viață existența existentă”.

În Cursul de metafizică (1925-1926) se definește scopul cursului, acela de a a se adresa spiritului fiecăruia dintre noi (a ne defini) și de a stabili raportul între noi și lume. Tabloul de ansamblu asupra lumii putându-se stabili cu ajutorul științei. Filosofia fiind deci, o cunoaștere proprie a omului, răspunzând „necesității interioare a acestuia de a ști ce este lumea în ansamblul ei și în ce raport se află omul cu lumea”. Tot în acest curs, Nae Ionescu își exprimă regretul că filozofia nu a rămas ceea ce a fost pentru marii cugetători ai lumii „un fel de țâșnitură spontană, un fel de reacție a tuturor forțelor lor sufletești”.

În alt Curs de logică (1927-1928), filozoful definește filosofia ca fiind o „viziune de ansamblu asupra realității. (…) Ea este rezultatul stării de neliniște interioară, de frământare, de sfâșiere lăuntrică, de suferință (…) în loc să ne aducă liniștea mult dorită, ne frământă și mai tare. Astfel că filosofia rezultă dintr-un fel de neliniște interioară, dintr-un fel de insuficiență a noastră de a ne închide în noi înșine”.

În cursul de metafizică (1928-1929) explică ce înseamnă a filosofa: „înseamnă a reduce realitatea sensibilă la necesitățile tale, așa cum este ea închegată, bine sau rău”. „Orice cunoaștere filosofică pleacă de la experiența omenească care nu are limită, căci orice fapt trăit poate deveni, la rândul lui, obiect de cunoaștere asupra căruia conștiința critică se apleacă să-l cerceteze. Metafizica pleacă de la emoția intelectuală (mirarea) și neliniștea că ceva există, de ce există, de ce existența e altceva decât neexistența etc. În metafizică se caută adevărul absolut, se ajunge în mod fatal la problematica cunoașterii, spre deosebire de religie care are ca obiect absolut de cunoscut pe Dumnezeul viu, concret, de esență deosebită; cum se poate mântui sufletul omenesc, cum poate ajunge la îndumnezeire; metafizica este preocupată de absolutul metafizic, care este transcendența (ființa). Și tot ce este ceva este ființă. (…) Ființa actualizată în spațiu și în timp devine existență cu infinite moduri de manifestare; ființa se raportează la neființă, iar nimicul, neființa este ceva gol de conținut, despre care nu se poate afirma ceva. Există timp istoric, fizic, psihologic (durată) și metafizic. Ceea ce se întâmplă în timp și în spațiu se numește eveniment. (…) Timpul încetează acolo unde încetează eternitatea sau absolutul timpului”. Spațiul, timpul și mișcarea sunt măsurabile cantitativ și din această cauză ele sunt studiate de fizică în calitate de atribute fundamentale ale existenței. „Religia pleacă de la un dezechilibru provocat  de durere și, prin ea, omul caută fericirea. Filozofia pleacă și ea tot de la un dezechilibru, dar de origine intelectuală. (…) Deși  amândouă se ocupă cu absolutul, religia și metafizica nu se pot reduce una la alta; metafizica încearcă să împace omul cu viața, religia îl scoate din această lume și-l îndrumă spre mântuire”.

În Istoria logicii (1929-1930) Nae Ionescu vorbește despre Metoda trăirii existenței prin iubire care permite o cunoaștere potențată a acesteia, transcenderea realității sensibile în realitate absolută; neputința rațiunii de a ancora în absolut fiind depășită pe calea trăirii-înțelegerii în filozofie și prin credință în religie, preconizând o revoluție spirituală care ar putea determina răsturnări profunde în planul cunoașterii. Și în cel al vieții sociale concrete. „Filosofia în general este un drum spre absolut”.

În cursul de Istoria metafizicii (1930-1931) face o distincție între filosofie și metafizică, cunoașterea filosofică fiind o cunoaștere din afară înăuntru, adică de la efect la cauză, cunoașterea metafizică este o cunoaștere care pătrunde în adâncul omului, privind dinăuntru în afară; metafizica fiind „ultimul resort, germenul a tot ce este activitate spirituală, omenească”. „Metafizica este știința realității ultime, în funcție de pacea lăuntrică, de echilibrul sufletesc al omului”.

