„Fericirea constă în curgerea frumoasă a vieții”– Zenon

Filozofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, începând cu secolul al VII-lea î. Hr., cu gânditorii presocratici și are legături cu alte culturi ale antichității, precum cea egipteană, mesopotamică, persană și ebraică.

După victoriile grecilor împotriva perșilor, și menționăm bătălia decisivă de la Maraton (490 î.Hr.), orașul Athena a devenit centrul politic și cultural al Greciei. Legenda relatează că un mesager atenian alergase distanța de 42 kilometri de la câmpul de luptă de la Maraton până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor; în momentul în care ajuns a strigat: „Am învins!”, după care a căzut mort. În amintirea lui, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de „Maraton” – alergarea pe o distanță de 42,195 km – , distanța exactă dintre Maraton și Acropola din Atena.

Pe atunci au început dezbaterile filozofice cu privire la probleme esențiale ale existenței, asupra ordinii cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în societate. Filozofia ateniană, simbolizată prin bufnița zeiței Pallas Athena, fremăta în acel centrul de întâlnire al sofiștilor care fusese și orașul lui Socrate a cărui filozofie a dăinuit prin intermediul operelor lui Platon de-a lungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon crease la Athena o școală filozofică în cadrul „Academiei”, iar Aristotel dezvoltase sistemul său filozofic, politic și moral.  Divinitatea o numea „Mișcător al lumii”, fiind ordonatoarea lumii. Astfel Aristotel s-a ridicat deasupra opoziției dintre teism și panteism, caracteristica teistă fiind aceea că Dumnezeu, ca activitate pură, se deosebește cu totul de lume, prin aceea că El este înaintea și în afara acesteia. Vom vedea în ce mod această idee a avut continuitate.

În mijlocul vieții politice și sociale frământate și nesigure, apăruse, pentru oamenii de la sfârșitul veacului al IV-lea î.Hr., o mare nevoie de liniște sufletească. S-au perindat mai multe curente filozofice, cele mai importante fiind: epicurismul, stoicismul și scepticismul, filozofii care s-au raportat și mai mult la Divinitate. Epicur – spunea că trebuie căpătată o independență totală față de lume, că trebuie eliminată și frica de zei, și eliminate de asemenea amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase. Doctrina epicureică, cu atacul ei contra zeilor și cu egoismul unei satisfacții strict individuale, a fost însă condamnată de creștinism. Stoicii au susținut existența unei rațiuni divine care ar crea materia sau ar prelucra o materie coeternă; scopul lor era Fericirea, identificată cu moralitatea. Scepticii au concluzionat că nici o cunoștință, fie sensibilă, fie rațională, nu prezintă certitudine, un adevăr cert. Ei s-au îndoit de existența unui principiu al lumii, fie el corporal, fie incorporal.

În plan filozofic, disperarea, indiferența și nepăsarea au preocupat pe toți gânditorii, epicureici sau sceptici. Stoicii însă au căutat un remediu în efortul eroic al voinței raționale, libere.    Stoicismul a apărut într-una din perioadele cele mai agitate din istoria Greciei antice. Ideea de universal era părăsită, individul și fericirea lui fiind singurul lucru real și necesar. De ce era necesar? Deoarece nesiguranța și instabilitatea socială – ivite în societăți de-a lungul istoriei – au generat întotdeauna sentimentul renunțării la luptă, au slăbit sentimentul demnității naționale, al trăiniciei virtuților civice.

La Roma, împăratul și filosoful Marc Aureliu, precum și Seneca, au fost influențați profund de stoicism. Propagarea creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și a făcut trecerea către epoca medievală.

Stoicismul a fost a treia mare școală ce a reprezentat mișcarea ideilor din perioada elenistică, care a avut o viață foarte lungă, ca de altfel cea epicureică și cea sceptică. A fost fondată în Atena de Zenon din Citium, în jurul anului 300 î.Hr. Numele ei – Stoia – derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (portic zugrăvit), decorat de pictorul grec Polygnotos, cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele și bătălia de la Maraton. Acolo își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi, iar Stoicismul devenise ideologia statului universal, cosmopolit, visat de Alexandru Macedon, elevul lui Aristotel.

