Comenzi MOPAN Suceava

„Împovărarea este cea care ne ia singurătatea, dar nu ne dă companie.” – Benedetto Croce

Filozoful idealist și spiritualist, criticul, politicianul și educatorul italian Benedetto Croce a dominat viața intelectuală italiană în prima jumătate a secolului al XX-lea. A scris numeroase lucrări de filozofie a istoriei și de estetică și a avut o influență notabilă asupra italianului, comunistul revoluționar Antonio Gramsci care, în 1916 cu doar 10 ani înainte ca regimul fascist al lui Mussolini să-l închidă, a publicat un scurt articol în ziarul cotidian al Partidului Socialist Italian (PSI) – despre motivul pentru care „urăște” ziua de Anul Nou, crezând că este o sărbătoare forțată și spunând: „Aș dori ca fiecare oră din viața mea să fie nouă”. El a conectat această dorință cu socialismul, scriind: „Aștept socialismul și din acest motiv”.

Trebuie să amintim de tânărul român Mircea Eliade (1907-1986) care, la numai cei 20 de ani ai săi, absolvent de facultate fiind, s-a aplecat adânc asupra culturilor vechi și îndepărtate, dovedind astfel apartenența sa la Europa, atracția față de lumea italică, centru al lumii mediteraneene. În scopul realizării tezei de licență din anii 1927-1928, perioadă efervescentă, de afirmare publicistică a viitorului savant și reputat scriitor, Eliade a vizitat Italia, și a întocmit lucrarea „Contribuții la filosofia Renașterii”, pe care a susținut-o în sesiunea din octombrie a anului 1928, în fața unei comisii constituite din profesorii români: Petre P. Negulescu (președinte), Constantin Rădulescu-Motru și Dumitru Gusti (membri). Sesiunea a constat și din prezentarea de probe scrise și orale la Istoria filosofiei (P. P. Negulescu) și Logică (C. Rădulescu-Motru) și dintr-un examen oral la Estetică (D. Gusti). Succesul este consemnat în documente, candidatul obținând cinci bile albe a fost proclamat licențiat „magna cum laude”. El a pătruns în subconștientul colectiv al acelei lumi, de la Francesco Petrarca (1304-1374) și Coluccio Salutati (1331-1406) la Marsilio Ficino (1433-1499) și Pico della Mirandola (1463-1494), la Giordano Bruno (1548-1600) și Tommaso Campanella (1568-1639), izbutind să creeze o imagine cu totul nouă a lor, adoptând o viziune critică destul de severă față de ei, întemeiată evident pe considerații privind contribuția lor reală la dezvoltarea gândirii filosofice în Renaștere, mișcare spirituală apărută în Italia, în secolul al XIV-lea și care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea, marcată de reîntoarcerea la textele antichității greco-romane, care au servit ca modele ale modului de viață, de gândire și de creație artistică. Despărțind Evul Mediu de Renaștere, cele două secole care despart pe Petrarca de Luther și Campanella, Eliade a căutat să prindă legăturile trecutului cu prezentul, să arunce punți peste veacuri, mereu în favoarea unei contemporaneități. Eliade a insistat pe însemnătatea conciliilor, adică a acelor întâlniri între reprezentanții bisericii de Apus, romano-catolică, și ai celei de Răsărit, greco-ortodoxă, menite să pună capăt schismei care, de pe la anul 1000, despărțise creștinătatea. Pericolul otoman tot mai presant a născut în mintea unor papi liberali, ca și a unor prelați răsăriteni doritori de a salva Bizanțul și creștinătatea, ideea unei reconcilieri. Grecii veneau cu prestigiul enorm al limbii și culturii lor și mai cu seamă cu dispute filozofice și teologice. La un moment dat, spre entuziasmul umaniștilor italieni, au început să aducă cu ei operele lui Platon și pe cele ale neo-platonicienilor, mai ales Plotin (205-270) și Porfirius (234-305). Dar, Eliade recunoștea valoarea controverselor filozofice, pe lângă cele de critică de text și care au fecundat umanismul italian cu o brazdă de puternică gândire filozofică. Cu acești greci a început nu numai în Italia, ci și în Europa, influența uriașă a filosofiei platonice și neo-platonice, al căror campion declarat și recunoscut a fost medicul-teolog Marsilia Ficino (1433-1499), capul Academiei platonice din Florența, fondată și susținută de familia Medicilor (de la Cosimo la Lorenzo). Ulterior, s-a scris despre însemnătatea acestei scurte „cufundări de scafandru curios în apele adânci ale culturii europene”.