În cursul de metafizică din 1937 filozoful creștin declară: „Dumnezeu este viața, viața este durere, suferință, chin dar ea înseamnă și prefacere, curgere, transformare, nu stagnare”. Fiindcă Nae Ionescu iubea viața. Cât privește libertatea, spunea că nu există libertate absolută a omului, ci „libertatea înseamnă putința de a alege, de a alege între mai multe posibilități”.

Cultura pentru el înseamnă totalitatea valorilor spirituale, cuprinzând filozofia, morala, magia, religia, mitul.

Aprecieri:

Pr. Profesor Universitar Ștefan Iloaie într-o carte editată în 2003 la Cluj-Napoca, notează spusele lui Petre Țuțea: „Mircea Vulcănescu obișnuia să spună că în fața cursurilor lui Nae Ionescu nu puteai să rămâi neutru. Important este cu ce riscuri unii dintre cei apropiați profesorului au rămas la întrepătrunderea dintre cultural și religios. Unii au negat ultima dintre valori, închizându-se în propriul eu, cu speranța deșartă a descoperirii unui liman spiritual care să suplinească gnoza mistică și iubirea divinului. Departe de a fi încadrat și plasat unui curent deja existent în epocă, Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă față de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic”. „Aprecierea lui Petre Țuțea, spune Ștefan Iloaie, ne scutește de un lung periplu pe care în mod normal ar trebui să-l efectuăm când vorbim de un personaj atât de controversat. Profesor universitar și gazetar plin de fervoare, Nae Ionescu se distinge ca mentorul unei generații. Opera i-a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. El a rămas însă în conștiința contemporanilor și a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuția acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 și românilor din țară. Având în vedere că „Profesorul”(cum era numit) nu și-a publicat opera, fapt ce ținea de altfel de maniera sa de a fi și de a gândi, ar fi fost imposibil că el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica și organiza lucrările. Astfel se explică că, deși a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. Unii au apreciat „curajul de a gândi, îndrăzneala de a depăși rigorile ortodoxe fără ieșirea din sfera creștinismului bizantin și lepădarea incertitudinii, a bâjbâielii, a căutării oarbe, critica aspră fără menajamente îndreptată către forurile conducătoare ale Bisericii Ortodoxe Române, chiar către Sfântul Sinod, sau către preoții de la sate, definesc acea statură spirituală care a rămas neatinsă pentru mulți. Nae Ionescu stabilește diferența clară între religia de o anumită culoare și tradiția, ca stare de fapt. Poate aici s-a făcut o confuzie ce l-a apropiat mai mult decât a fost de mișcarea legionară. El este promotorul unei direcții ortodoxe în filozofia românească. A deschis o poartă pe care însă nu a putut să intre și să cerceteze. Ar fi fost foarte interesant un studiu al său legat de epistolele pauline. (Termenul de epistole pauline se referă la 14 cărți incluse în canonul Noului Testament și atribuite lui Pavel). Relațiile sale cu bisericile din România stau cumva sub auspiciul următorului fragment:„…nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naționale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu (…) Concluzii: Ceea ce numim biserica lui Nae Ionescu, nu se identifică neapărat cu ceea ce înseamnă Biserica Ortodoxă Română în perioada interbelică, ci mai degrabă cu ideologia despre tradițiile ei. (…) Generația pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozității și a ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de efervescent ca Nae Ionescu.”