Stoia a fost cel mai influent curent în filozofie din timpul imperiului roman, înainte ca învățătura creștină să devină religie de stat. Învățătura centrală a stoicismului era morala derivată din însăși legile naturii, adică promovarea rațională, existența virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei atitudini compensa durerea și nefericirea, împăca binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură consta în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

Filosofia stoică a influențat și pe unii din părinții bisericii creștine, ca Toma de Aquino și Sfântul Augustin. Mai târziu, în timpul Renașterii târzii Stoia a influențat scriitorii și filozofi importanți ca René Descartes și Emmanuel Kant.

Stoia a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe secole, în trei perioade: Stoia veche (300-200 î. Hr.) cu reprezentantul de seamă Zenon; Stoia mijlocie (200-50 î.Hr.) în care este încadrat învățătorul lui Cicero și chiar Cicero; Stoia târzie sau „romană” reprezentați de Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Această împărțire în perioade nu neglijează unitatea fundamentală a doctrinei stoice, în care diferențele doctrinare de la un autor la altul sunt insesizabile. Este aceeași și concepția despre legea eternă, riguroasă a naturii și principiul etic de conformitate cu natura rațională a omului, ca singur criteriu al acțiunii noastre morale.

Stoicismul se baza pe o amplă viziune asupra universului și dădea importanță sufletului însetat de adevăr, folosind logica, fizica și etica. Etica ocupa locul preponderent, în slujba căreia se afla logica și fizica (cu sensul general de știință a naturii). Stoicii defineau înțelepciunea ca o știință a lucrurilor divine și umane, iar filozofia ca un efort spre virtute.

Unii consideră Fizica stoică ca fiind o fizică materialistă, întrucât totul pentru stoici avea o natură materială, chiar Dumnezeu, sufletul, virtutea, activitățile noastre. Elemente ale tuturor doctrinelor fizice anterioare se reflectau în această doctrină. Teza esențială a fizicii stoice era evidențierea determinismului strict după care se produce totul în natură, totul fiind orânduit și necesar. Stoicii vorbeau de o soartă a lumii, de fatalitatea în devenirea lumii, de ordine rațională fiind; în ea se exprima providența divină, rațiunea care orânduiește totul și care pătrunde totul. Rațiunea lumii era identică cu Dumnezeu. Nimic din ceea ce este natural, de exemplu moartea, nu poate să afecteze pe cel care a înțeles această ordine a naturii. Afectele, naturale omului trebuie stăpânite, fiindcă ele nu sunt judecăți, ci numai dispoziții iraționale ale sufletului. Atitudinea stoică este considerată a fi dură întrucât nu se acceptă decât ceea ce este rațional, conform cu ordinea fatală a naturii care închide în ea rațiunea însăși a lumii. Natura omului – rațională în comparație cu cea a naturii – lipsită de rațiune. Rațiunea îl duce pe om pe calea virtuții. Etica stoică nu admitea compromisuri; nu există mai multă sau mai puțină virtute, ea există sau nu există deloc.

Grija pentru comportament, pentru a face mai tolerabilă viața, era trăsătura dominantă a gândirii grecești în epoca elenistică. Stoicii urmăreau fericirea, pe care o identificau cu moralitatea, cu rațiunea dreaptă. Această exigență a umanității înlocuia, pentru lumea romană a imperiului, iubirea și mila creștină.

Stoicii au vrut să înțeleagă Natura deoarece ea este preponderentă și noi oamenii facem parte din ea. De aceea au studiat lucrările științifice ale anatomiștilor, botanica, geologia, mai târziu astronomia, științele naturii.

Zenon, fenician de origine, a fost o personalitate aparte. Bărbat înalt și uscățiv, cu o față măslinie și crispată, ducea o viață cumpătată, disprețuind mai întâi de toate îngâmfarea și luxul. Se spune ca dojenea scurt și îndepărta din jurul său pe tinerii care nu aveau alte preocupări decât goana după bogății și funcții. Era cumpătat în vorbe și în fapte, exigent cu cei din jur. Îi sunt atribuite multe cuvinte de spirit. Astfel, celui care vorbea prea mult obișnuia să-i spună: „Motivul este ca să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin”.

Împins de soartă spre filozofie, a frecventat la început, la Atena, Școala cinicilor. Asculta prelegerile cinicului filosof Crates, dar pudoarea sa înnăscută, moralitatea lui, îl făceau să se revolte împotriva vieții vulgare pe care o duceau aceștia. Nemulțumit fiind de cinici, a trecut la alte școli în peregrinare, așa vreme de douăzeci de ani, după care și-a deschis propria școală filosofică. Influențele școlilor frecventate s-au resimțit în filosofia stoicilor. Fiind și o fire meditativă, s-a simțit atras de filosofii vechi și mai cu seamă de Heraclit, a cărui doctrină o integrat-o mai târziu în stoicism.