Benedetto Croce (1866-1952) s-a născut în Pescasseroli, un oraș din Italia. Provenea dintr-o familie de proprietari de pământ influent și bogat, și a fost crescut într-un mediu catolic foarte strict. În 1883, Croce și-a pierdut părinții și singura sa soră, într-un cutremur de pe insula Ischia. A fost îngropat câteva ore și grav rănit; doar el și fratele său Alfonso au supraviețuit. La 17 ani, după pierderea părinților săi în cutremurul de la Casamicciola, a plecat să locuiască cu un unchi la Roma. Îndrumat de acest unchi a urmat câteva cursuri ale Facultății de Drept, pe care însă nu a absolvit-o. Deziluzionat de universitate, a plecat fără a lua o diplomă și s-a întors la Napoli, unde a început un curs de studii independente. În jurul vârstei de optsprezece ani, s-a îndepărtat de catolicism și a devenit ateu, rămânând așa pentru tot restul vieții. În acest sens putem înțelege spusele lui cu privire la Progres: „Progresul nu este altceva decât conceptul însuși al activității omenești care, acționând asupra materiei oferite de natură, învinge obstacolele și o supune scopurilor sale”. Și aici vreau să fac o divagație, pentru a lămuri cât de cât eticheta de „ateu”, ateismul fiind opusul „teismului” cea mai generală formă a credinței în existența a cel puțin unei zeități. Cuvântul provine din grecescul „atheos”, însemnând „fără zeu/zeitate”, denumind pe cei care respingeau divinitățile venerate de majoritatea societății. Primii oameni care se identificau ca fiind atei, au trăit în secolul al XVIII-lea. Se disting două modele de ateism: ateismul pozitiv (sau „tare”) și ateismul negativ (sau „moale”). În timp ce un ateu pozitiv „afirmă inexistența divinității, un ateu negativ nu face decât să nu afirme existența sa. Probabil din ultima categorie făcea parte Croce. Sigur că cei care se consideră astăzi – atei, au o viață oarecum la fel ca a credincioșilor, numai că ateii o văd ca pe o șansă întâmplătoare și unică de a trăi, după care totul se termină, în timp ce pentru credincioși ea – continuă. Tot ce e omenesc le aparține și ateilor, cu excepția credinței. Adică „le lipsește simțul tainei” care este un simț al transcendenței, fiindcă, ceea ce nu se vede și nu poate fi certificat printr-un studiu științific, pentru atei nu există. Iată importanța Științei de a merge mână în mână cu Religia! Cei atrași puternic de știință, ar trebui să-și păstreze Credința. Ar fi spre binele omenirii să ținem seamă de învățătura creștină „Nihil Sine Deo!”. Nerespectarea legilor Divine de către unii dintre atei, a dus la libertatea prost înțeleasă, oamenii și-au permis a nu ține seamă de unele virtuți prețioase. Să nu uităm că toate civilizațiile lumii au avut și au la bază religii, iar civilizația europeană are la bază creștinismul.

Fără o diplomă universitară, pregătirea lui Croce a fost în mare parte aceea a unui autodidact. Studii academice de filozofie nu a făcut; nici cariera învățământului nu l-a interesat, dar a fost un neîntrecut doctrinar și teoretician cu care s-ar mândri cele mai ilustre universități. A moștenit averea familiei sale, ceea ce i-a dat libertatea de a se dedica mult timp filozofiei, timp în care a desfășurat o muncă științifică organizată și fecundă. Cărțile pe care le-a scris alcătuiesc ele singure o bibliotecă.

Timp de șase ani, între 1886-1892 a călătorit în țările de mare cultură. În 1892 s-a stabilit la Neapole unde și-a petrecut întreaga viață. A deținut funcții publice de două ori: în 1920-1921 a fost ministru al învățământului și în 1944, după înlăturarea regimului mussolinian a participat la formarea primului guvern de coaliție. Primele scrieri ale lui Croce privesc istoria Regatului celor Două Sicilii. La 21 de ani a scris prima sa operă de amploare, „La rivoluzione napoletana del 1799”.

