Florin Mihăiescu, unul dintre puţinii guenonişti din România contemporană, discipol al lui Vasile Lovinescu, ne invită la meditaţie pe un subiect mult discutat, direct sau tangenţial, în teologie, istorie, filozofie, istoria artei. estetică etc., niciodată epuizat şi mai ales deplin lămurit – omul în tradiţia creştină.

Fidel conceptului guenonist al principiului tradiţiei primordiale, autorul ne lămureşte încă de la început asupra demersului său: „După eşecul exemplelor oferite de omul filosofic, ştiinţific, artistic, social etc. a rămas în picioare omul tradiţional, omul creştin al cărui model, născut odată cu omenirea, s-a întrupat prin Iisus Hristos şi va dăinui până la sfârşitul veacurilor.”, „am încercat să definim profilul acestui om tradiţional plecând de la principiile doctrinei creştine, mai exact de la principiile evanghelice…”. „Axat pe cunoaştere, pe iubire şi pe sacrificiu, omul tradiţional se află la intersecţia orizontalei lumii cu verticala duhului, încarnând în acest fel crucea cosmică pe care Iisus a integrat-o şi a sfinţit-o. Dacă acest model şi această cale mai pot fi urmate, există încă posibilitatea ca omul să depăşească dezordinea lumii moderne şi să se înscrie în ordinea divină a lumii tradiţionale.”

În „Introducere”, discutând la modul general vechile păreri referitoare la relaţia divinate-om, Florin Mihăescu spune că „în realitate, omul s-a născut cu credinţă pentru că aşa l-a conceput Creatorul şi nu putea să-l facă altfel, din moment ce l-a făcut după chipul Său.” Acest Om primordial, având libertatea de alegere între ascendenţa şi descendenţa existenţială, a ales-o pe ultima, devenind Omul căzut; acesta, atras permanent de paradisul pierdut, a sacrificat existenţa pentru „sacralitatea Fiinţei”, devenind Omul sacrificial. „Iar sacrificiul suprem a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu dar şi al Omului, i-a deschis calea spre Omul sfinţit şi spre Omul desăvârşit.” Autorul ne lămureşte că „în afara primului şi ultimului (respectiv Omul Primordial şi Omul desăvârşit – n.n.), celelalte prototipuri sunt urmărite pe trei niveluri (duh, suflet, trup – spiritus, anima, corpus), rezultând nouă trepte de încercări iniţiatice. Fiecare din aceste prototipuri şi încercări este privit atât de trăsăturile sale esenţiale, cât şi în aspectele pe care le-am luat în Vechiul şi Noul Testament. Iar dacă  multe <evenimente> din istoria sacră revin în definirea diverselor trăsături ale omului, este pentru că acelaşi eveniment poate avea semnificaţii diferite odată cu schimbarea perspectivei, cu luarea în considerare a sensului lor simbolic multiplu, accentul deplasându-se mereu pe alte aspecte ale indefinitei varietăţi a sacrului.”

Practic, „acest mic tratat de antropologie creştină” este construit pe cele cinci ipostaze ale Omului – primordial, căzut, sacrificial, sfinţit şi desăvârşit, aceste trepte constituindu-se în capitole ale lucrării.

Şi pentru că este doar o invitaţie la lectură şi nu o prezentare de carte sau o recenzie, ne vom rezuma doar la a prezenta succint capitolele, punând doar ici-colo câteva accente.

Astfel, primul capitol, „Omul primordial”, începe cu o incursiune în „Facere” şi simbolistica ei, subliniindu-se dualitatea manifestată încă de la acest moment, respectiv raportul esenţă-substanţă, autorul întrebându-se firesc: „Căci ce sunt cerurile şi pământul din Cartea Facerii, sau adâncul de ape şi întunericul, până la acel <Fiat lux>, decât simboluri ale primei dualităţi… cu care începe lumea? Şi ce este ţărâna pământului şi ce suflarea de viaţă dată de Dumnezeu, decât dualitatea care a făcut din om suflet viu?” Cele trei mari poveri ale omului de după izgonire – ignoranţa, patima (plăcerea) şi suferinţa, cu nenumăratele lor aspecte, au remedii în venirea lui Hristos care reînnoieşte omului amintirea Raiului şi aduce totodată remediile necesare. „Sfâşiat între aspiraţia cerului şi gravitaţia pământului, omul este răstignit pe o cruce pe care, suferind-o de bunăvoie, Hristos a neutralizat-o sacrificial. Istoria omenirii s-a desfăşurat şi se desfăşoară deci într-o dinamică a crucificării, cu cele patru direcţii ale ei, cruce pe care omul a conştientizat-o odată cu jertfa lui Iisus. A conştientizat-o, dar nu şi-a asumat-o deplin, ba chiar a uitat-o tot mai mult”.