După acea perioadă de studiu, a început să predea el însuși lecții sau prelegeri de filozofie, formulând o doctrină nouă, ce-i purta la început numele. Intenția lui Zenon era să formeze cetățeni sănătoși spiritual, virtuoși, magistrați integri, bărbați capabili de a lupta împotriva viciului și a despotismului, oțeliți printr-o conduită a vieții conform cu legile naturii. Timp de 40 de ani (după alții chiar mai mult), cât a condus școala stoică, a îndrumat tineretul la virtute și cumpătare prin vorba și prin propria sa conduită.

Zenon obișnuia să spună că lucrul cel mai nepotrivit este îngâmfarea, mai ales la tineri. Mai spunea că nu trebuie să memoram cuvintele și expresiile, ci trebuie să ne exersăm mintea ca să apreciem folosul celor auzite, nu să le primim de-a gata, ca un fel de mâncare bine fiartă și gătită. Socotea că un tânăr trebuie să se poarte cuviincios, în mers, în ținută și în îmbrăcăminte. Numea frumusețea floarea cumpătării sau, după alții, cumpătarea floarea frumuseții. Fiind întrebat cum se simte când este bârfit, replica: „Ceea ce simte un trimis (al regelui), când pleacă fără răspuns”. Când Crates l-a apucat de haine pe Zenon și l-a tras de la Stilpon (filozof interesat în logică și dialectică, susținând că universul este fundamental separat de individ și de realitatea concretă), Zenon i-a spus: „Felul cel mai dibaci de a prinde pe un filosof este să-l atragi prin urechi; convinge-mă deci și du-mă așa, căci dacă folosești violența, numai trupul meu va fi cu tine, iar sufletul meu va rămâne cu Stilpon”. Dialecticianul Palemon, îngâmfat și el, dar și plin de invidie, i s-ar fi adresat lui Zenon astfel: „Te-ai strecurat, Zenon, pe poarta din dos, nu-mi scapi neobservat, îmi furi doctrinele și le dai înfățișare feniciană”.

Se spune că Zenon evita contactul cu multă lume, se așeza de obicei la capătul unei bănci spre a fi scutit a intra în contact cu multe persoane și nici nu se plimba cu mai mult de două sau trei persoane. Mânca pâini mici cu miere și bea vin puțin, cu buchet fin – așa spunea Diogene Laërtius, biograful filozofilor greci – , hrana pe care o folosea nu era pregătită la foc, iar haina pe care o purta era subțire. Deși – sobru, își dădea frâu liber la petreceri, spunând: „Și bobul e amar, dar dacă-l înmoi în apă, devine dulce.[…]. Fericirea se realizează cu încetul și, totuși, nu-i puțin lucru în sine”.

Când urma școala cinică, avea pe lângă el însoțitori murdari și zdrențăroși, fiindcă cei care frecventau această școală erau, de regulă, cerșetori și vagabonzi. Zenon însuși avea o fire posacă și acră și o față crispată. Sub pretextul economiei, avea o meschinărie de barbar. Dacă dojenea pe cineva, o făcea pe scurt, fără vorbe multe, ținându-se la distanță. Era scurt la vorbă.

La începutul operei sale Republica declara că educația obișnuită nu este prielnică omului, chiar le dă celor lipsiți de virtute epitetele de inamici, dușmani, sclavi și străini unii de alții, părinții față de copii, frații între frați, prietenii între prieteni; numai omul înțelept poate fi cu adevărat cetățean, prieten, rudă sau om liber, încât, părinții și copiii, dacă nu-s înțelepți, sunt dușmani între ei.

Zenon este cel dintâi care a introdus cuvântul îndatorire, care ar fi creat termenul de datorie și a scris un tratat despre acest subiect, modificând versurile poetului, țăranului grec Hesiod, astfel: „E de ispravă și-acela ce-ascultă de sfatul cuminte; iarăși tot bun e și omul ce singur la toate gândește”. Explica acest lucru spunând că omul în stare să asculte cum trebuie ceea ce i se spune și să tragă folos, întrece pe acela care descoperă ceva singur, căci unul are numai o bună înțelegere, pe când celălalt, dând ascultare sufletului bun, mai adaugă și fapta.