A trăit o viață de savant și a scris despre multe probleme contemporane. În timpul călătoriile lui în Spania, Germania, Franța și Anglia a devenit interesat de istorie. Apoi l-a citit pe istoricul literar Francesco De Sanctis (arhitect italian în stil baroc târziu, cel mai remarcabil pentru proiectarea Treptelor Spaniole din Roma, construite între 1723 și 1726). A fost influențat de lucrările de artă și istorie ale lui Giambattista Vico (1668-1744) și a cumpărat casa în care locuise Vico. Giovanni Gentile l-a încurajat să-l citească pe Hegel. În 1896, Croce a fost apreciat pentru cartea sa despre conceptul de istorie și relația acestuia cu conceptul de artă și a început să lucreze la o fundație filozofică pentru estetică. Deși nu a manifestat niciun interes pentru politică, a devenit deziluzionat de liberalii naționaliști din perioada de după Risorgimento (mișcarea secolului al XIX-lea pentru unitatea Italiei) și a început să-și dezvolte propriile idei despre guvernare. El a examinat îndeaproape socialismul și marxismul și, în cele din urmă, le-a respins cu critici severe.

În 1903, împreună cu Giovanni Gentile (născut în 1875 și asasinat în 1944, filosof, educator și politician fascist italian neo-hegelian, auto-numit „filozof al fascismului”, influent în furnizarea unei baze intelectuale pentru fascismul italian, a scris o parte din Doctrina fascismului cu Benito Mussolini) întemeiază o revistă care cuprinde studii asupra literaturii italiene contemporane, „La Critica”.

Croce, la aproape 40 de ani a scris principala sa operă, „Estetica”. Din 1906, Croce a lucrat ca consilier cu editorul său, pentru a produce trei serii de literatură foarte influente – „Scriitori din Italia”, „Clasicii Filozofiei” și „Biblioteca culturii moderne”. Celebrul comentariu al lui Croce despre Hegel – „Ce este viu și ce este mort în filosofia lui Hegel”, a apărut în 1907.

În 1910, Croce a intrat în politică și a fost numit senator pe viață. În 1914, s-a căsătorit cu Adela Rossi, cu care a avut patru fiice. A fost un critic deschis al participării Italiei la Primul Război Mondial, simțind că a fost un război comercial sinucigaș. Deși acest lucru l-a făcut inițial nepopular, reputația sa a fost restaurată după război și a devenit o figură publică foarte iubită. În 1920-21 a fost ministru al Instrucțiunii Publice și a lucrat la reformele școlare. În perioada de după Primul Război Mondial, Croce a văzut pentru prima dată fascismul ca pe o mișcare care ar putea restrânge unele dintre tendințele de stânga către o libertate individuală neîngrădită. Pe măsură ce adevăratul caracter al regimului Mussolini a devenit evident, opoziția lui Croce s-a întărit, și el s-a opus deschis Partidului Fascist. S-a retras în izolare și a devenit un simbol al opoziției față de fascism.

În interiorul și în afara Italiei, apăruse opoziția față de fascism, punctul de unire al iubitorilor de libertate. În sufletul lui Benedetto Croce s-a născut necesitatea unei lupte mai aprige cu fascismul. În fascism, Croce nu vedea decât o altă formă de tiranie politică, apariția unei alte țări în care egoismul a înlocuit virtutea civică, retorica a dislocat poezia și adevărul. Era mai conștient ca oricând de rolul său de profesor de morală al Italiei. Instruirea a luat acum forma compoziției marilor istorii — o istorie a Europei în secolul al XIX-lea, a Italiei din 1871 până în 1915 și a Regatului Napoli. Caracterul lor didactic era inconfundabil. În ele, Croce a arătat cum drumul istoric al Italiei a devenit la „Via smarrita” („Calea pierdută”). Mai mult, lecția a fost destinată Europei și întregii lumi occidentale. În acest sens, Croce a exprimat: „Istoria adevărată e numai aceea pe care știi că ai trăit-o tu”.

În vâltoarea conflictelor și ambiguității care a urmat înfrângerii Italiei în al Doilea Război Mondial, a fost cerută o voce a autorității morale care să poată vorbi pentru adevărata Italie și vocea lui Croce a fost unanim recunoscută drept acea voce. Și, cu autoritate, acea voce a orientat Italia la resursele spirituale interioare prin care se putea reînnoi. Puțin contează faptul că proiectul propriu al lui Croce de reconstrucție a Italiei – menținerea monarhiei cu anumite schimbări dinastice, revenirea la principiile unui Partid Liberal reînviat la guvernare – nu a fost cel realizat în istorie. Mai important este faptul că noua Italie, în forma ei democratică, a fost inspirată de spiritul său.

