Acum 305 ani, James Francis Edward, ultimul Stuart născut pe pământ britanic, a menținut tradiția familiei cu încă un dezastru à la Stuart. Pentru o familie care a avut șansa să ocupe tronul regal, familia Stuart din Scoția (și ulterior din Anglia) a fost fără doar și poate urmărită de ghinion – sau cel puțin de o incompetență durabilă.

În cele patru secole de când primul Stuart a devenit rege al Scoției, doi membri ai familiei regale au fost uciși în luptă, doi au fost asasinați, doi au fost executați și trei au înnebunit sau au fost prea incompetenți ca să domnească.

În secolul al XII-lea, familia Stuart, care la origine se chemase Fitzalan, a căpătat titlul ereditar de High Steward (Mare Maestru de Ceremonii) al Scoției, adjudecându-și și numele de „Steward” cu acest prilej. (Cândva, în secolul al XVI-lea, datorită influenței limbii franceze, numele a fost modificat în Stuart, dat fiind că în alfabetul francez nu există litera w).

Primul Stuart de viță regală, Robert al II-lea, a fost moștenitorul ipotetic al tronului scoțian timp de peste cincizeci de ani. A rămas cunoscut în istorie pentru rebeliunea nereușită împotriva vărului său regal, David al II-lea, și pentru numărul mare de copii.

A avut nouă bastarzi, pe care i-a recunoscut mai târziu, când s-a căsătorit cu amanta lui, și alți patru copii cu cea de-a doua soție, dar a mai avut și cel puțin alți opt copii nelegitimi, în total 21 de copii. În 1371, Robert avea 54 de ani când, în sfârșit, a moștenit tronul. Până când a ajuns la vârsta de 65 de ani, incompetența lui a devenit atât de evidentă încât a trecut puterea în mâinile fiului său, Ioan.

Întemnițat pentru că și-a ajutat tatăl în revolta eșuată împotriva regelui David al II-lea, Ioan și-a schimbat numele în Robert când a ajuns pe tron, dar curând a rămas invalid, fiind lovit de un cal. Ca urmare, în cei 16 ani petrecuți la domnie, el nu și-a condus niciodată cu adevărat națiunea, lăsând puterea în mâinile fratelui său.

Fiul lui Robert, Iacob I, a continuat tradiția nefericită a familiei, fiind ucis în 1437.

Apoi, explozia unui tun l-a omorât pe fiul lui, Iacob al II-lea, pe când apăra de englezi cetatea Roxburgh.

Următorul la rând, Iacob al IIIlea, a fost ucis pe când încerca să fugă de pe câmpul de luptă de la Sauchieburn.

Fiul lui Iacob al III-lea, numit, previzibil, Iacob al IV-lea, a fost încă o victimă de război, rămas fără cal și ucis în bătălia de la Flodden, în 1513.

Pe urmă, fiul său, Iacob al V-lea, moare nebun la puțin timp după o altă înfrângere în fața englezilor, iar fiica lui Iacob al V-lea, Maria (regina scoțienilor), sub securea reginei Elisabeta a Angliei.

Fiul Mariei, Iacob al VI-lea (care a devenit regele Iacob I al Angliei), a rupt tradiția murind în patul lui, dar fiul său, Carol I, a rămas celebru prin faptul că a fost decapitat, ca urmare a insistenței cu care a apărat Dreptul Divin al Regelui.

Fiul lui Carol I, Carol al II-lea, a fost adevărata excepție la tradiția plină de dezastre a familiei Stuart, el devenind al doilea Stuart ajuns pe tron care a murit în pace și în deplinătatea facultăților mintale. Fratele lui, Iacob al II-lea, a murit și el din cauze naturale, dar a avut o viață dezastruoasă, căci a pierdut tronul Angliei din cauza încăpățânării sale neabătute.

Deși nu din „vina” lui Iacob al II-lea, coroana a rămas în familie, ajungând la fiica sa Maria și la soțul ei, Wilhelm de Orania, dar sărmana Maria n-a domnit decât cinci ani, murind de variolă la doar 32 de ani.

Pe urmă, sora Mariei, Anne, a moștenit coroana după moartea lui Wilhelm de Orania. Neșansa ei a constat în faptul că nu și-a putut crește copiii. Însărcinată de 18 ori, doar patru dintre copiii ei s-au născut vii, dintre care doar unul a supraviețuit prunciei, dar oricum a murit înaintea mamei lui.

De data asta, a fost rândul lui Iacob (Francis) Eduard, fiul exilatului Iacob al II-lea și frate cu Maria și Anna, să aibă parte de dezastru, nu de triumf. Iacob Eduard n-a renunțat niciodată la pretențiile sale asupra tronului Angliei și Scoției, cu toate că a fost dus în Franța la vârsta de șase luni. Când tatăl lui a murit în 1701, a căpătat sprijinul lui Ludovic al XVI-lea și și-a luat numele de Iacob al III-lea al Angliei și Iacob al VIII-lea al Scoției.

La vârsta de 20 de ani, Iacob Eduard a făcut prima tentativă de a recuceri Scoția, dar n-a apucat să ajungă la țărm, căci corăbiile britanice l-au forțat să se întoarcă și să revină în Franța. Șapte ani mai târziu, el a făcut un ultim efort de a-și recăpăta regatul prin forța armelor, debarcând la Peterhead, în apropiere de Aberdeen, pe 22 decembrie 1715.

Din păcate, deși era un om cumsecade și onorabil, Bătrânul Pretendent, cum este cunoscut Iacob Eduard în istorie, nu avea nici talente de militar, nici aptitudini de conducător. Trupele lui erau prea puțin numeroase, banii nu erau mulți, astfel că, la doar patruzeci și patru de zile după debarcare, incursiunea lui s-a preschimbat într-o retragere. În această zi, el s-a grăbit să plece spre Vechiul Continent, la bordul corabiei Marie Thérèse, invazia lui soldându-se cu un eșec total. Pe când părăsea Scoția pentru totdeauna, a rostit fraza memorabilă: „Nous recoulons pour mieux sauter.” (Ne retragem doar ca să atacăm mai bine). Tipic pentru acest om care credea că ar trebui să fie rege al Angliei, singura lui remarcă celebră a fost rostită în franceză.

Bătrânul Pretendent și-a petrecut restul vieții în exil, la Roma. Fiul său, romanticul Bonnie Prince Charlie, a făcut o ultimă și inutilă tentativă de recâștigare a coroanei Stuarților în 1745, după care a murit fără să lase un moștenitor legitim, punând astfel capăt nenorocirii Casei Stuart pe 31 ianuarie 1788.

Tot la 4 februarie:

1789: George Washington este ales președinte al Statelor Unite.

1861: Șapte state sudice secesioniste formează Statele Confederate ale Americii la Montgomery, Alabama.

1945: Liderii Americii, Marii Britanii și Uniunii Sovietice se întâlnesc la Yalta, în Ucraina, pentru a ajunge la un acord cu privire la Europa postbelică.

Geo Alupoae, critic de teatru