Amuzant este că Zenon avea obiceiul să jure pe „capre”, întocmai cum Socrate jura pe „câine”.

S-a bucurat de o mare atenție din partea cetățenilor; poporul atenian îl cinstea foarte mult, încredințându-i cheile porților cetății și fiind onorat cu o cunună de aur și o statuie de bronz. Această din urmă cinstire i-au dat-o și cetățenii din orașul lui natal, care au socotit că statuia lui e o podoabă pentru cetatea lor.

Faima lui Zenon s-a răspândit repede în toată lumea greacă și din toate colțurile ei s-au strâns mulți în juru-i ca discipoli, dornici să-l urmeze. Antigonus Gonatas, regele Macedoniei, l-a invitat la curtea lui să locuiască cu dânsul, ca să-i învețe supușii a practica bărbăția și probitatea (adică cinstea, integritatea și onestitatea).

Se pare că nu prea avea darul vorbirii frumoase, de aceea a fost considerat de adversarii săi (căci cine nu are în viață și adversari?) ca un bădăran ce nu-și poate susține tezele sale, impunându-se mai mult cu exemplul vieții sale. Vorbea într-un limbaj impur, amestecat cu cuvinte străine. Cu toate acestea, a avut un succes enorm în acea vreme. A avut un caracter ferm, un mare simț al demnității, a dus o viață simplă și morală demnă de admirație. Din cauza acestui stil de viață s-a bucurat de foarte multă considerație. Se mai știe că regii Macedoniei și Egiptului rivalizau în a-i arata o deosebită stimă și prețuire. Nici un gânditor antic nu s-a bucurat de un așa mare prestigiu.

A murit la nouăzeci și opt de ani, s-a bucurat de o sănătate bună și s-a sfârșit fără a fi suferit de vreo boală. Deși a fost slab din punct de vedere fizic, a avut o viață lungă tocmai pentru că a trăit cumpătat; din cei 98 de ani de viață, peste 50 de ani i-a consacrat studiului și profesării filozofiei.

În afara carierei lui didactice Zenon a scris multe lucrări începând încă din perioada studiilor la școala cinică. Opera lui ar cuprinde, după unii, 19 titluri de lucrări. Din opera sa, azi se păstrează numai fragmente și numeroase titluri, ca Republica, Despre viață în conformitate cu natura omului, Despre pasiuni, Despre datorie, despre lege, Amintiri despre Crates, Despre rațiune, Despre existență, Despre stil, și altele.

Câteva din importantele idei ale lui Zenon:

„Filozofia se împarte în logică, fizică și etică”; (Este introdus termenul de logică care lipsește la Aristotel.)

„Reprezentarea este o impresie în suflet”;

„Percepția constă în prinderea unui obiect prin simțiri”;

„Memoria este tezaurul reprezentărilor”;

„Opinia este o aprobare slabă și înșelătoare, în schimb Știința este înțelegerea sigură, pe care te poți bizui, neschimbătoare, și urmând o fundare rațională”;

Există două principii: unul activ și unul pasiv. Cel pasiv este substanța plină de calități, materia. Cel activ este rațiunea divină, veșnică și care formează în întreaga materie orice existență individuală”;

„Legea naturală este forța care mișcă materia, care rămâne mereu aceeași cu ea însăși și care poate fi numită Providență sau Natură”;

„Substanța este materia primă a tuturor lucrurilor care, în totalitatea ei este veșnică, și nu se mărește și nici nu se micșorează. Părțile ei nu rămân totdeauna aceleași, ci ele se separă și se împreună. Sunt pătrunse de rațiunea totului care este numită lege a naturii, așa ca semințele în creștere”;

„Întreaga lume se rezolvă, în anumite perioade de timp, în foc, ca apoi să se constituie din nou…”;

„Legea universală care constă în rațiunea dreaptă și care pătrunde totul este tot una cu Zeus, cârmuitorul ordinii lumii”;

„Binele suprem este o viață conformă cu natura, adică o viață virtuoasă…; Datoria este o activitate rezultând în mod necesar din viață…”;

„Natura este un foc creator, care progresează pe drumul creației”;

„Oamenii nedrepți sunt toți rivali și dușmani unii față de alții…Numai cei drepți sunt unul pentru altul concetățeni și prieteni, rude și liberi”;

„Afectul este o excitare a sufletului nerațional și opusă naturii, sau un instinct atotputernic;

Caracterul este izvorul vieții din care izvorăsc acțiunile individuale”;

„Nu devoțiunea trebuie să facă podoaba cetăților, ci virtutea locuitorilor lor”.