O carte recentă – Seducătorul domn Nae, scrisă de Tatiana Niculescu – scriitoare din România care a impus în literatura contemporană genul biografiei –, publicată la Editura Humanitas, îi face un tablou: „Tuciuriu și sprâncenat, cu ochi adânc-scânteioși, nepotul lui Stroe (n.m. – Stroe Ivașcu, țăran, bunicul lui Nae Ionescu) se va da uneori drept țigan, pretinzând că se trage din seminția hindușilor, cei mai vechi filozofi ai lumi. Adevărat sau nu, gluma a prins, iar unul dintre apropiați (n.m. – Petre Pandrea) îl va numi ulterior „indian heimatlos (apatrid) și aventurosʺ. (…) Urmare a încălcării repetate a regulamentelor școlare, liceanul Nicu Ionescu (n.m. – își va zice Nae mai târziu) încheie clasa a VI-a cu media 5 la purtare. Atitudinea lui de frondă se accentuează spre sfârșitul liceului, când două lucrări, la materiile igienă și franceză, sunt considerate inadmisibile. (…) Elevul Ionescu își luase libertatea de a critica politica guvernului și conducerea țării de către un rege străin, susținând, printre altele, așa cum o făcea și Asociația „Avântulʺ, antisocialistă, dar contaminată de ideile socialiste ale vremii, introducerea votului universal direct și secret pentru toți românii ortodocși. Afirmațiile îi vor fi sancționate prin eliminarea din liceu. În urma contestațiilor mamei sale, Eugenia Ionescu, cazul ajunge la Ministerul Instrucțiunii, se efectuează o anchetă și până la urmă, prin intervențiile rudelor materne de la București, se decide să i se permită tânărului Nicolae Ionescu să-și pregătească în particular examenele de sfârșit de an și bacalaureatul și să le susțină la oricare alt liceu din țară. (…) Când a venit  ca student la București, își amintea unul dintre cunoscuții lui apropiați (n.m. – Petre Pandrea), Nae Ionescu se afla într-o cruntă sărăcie. După ce a ținut o lucrare de seminar a leșinat. Nu mâncase de câteva zile. Profesor era Constantin Rădulescu-Motru, care l-a luat sub oblăduirea sa, ca bursier. N-avea o locuință stabilă. Dormea pe mesele de biliard din cafenele interlope. A fost epoca de pauperitate (…) Fondator și director al revistelor Noua revistă română, Studii filozofice, Ideea europeană, Revista de filozofie, Revista de psihologie practică, Rădulescu-Motru va fi, pentru mulți ani de acum încolo, mentorul și ocrotitorul acestui tânăr negricios și încruntat, ajutându-l să-și construiască o viitoare carieră universitară. Încă din primii ani de studenție, profesorul, care avea darul să se entuziasmeze de studenții săi mai răsăriți, își invită studentul în redacția Noii reviste române de pe Calea Victoriei, unde aceasta va da curând buzna strigând că tocmai „îl făcuse prafʺ pe Kant la un seminar. În anii de studenție, redacția îi va fi casă, masă și adresă pentru puținii prieteni care îi scriu. (…) Cine reușește să se strecoare la timp în amfiteatrul arhiplin e ochi și urechi la felul în care Profesorul își construiește discursul. După o scurtă tăcere, în care pare să-și adune toate gândurile și energiile, prezența lui ia în stăpânire auditoriul fulgerându-l ironic cu privirea: „Cum, dumneavoastră sunteți toți filozofi?” (n.m. – întrebarea e reprodusă din volumul lui Mircea Vulcănescu „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”) Apoi, glasul noduros, cu colțuri, cu asperități, cu ocoluri, aruncă aici un cuvânt, deschide dincolo o poartă secretă, lovește dincoace o piatră găsită în drum. Totul la întâmplare, oarecum în voia hazardului. Și pe urmă, la sfârșitul ceasului când te uiți cu dezolare la câmpul de gândire pe care l-a devastat în halul ăsta, deodată lucrurile încep să se ordoneze, nu știu cum, nu știu prin ce întoarcere de resort. Ideile aruncate în trei sferturi de oră în dreapta și stânga, fără legătură, se întorc în ultimul sfert acasă, liniștite, clare, necesare, într-o stringență uluitoare, încheind un ciclu de cugetare cum ar încheia o construcție simfonicăʺ (n.m. – descrierea îi aparține lui Mihail Sebastian, în volumul De două mii de ani, în care profesorul Nae Ionescu poartă numele de Ghiță Blidaru).”

Teologul Mihai Grobnicu a scris un articol în 2009, despre Nae Ionescu, inspirat intitulat, „Nae Ionescu ne-a învățat să gândim”: „Considerat nu de puțini ca fiind directorul de conștiință al generației de aur a intelectualității interbelice românești, un adevărat Socrate românesc, Nae Ionescu este, prin excelență, un creator de valori autentice, un trezitor de conștiințe. Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viață și pe moarte, urgentă, capitală, decisivă și practică. Nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuți, să regândești plecând de la propria-ți trăire. În epoca în care se „lucrează“ la pseudo-pacte pentru Educație, a căror unică folosință este de a deveni ulterior maculatură, o reevaluare a modelului Nae ionescian ar fi binevenită.”