 Revenind la unicitatea structurii umane, Mihăiescu conchide că „Omul s-a născut deci cu spirit, cu suflet şi cu trup, deşi mai târziu s-a vorbit mai ales de sufletul şi trupul său, spiritul sau duhul însufleţind doar partea superioară a sufletului (nephesh)… Dar dacă omul include în fiinţa lui verticală cele trei lumi (angelică, intermediară şi pământeană – p.n.), el are pe orizontală o structură cuaternară, corespunzând celor patru principii elementare simbolice din cosmologia lumii vechi (cf. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica) ca pământ, apă, aer, foc, cu calităţile lor: rece, umed, uscat, cald, care generează în plan sufletesc cele patru temperamente sau firi: sanguină, melancolică, cerebrală, colerică.”

Al doilea capitol – „Antropologia omului căzut” încearcă să detalieze aspectele negative ale luptei omului, pe de o parte cu lumea stăpânită de rău şi pe de alta, cu uitarea de Dumnezeu.

Un prim aspect (subcapitol) este ignoranţa; Eva „a socotit”, a raţionat în mintea ei şi nu după cuvântul lui Dumnezeu, alegând „ştiinţa” inferioară a celor lumeşti; Adam a greşit şi el, o greşeală de ordinul doi, neexercitându-şi „puterea intelectului cu care dăduse nume tuturor făpturilor, cunoscându-le deci esenţa”. Autorul menţionează că „primii oameni au greşit din necunoaşterea adevărului, sau mai degrabă proasta lui cunoaştere, din lipsa de discriminare între unitate şi multiplicitate, între pomul vieţii şi cel al cunoştinţei, între bine şi rău”, între exemplele evoluţiei negative ulterioare fiind date potopul lui Noe şi Turnul Babel. Discutând şi reînnoirile legămintelor lui Dumnezeu cu omul, este menţionat şi Avraam, primul patriarh al unui drum spiritual al omenirii din care au ieşit cele trei religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. În legătură cu Iisus, Mihăiescu argumentează ignoranţa manifestată de om atât în timpul vieţii Lui dar şi după Înălţare, prin ereziile rezultate din lupta dogmatică. Interesantă este sublinierea că însuşi apostolul Pavel, vorbind despre virtuţile cardinale, elimină cunoaşterea până la Parusie (cunoaşterea fiind pusă, evident, în legătură cu ereziile). Aş mai aminti că vorbind de îndoială, autorul consideră ca fiind un rău fundamental confuzia, care dă naştere compromisului.

Al doilea subcapitol se referă la patimă sau greşita iubire. Esoteristul consideră că rezultatul (în sens de consecinţă)  alegerii Evei a adus păcatul şi moartea, unităţii cunoaşterii divine substituindu-se ştiinţa duală a binelui şi răului. Prima urmare a fost frica, urmată apoi de iresponsabilitatea nerecunoaşterii. El notează că „libertatea alegerii fără responsabilitatea actului alegerii, anulează libertatea.” Lipsa de discernământ şi orgoliul au dus apoi la plăceri inferioare, opuse iubirii de Dumnezeu, şi care duc la patimi – putere, avere, desfrâu şi plăcere – toate fiind „direcţii contrare atracţiei cerului, care l-au degradat” pe om. Făcând o incursiune în textele biblice, Mihăescu notează între altele că în Evanghelia după Matei (Matei, 5,44 ) „patru mari păcate ale omului: duşmănia, blestemul, ura şi prigoana”, aflate în legătură cu cele patru patimi, sunt urmate şi de remedii: iubirea, binecuvântarea, binefacerea şi rugăciunea. Sursa acestor fapte bune sau rele este inima, centrul vital al omului.