În 1943, a devenit ministru fără Portofoliu al noului guvern democratic și membru al Adunării Constituante, iar din 1943 până în 1947 a fost președinte al partidului liberal reconstituit. În 1947, s-a retras din politică și a înființat Institutul de Studii Istorice în casa sa din Napoli, unde avea o bibliotecă vastă.

Ultima datorie publică fiind îndeplinită, Croce s-a întors la studii. În propria sa bibliotecă – una dintre cele mai bune colecții din Europa în domeniul propriu – el a înființat Institutul Italian de Studii Istorice ca centru de cercetare. Întrebat despre starea lui de sănătate, el a răspuns: „Merg la locul meu de muncă”. Croce a murit la Napoli pe 20 noiembrie 1952, la 86 de ani.

Selecție din lucrări:

L’Estetica come scienza dell’espressione e linguistica generale (Estetica privită ca știință a expresiei și lingvistică generală), 1902;

Logica come scienza del concetto puro (Logica privită ca știință a conceptului pur), 1909:

Filosofia della practica (Filosofia practicii), 1909;

Breviario di estetica (Breviarul de estetică), 1913;

Teoria e storia della storiografia (Istoria și teoria istoriografiei), 1917;

La poesia (Poezia), 1936.

Croce a scris despre numeroase subiecte. A fost un liberal proeminent. A criticat implicarea Italiei în Primul Război Mondial și a fost un oponent deschis al regimului fascist al lui Mussolini, devenind un simbol pentru conștiința universalului. A susținut autonomia artei față de știință și de morala națională. După al Doilea Război Mondial, a contribuit la formarea unei noi imagini naționale de sine pentru Italia.

Croce afirma că fantezia este primul moment al spiritului și deci precedă conceptul logic. Arta o considera primul moment al spiritului. Intuiția pură – identică cu expresia. De aceea își intitulează opera fundamentală „Estetica ca știință a expresiunii și linguistică generală”. Intuiția nu numai că precede conceptul, ci e independentă de el și îl condiționează, alcătuind fundamentul său. Arta este intuiție, sau cunoaștere a individualului, spre deosebire de concept care este o cunoaștere a universalului. Croce susține autonomia artei față de știință și de morală. Frumosul, adevărul, utilul și binele nu sunt opuse între ele, ci sunt doar distincte. Astfel, aduce o reformă a dialecticei hegeliene a „opuselor” pe care o înlocuiește cu o dialectică a sa, „a distinctelor”: „Un voal de întristare pare a acoperi frumusețea, dar nu e un voal, e chiar chipul frumuseții”.

Rezumativ, Croce a trecut prin patru faze în dezvoltarea filozofiei sale politice și estetice. În prima perioadă, a experimentat pierderea familiei sale și s-a angajat într-un program riguros de autoeducație. A citit lucrările filozofului italian, criticului literar Francesco De Sanctis, filozofului, istoricului Giambattista Vico și Hegel și a început să-și formuleze teoriile despre artă, istorie și estetică, precum și câteva idei rudimentare despre etica politică. A intrat într-o a doua fază când a găsit o voce publică pentru gândirea sa în revista „La Critica”, și-a dezvoltat „filozofia spiritului” și a intrat activ în viața politică ca membru al guvernului. Spre sfârșitul acestei a doua faze, el și-a modificat părerile despre ciclurile istorice și a dezvoltat ceea ce el considera forma definitivă a gândirii sale, „istoricismul absolut”. În cea de-a treia etapă, a devenit un critic deschis al fascismului asumându-și rolul de profesor de morală pentru poporul Italiei. A început să compună istorii didactice, o istorie a Europei în secolul al XIX-lea, a Italiei din 1871 până în 1915 și a Regatului Napoli, care arăta cum drumul istoric al Italiei devenise „La via smarrita” (calea pierdută). În confuzia de după cel de-al Doilea Război Mondial, Croce a devenit universal recunoscut ca o voce a autorității morale care putea vorbi pentru adevărata Italie. Luând un rol activ în guvernul postbelic. a contribuit la inspirarea noii Italiei democratice. El a susținut democrația în principiu, deși avea îndoieli cu privire la aceasta, spunând: „Simțul politic sănătos nu a considerat niciodată masele drept centrul de conducere al societății…”

Croce a fost considerat cel mai important filosof italian al zilelor sale. Opoziția sa față de regimul fascist l-a determinat să-și clasifice filosofia drept liberalism, deoarece susținea creativitatea și autonomia individului. Politica lui practică a fost însă conservatoare; a favorizat monarhia constituțională.

