În acea seară, la Berlin, la puțin timp după ora 9, Marinus van der Lubbe a dat o lovitură spectaculoasă în numele cauzei muncitorilor germani. Folosindu-se de o torță, el a incendiat clădirea Reichstagului, și nu a trecut mult până când incendiul avea să scape de sub control.

Pentru van der Lubbe, un zidar olandez de douăzeci și patru de ani, fost comunist, acum un singuratic fără nici o afiliere politică, incendiul premeditat a fost o formă de protest față de nedreptățile flagrante ale capitalismului. Aflat încă în clădire atunci când poliția l-a arestat, el și-a mărturisit de bunăvoie fapta. „Am considerat incendiul o metodă potrivită. N-am vrut să fac rău unor persoane particulare, ci să distrug ceva care aparține sistemului. Am decis ca acel ceva să fie Reichstagul”.

Pentru liderul nazist Adolf Hitler, cancelar al Germaniei de mai puțin de o lună, incendiul a fost o adevărată binecuvântare. „Un semn de la Dumnezeu”, l-a numit el, „lucrarea comuniștilor”.  Hermann Göring, în deplin acord cu Führerul său, spunea că incendiul fusese primul act dintr-o revoltă menită să tulbure apropiatele alegeri pentru Reichstag, la care Partidul Național Socialist spera să obțină o majoritate confortabilă.

În dimineața de după incendiu, Cabinetul Reichului a emis un decret de urgență – „carta celui de-al Treilea Reich”, cum a numit-o istoricul Ian Kershaw – prin care erau anulate toate drepturile de care germanii se bucuraseră sub Constituția de la Weimar, inclusiv dreptul la liberă exprimare, la adunare, libertatea presei, secretul corespondenței și al comunicațiilor.

În următoarele zile, au avut loc acțiuni punitive împotriva stângii: comuniștii, social-democrații, liderii sindicali și intelectualii au fost bătuți, torturați, trimiși la închisoare și uciși – totul în numele salvării Germaniei de atacul iminent al bolșevismului. A fost un semn pentru ceea ce avea să urmeze.

Decretul de urgență și măsurile dure au fost primite favorabil de electoratul german. Deși nu le-au adus naziștilor o majoritate zdrobitoare, alegerile din 5 martie au însemnat o victorie solidă, cu 44% din voturi și 230 de locuri în Reichstag, cel mai bun rezultat obținut vreodată. Mai mult, incendiul a adus la urne un număr record de alegători care au votat pentru prima oară, majoritatea optând pentru Partidul Național Socialist.

Un tribunal german l-a găsit pe van der Lubbe vinovat de crima pe care o mărturisise. Împreună cu el au fost judecați patru comuniști, inclusiv liderul Partidului Comunist German. Dar, în lipsa unor dovezi care să contrazică declarația explicită a lui van der Lubbe conform căreia acționase de unul singur, tribunalul i-a achitat pe presupușii complici, spre marea furie a lui Hitler.

Incendiatorul a fost executat pe 10 ianuarie 1934. Nu s-a stabilit niciodată în mod clar dacă făcuse parte dintr-o conspirație comunistă, după cum susțineau naziștii. Mulți au considerat mai probabil ca naziștii înșiși să fi provocat incendiul ca pretext pentru a putea face primul pas spre acapararea totală a puterii.

Oricare ar fi adevărul, în loc de funie, van der Lubbe merita, cu siguranță, o medalie din partea naziștilor pentru că le-a oferit un minunat prilej (pentru ei) de a pune bazele celui de-al Treilea Reich.

Tot la 27 februarie:

274 d.Hr.: Se naște împăratul roman Constantin cel Mare.

1807: Poetul american Henry Wadsworth Longfellow se naște în Portland, Maine.

Geo Alupoae, critic de teatru