Este și motivul pentru care Nae Ionescu a adunat în jurul lui „buchetul” de intelectuali dispuși și capabili să gândească asupra timpului vieții noastre: trecut, prezent și viitor. Frumos a redat scriitorul Ion Papuc momentul plimbării celor trei: Eliade, Cioran și Petre Țuțea, noaptea, pe străzile Bucureștiului și discutând despre viitorul țării: „Îmi povestea de una dintre întâlnirile lor din București. Erau Țuțea, Eliade și Cioran. Și, după ce restaurantele se închiseseră, au pornit-o noaptea prin București, vorbind și visând la un oraș în care fumul furnalelor să fie atât de dens, încât să nu se mai vadă cerul de dincolo. Așa visau ei Bucureștiul, un monstru industrial. Bine, recunoștea că, pe atunci, nu știau nimic despre poluare. Și s-au plimbat așa toată noaptea, până când, ajunși pe Dealul Mitropoliei, Mircea Eliade, care tăcuse până atunci, le-a spus: «Măi, băieți, să nu uitați, când terminați voi treaba, să puneți și pe cineva care să măture străzile»”.

Totuși, o completare s-a făcut asupra cursanților lui Nae Ionescu: „Generația de intelectuali crescută la sânul său a părăsit ceea ce părea să fie centrul doctrinei lui Nae Ionescu: ortodoxismul, ca stare de fapt. Nu rămâne nimic sau aproape nimic. Toți pornesc spre un sentiment religios, dar altul decât cel promovat de învățătorul lor: Eliade către fenomenologia spiritualității asiatice, Cioran spre religia disperării, Noica deși păstrează mult, își caută Dumnezeul filozofilor. Ceilalți mor în gulagul communist înainte să se poată defini pe deplin. Ce rămâne din ideile lui Nae Ionescu, rămâne în Biserică. Iar cei care se dezmint de el, îi păstrează linia mult mai mult decât o fac ceilalți…”.

Personal, nu sunt de acord cu această părere. Mult mai important a fost faptul că Nae Ionescu le-a deschis mințile, i-a provocat să reflecte asupra celor expuse de el, iar aceste minți s-au dovedit superioare, capabile să acumuleze cunoștințele și să dezvolte alte ramificații ale aceluiași arbore.

Mircea Eliade scria că „Nae Ionescu își învăța studenții să filozofeze plecând de la imediat, la întâmplări personale, și le amintea că un gânditor își poate îngădui orice libertate în speculațiile lui, în afară de libertatea de a nu ține seamă de viață.”

Emil Cioran: „L-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire.”

Și închei cu spusele lui Petre Țuțea (a cărui gândire „era un monument de înțelepciune turnată în pilde înălțătoare și învigorată de duh creștin”), comparându-l pe Nae Ionescu cu George Călinescu: „Călinescu, față de Nae Ionescu, nici n-a existat. L-am cunoscut personal, am stat cu el de vorbă. N-avea vocație filozofică nici cât un măturător. Călinescu era un simplu scriitor. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuși. Era nemaipomenit de deștept.”

Și cu propria-mi convingere că nici un cetățean care a dorit binele țării sale, nu trebuie blamat. Dacă a greșit, a și fost îndeajuns pedepsit. Poate trebuie iertat pentru ceea ce în urma sa a lăsat.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
Editorial
SAV-COM Suceava
Bune practici pentru o batranete frumoasa
Castiga premii zilnice cu factura electronica din contul E.ON Myline
Jidvei - vinuri albe romanesti de calitate
Jidvei - vinuri albe romanesti de calitate
A.I.T.I. Imobiliare Suceava
General Construct - Anunturi angajare
Aeroportul International Stefan cel Mare Suceava
REVINE Suceava
Hornar de Bucovina
Locuri de munca in Romania
ROMFOUR - Transport international de persoane colete - auto pe platforma
Loial Impex Suceava