…Patern influențat de Hegel și de alți idealiști germani, precum Fichte, Croce a dezvoltat ceea ce el a numit „filozofia spiritului”. El a negat orice altă realitate decât „spiritul” sau conștiința umană. Croce a susținut că toată acțiunea umană era orientată către unul dintre cele patru aspecte ale spiritului, Frumosul, Adevărul, Utilul și Bunul. Frumosul și Adevărul corespundeau dimensiunilor teoretice ale spiritului, intuiției și logicii. Utilul și Binele corespundeau dimensiunilor practice ale economiei și eticii. A insistat asupra faptului că, deși aceste patru aspecte ale spiritului erau interconectate, ele nu ar trebui niciodată confundate și ar trebui întotdeauna tratate separat.

Idealist fiind a identificat două tipuri de cunoștințe, teoretică și practică, și patru aspecte ale „spiritului” către care era îndreptată toată activitatea umană: Frumosul, Adevărul, Utilul și Binele. Frumosul era cunoscut prin intuiție, Adevărul prin logică, Utilul în economie și Binele în etică. Croce a avut o influență considerabilă asupra gândirii filozofilor esteticii. A împărtășit punctul de vedere al lui Vico că istoria ar trebui scrisă de filozofi. I-a disprețuit pe teoreticieni precum Marx și Hegel, care au încercat să reducă istoria la câteva principii directoare. A susținut că toată semnificația și valoarea au evoluat din evenimentele istorice pe măsură ce au progresat și că istoria nu poate fi interpretată în contextul mai larg al unui proiect cosmic sau al unui plan final, istoria fiind „filozofie în mișcare”; istoria a capturat și păstrat „momentele spiritului”. Spiritul a fost complet spontan, în timp ce istoria a devenit unicul principiu mediator pentru toate momentele spiritului. „Spiritul” sau conștiința, s-a dezvoltat de-a lungul istoriei omenirii, deoarece ideile de adevăr, frumusețe, bunătate și utilitate au fost redefinite în mod constant.

În „Estetica” (1902) Croce vorbește despre Cunoașterea intuitivă spunând că, cunoașterea umană are două forme: cunoaștere intuitivă sau cunoaștere logică; cunoaștere prin fantezie sau cunoaștere prin intelect; cunoaștere a individualului, sau cunoaștere a universalului, a lucrurilor, sau a relațiilor lor; este, cu un cuvânt, sau producătoare de imagini sau producătoare de concepte. În viața obișnuită se face apel în mod continuu la cunoașterea intuitivă. Dar pune întrebarea: „Ce ar putea să fie cunoștința intuitivă fără lumina celei intelectuale? O slugă fără stăpân și, dacă stăpânul are nevoie de slugă cu atât mai mult aceasta are nevoie de stăpân ca să-și poată câștiga existența. Intuiția e oarbă, intelectul îi împrumută ochii.” Pe de altă parte dezvoltă independența ei față de cea intelectuală: „Cunoștința intuitivă nu are nevoie de ochii nimănui drept împrumut.” Mai vorbește despre intuiție și expresie, despre identitate lor. Croce ne semnalizează lumina care se face în interiorul nostru când reușim să formulăm pentru noi impresiile și sentimentele noastre care, prin puterea cuvântului trec din regiunea obscură a sufletului la lumina spiritului contemplator; e cu neputință, spune el, în acest proces de cunoaștere să distingem intuiția de expresie, ele fiind una. Lumea pe care o intuim în mod obișnuit e puțin lucru și se traduce în puține expresii ce se fac din ce în ce mai mari și mai ample prin creșterea concentrării spirituale în anumite momente particulare. Sunt doar cuvinte interioare care ni le spunem nouă înșine, judecăți pe care ni le exprimăm tăcut. Sunt „etichete pe care le-am așezat pe lucruri”, dar uneori de la indice la carte, de la etichetă la lucru sau de la micile intuiții la unele mari, foarte mari și extraordinare. Trecerea nu este ușoară. Și Croce amintește cuvintele lui Michelangelo: „se pictează cu creierul, nu cu mâinile”. Fiindcă pictorul vede ceea ce altul simte numai, sau întrevede, dar nu vede. Ca atare, cunoștința intuitivă este cunoștința expresivă. Intuiția sau reprezentarea se distinge de ceea ce se simte și se suferă, de valul sau fluxul senzitiv, de materia psihică, ca formă; și această formă, această luare în posesiune este expresia. „A intui este a exprima. Intuițiile sunt: acest fluviu, acest lac, această ploaie, acest pahar de apă; conceptul este apa. Intuițiile pot fi infinite, dar pentru un singur concept”, spune el.