Subcapitolul trei este dedicat suferinţei. Aceasta este anunţată încă de la începuturi, din Facere, respectiv de la izgonire, atunci când Dumnezeu i-a spus femeii „Voi înmulţi mereu necazurile tale…” (Fac. 3,16) şi bărbatului „în sudoarea feţii tale îşi vei mânca pâinea…” (Fac. 3,19). Suferinţele vor fi ulterior multiple datorită neînţelegerii de către om a cauzelor şi a sensului acestora. Discutând de cauze, autorul notează că „luate în detaliu, cauzele suferinţei apar ca nenumărate; în esenţă, ele sunt doar câteva şi numai multiplicitatea le face să fie <legiune>. În opinia sa, cauzele ar fi: ignorarea lui Dumnezeu, care duce la iluzie (echivalentă cu „preludiul dezagregării”) şi respectiv la cinci suferinţe – proasta socotinţă, îndoiala, negarea adevărului, minciuna şi nebunia; dorinţa (respectiv, „alterarea iubirii”) cu multiplele ei aspecte – plăcere, dorinţă erotică (care surpă revenirea la unitatea androginului primordial), bogăţie (care măreşte egoismul şi lipsa de iubire pentru semeni) şi dorinţa de putere (cea mai devastatoare deoarece dă iluzia atotputerniciei şi distruge autoritatea sacerdotală şi simţul ierarhiei, ducând la tiranie şi război); lipsa; bolile; singurătatea (atunci când duce la un individualism dizolvant şi la o totală lipsă de iubire); împietrirea inimii; tristeţea; frica de viaţă (angoasa existenţială care este preludiul morţii sufleteşti). Concluzia autorului este că „suferinţa nu poate fi o întâmplare, ci este un act providenţial, o punere la încercare a răbdării şi credinţei omului”, sens în care ea poate fi act sacrificial cu compensarea într-o altă existenţă.

Omului sacrificial este capitolul cel mai consistent. Temele principale dezvoltate aici sunt rugăciunea şi asceza ca forme ale sacrificiului ca renunţare, urmate apoi de sacrificiul însuşi.  Florin Mihăescu argumentează rugăciunea ca mărturie de credinţă în Dumnezeu şi, implicit, ca recunoaştere a Lui, răspunsul fiind binecuvântarea şi coborârea harului, cele mai bune răspunsuri fiind în Noul Testament – „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7,7). Cât priveşte asceza, ea este detaşarea la limita superioară, alături de virtute, „aspiră spre fericirea spirituală, spre sfinţenie, spre isihie”, se poate face prin suprimarea plăcerii, despătimirea dragostei, îmbogăţirea spirituală şi eliberarea puterii.

Al cincilea capitol – Omul desăvârşit – nu este întâmplător numerotat aşa („numărul cinci fiind un simbol al perfecţiunii umane”). Alături de credinţă, iubire, cunoaştere şi nădejde, autorul vorbeşte de cea de-a cincea putere care duce la desăvârşire – înţelepciunea (sophia). În expozeul lui Florin Mihăescu despre desăvârşirea omului, respectiv îndumnezeirea lui, care are ca finalitate „vederea feţei” lui Dumnezeu, se discută pe larg despre înţelepciune şi „Fericirile” din Noul Testament, „ca o scară de realizare spirituală totală” şi despre „realităţile ultime cu care Iisus încheie predica Fericirilor, aşa cum sunt şi treptele ultime cu care încheie o altă scară spirituală, aceea a celor nouă <Eu sunt…>: Poarta (Ioan 10,9; Matei 7,14), Păstorul cel bun (Ioan 10,11-15), Pâinea vieţii (Ioan 6,35), Izvor de apă vie (Ioan 7,37), Învierea şi Viaţa (Ioan 11, 25), Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,7), Lumina lumii (Ioan 8,12), Cel de la Început (Ioan 8, 24-25).

Volumul conţine trei anexe –alte teme de meditaţie creştină – „Liturgia şi muzica sferelor”, „Lumina icoanei” şi „Secularizare şi sacralizare”.

Postfaţa este semnată de preotul Gabriel Herea, editorul volumului, care invită cititorul la o incursiune în „paradigma Naşterii din nou prin moarte şi Înviere alături de Hristos” prezentă în iconografia secolului XV moldovenesc, respectiv în pictura murală de la Pătrăuţi, completând practic demersul lui Florin Mihăescu.