Ca atare, Zenon împreună cu stoicii mai vechi identifică divinitatea cu focul creator, acesta cu Zeus, Rațiunea lumii, cu sufletul lumii, cu natura, cu destinul – Providența conștientă de un scop, dar, neintuind calitățile pe care trebuie să le aibă Dumnezeu. Modul în care divinitatea materială considerată de stoici se raportează la lume, este redată în mod sumar, naiv: „Divinitatea interpătrunde lumea la fel ca mierea fagurii”. Și totuși, în acest mod de a judeca, stoicii ajung de la concepția despre Divinitate la o concepție teleologică. Stoicii mai credeau în semne și prevestiri. Zenon a scris o carte despre ele.

Stoicismul este, în fond, o filosofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea relațiilor, cu întreg universul. Potrivit acestei filozofii nu putem controla ceea ce ni se întâmplă în viață, însă putem controla percepția pe care o avem asupra lucrurilor. Pentru a reacționa corect în anumite situații din viață trebuie să fim conștienți și să ne controlăm emoțiile, nu să fim sau să rămânem sub controlul acestora, să le gestionăm într-un mod productiv, nu distructiv.

Stoicii vedeau întotdeauna jumătatea plină a paharului, motiv pentru care lecțiile stoicilor au fost readuse în atenție în zilele noastre, cu scopul de a ne aminti că, gândirea pozitivă stă în puterea fiecăruia dintre noi:

1. Acordă-ți timp să gândești

Stoicii făceau o distincție clară între gânduri și comportament. O persoană care nu gândește înainte de a acționa va lua decizii proaste, pe care le va regreta. Data viitoare când te confrunți cu o problemă, ia o pauză și întreabă-te care ar fi cea mai bună manieră de a rezolva lucrurile.

2. O nouă zi, un nou început

O zi proastă nu trebuie să devină o săptămână proastă. În cazul în care te simți furios, nu lăsa acest lucru să se răsfrângă asupra zilei de mâine. Oprește efectul de domino înainte ca micile dezamăgiri să se transforme într-o criză majoră.

3. Stabilește un scop

Stoicii știau exact ce își doresc, aveau destinații și scopuri precis determinate. Fă în fiecare dimineață o listă cu obiectivele pe care le ai în ziua respectivă. Astfel, vei fi mult mai determinat să le duci la bun sfârșit.

4. Răbdarea e de aur

Oamenii ambițioși trăiesc înaintea vremurilor, iar răbdarea nu este cea mai bună calitate a lor, însă dacă vei încerca în permanență să găsești scurtături, te vei învârti în cerc. Calitatea este sacrificată, uneori, din dorința de dezvoltare rapidă, iar entuziasmul ne poate face să sărim peste etape importante.

5. Raportul succes-fericire

Cu toții credem că succesul și împlinirea aduc fericirea, dar poate funcționa și invers – și fericirea poate aduce succesul și împlinirea.

6. Autenticitate

Stoicismul a evidențiat armonia dintre schimbare și acceptare. Practic, acest lucru înseamnă să îți accepți ciudățeniile și să te folosești de ceea ce te face unic. Află care îți sunt talentele şi explorează-le.

7. Fii împăcat cu moartea

„Învață a muri!” spunea Seneca. Stoicii priveau moartea în față și o acceptau ca pe o parte naturală a vieții.

Mereu actual pentru înțelegerea corectă a ceea ce poate însemna înțelepciune practică, aplicabilă, curaj, onoare, dreptate și cumpătare, stoicismul oferă avantajele simplității față de alte sisteme filozofice mai sofisticate și mai abstracte. Poate ar fi bine să nu se facă abstracție de unele avantaje ale acestui sistem filozofic și a se ține cont de ele în conturarea unei noi filozofii a secolului XXI, pentru binele și fericirea omului și spre mulțumirea Divinității.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
Editorial
Aeroportul International Stefan cel Mare Suceava
REVINE Suceava
Hornar de Bucovina
Locuri de munca in Romania
ROMFOUR - Transport international de persoane colete - auto pe platforma
Loial Impex Suceava