Să ne gândim: Dacă știința ne face cunoscută lumea fizică, realitatea înconjurătoare, arta ne relevă natura complexă, inepuizabilă a spiritului. Autoportretele lui Rembrandt sau ale lui Van Gogh reprezintă etape în descifrarea sufletului omenesc; din penumbra solitudinii „izbucnește ici-colo lumina intensă a vieții lăuntrice”. Despre întreaga creație a lui Rembrandt se spune că este „un adevărat compendiu de psihologie”.

Croce dă definiția filozofiei: „Știința, adevărata știință, ce nu e intuiție ci concept, nu individualitate ci universalitate, nu poate fi decât știință a spiritului, sau a ceea ce are realitatea universal în ea: filozofie”. „E lucru limpede că două sunt formele pure sau fundamentale ale cunoașterii: intuiția și conceptul; Arta și Știința sau Filozofia. Toate celelalte – istorie, științe naturale, matematici – sunt forme secundare și mixte. Intuiția ne dă lumea, fenomenul; conceptul ne dă noumenul, Spiritul”. Pentru el nu ideea, ci sentimentul este acela care conferă artei sublima ușurință a simbolului: „o aspirație închisă într-o reprezentare, iată ce înseamnă arta”.

Lucrarea lui Croce „Breviario di estetica” (Esența esteticii) a apărut sub forma a patru lecții (quattro lezioni) scrise pentru inaugurarea Universității Rice în 1912. El a refuzat invitația de a participa la eveniment; totuși, a scris lecțiile și le-a supus traducerii, pentru a putea fi citite în lipsa lui. În această lucrare scurtă, dar densă, Croce și-a expus teoria artei, susținând că arta era mai importantă decât știința sau metafizica, deoarece numai arta edifică umanitatea. El a simțit că tot ceea ce se știe poate fi redus la cunoaștere logică și imaginativă. Arta izvorăște din cunoașterea imaginativă, făcând din ea, în centrul ei, imagini pure. „Arta este guvernată în mod unic de imaginație. Imaginile sunt doar bogăție. Nu clasifică obiectele, nu le pronunță reale sau imaginare, nu le califică nu le definește; le simte și le prezintă.” Intuiția este sursa primară a creativității artistice. Cunoașterea imaginativă este percepută de intuiție și precede orice alt gând; este deci liberă de concepte. Arta este o expresie a sufletului în momentul intuiției.

Croce a făcut distincția între expresie și reprezentare: Operele de artă reprezentative spun o poveste, dar operele de expresie prezintă o experiență unică disponibilă numai prin acea opera de artă anume. Modul în care este prezentată imaginea din mintea artistului este la fel de esențial pentru o operă de artă ca și sensul acesteia; forma și conținutul sunt inseparabile. La fel cum Croce nu a recunoscut modele sau principii care ar putea fi folosite pentru a interpreta istoria, el nu a crezut în folosirea principiilor pentru a critica arta: „Fiecare operă de artă este unică, izvorâtă din conștiința imaginativă a artistului, iar adevăratul ei caracter trebuie mai întâi perceput prin intuiție, liber de preconcepții. Sarcina unui critic de artă este să înțeleagă caracterul unei opere de artă, să-i definească aspectele emoționale și să evalueze cât de fidelă este imaginea față de emoție. (…) Se spune că există anumite adevăruri despre care nu se pot da definiții; care nu pot fi demonstrate prin raționamentul silogistic; care trebuie înțelese intuitiv… Criticul se consideră obligat să lase deoparte, atunci când se confruntă cu o operă de artă, toate teoriile și abstracțiuni, și să o judece direct prin intuirea lui” (din Estetica ca știință a expresiei și a lingvisticii în general).

Cam pe vremea când a fondat „La Critica”, în 1903, despre care Croce spunea că – a marcat începutul unei noi perioade în viața lui, perioada de maturitate sau armonie între el și realitate – , a început expunerea sistematică a „filozofiei spiritului”, principala sa realizare intelectuală. Acest termen desemnează două aspecte distincte, dar legate, ale gândirii sale: În primul aspect, filozofia spiritului desemnează construcția unui sistem filozofic pe modelul îndepărtat al raționalismului (adică idealismului) al filosofiei romantice clasice. Principiul său este „circularitatea” spiritului (minții sau conștiinței) în structura sistemului și în timpul istoric. Fazele, sau momentele, ale spiritului din acest sistem sunt teoretice și practice. Ele se disting, respectiv, în estetice și logice, pe de o parte, și economice (sau utilitare) și etice, pe de altă parte. Dinamica circulară se mișcă atât între momentele mai mici, cât și între cele mai mari. Legea acestei circularități este aceea a imanenței absolute. Acest sistem este documentat în volumele „Estetica come scienza dell’espressione e linguistica generale” (Estetica ca știință a expresiei și lingvistica generală) 1902; „Logica come scienza del concetto puro” (Logica ca știință a conceptului pur) 1909; „Philosophy of the Practical: Economic and Ethic” (Filosofia practicii: Economic și Etnic) 1909; „Teoria e storia della storiografia”, (Teoria și istoria istoriografiei) 1917; și ulterior „History: Its Theory and Practice”, (Istoria: Teoria și Practica ei).

Croce a abandonat treptat, fără a renunța în mod explicit, la acel schematism în primul rând ca răspuns la considerații metodologice din istorie. Momentele sale nu sunt dizolvate, ci sunt concretizate în fluxul acțiunii și gândirii istorice. Istoria devine principiul unic de mediere pentru toate momentele spiritului, în timp ce spiritul este complet spontan, fără o structură predeterminată. Această schimbare este semnalată de publicarea cărții „La storia come pensiero e come azione”, (Istoria ca gând și ca acțiune) 1938. Unii au atașat acelei perioade termenul de pozitivism istoric, dar Croce însuși l-a numit (după cum am spus mai sus) istoricism absolut și l-a identificat ca formă definitivă a gândirii sale. Filozofia spiritului în forma sa asistematică a produs metoda eficientă a operei ulterioare a lui Croce, în antologia „Filosofia, poesia, storia” (Filosofie, Poezie, Istorie) 1951.

Investigarea filozofică este un element central în istoria intelectuală a multor civilizații. În acest sens, cel mai important și mai influent aspect al filozofiei idealistului și spiritualistului, criticului, politicianului și educatorului italian Benedetto Croce a fost teoria sa estetică, în special opinia sa conform căreia arta este în esență expresivă – o expresie a unei emoții, atitudini sau experiențe a artistului. Croce a fost responsabil pentru distincția contemporană în estetică dintre funcțiile expresive și reprezentative ale artei.

În 1936 scrie „La poesia” spunând: „Poezia este limbajul sentimentului, proza al intelectului; dar întrucât intelectul, în existența lui concretă și în realitatea lui este și sentiment, orice proză are latură de poezie. Există poezie fără proză, dar nu există proză fără poezie. Poezia este limba maternă a geniului uman primii oameni au fost de la natură poeți sublimi”.

„Va veni un timp, spunea Benedetto Croce, când filozofia se va întoarce în poezie, de care s-a desprins; și pe noua filozofie se va naște o nouă mitologie. Obiect al artei și filozofiei este Absolutul”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
Editorial
SAV-COM Suceava
Bune practici pentru o batranete frumoasa
E.ON - Luna aceasta, factura electronica iti poate aduce premii in fiecare zi
Jidvei - vinuri albe romanesti de calitate
Jidvei - vinuri albe romanesti de calitate
A.I.T.I. Imobiliare Suceava
General Construct - Anunturi angajare
Aeroportul International Stefan cel Mare Suceava
REVINE Suceava
Hornar de Bucovina
Locuri de munca in Romania
ROMFOUR - Transport international de persoane colete - auto pe platforma
Loial Impex Suceava