Dacă după prima manşă a barajului de calificare la Mondiale dintre Grecia şi România am mai avut ceva „scuipat la furcă”, după jocul decisiv de la Bucureşti m-am lămurit. Recunosc, în optimismul meu incorigibil mă aşteptam la o „aversă” de centrări şi la nişte şuturi „fulger”, din nefericire, exceptând câteva momente de „răpăială” la 1-1, am avut parte doar de o „ploiţă” de vară.
Oricum, câteva aspecte tot o să le menţionez. În primul rând, când ai ca adversar un fotbalist în formă ca Mitroglou, trebuie să stai aşa de aproape de el încât să-i poţi citi tatuajele de pe gât şi de pe braţe. Ai noştri l-au lăsat să zburde şi el ne-a tras iar clapa.
În altă ordine de idei, ca să poţi să-ţi creezi ocazii de gol, ori joci la un-doi cu vârfurile de atac pe post de pivot, ori încerci să faci superioritate pe flancuri şi să vii cu centrări. Ori atacanţii noştri au evoluat extrem de modest, cât despre jocul pe aripi la care trebuiau să contribuie fundaşii laterali acesta a fost sub orice critică. Nu se poate spune că mijlocaşii noştrii, Tănase, Torje, Maxim şi chiar Hoban, nu s-au străduit, însă fundaşul dreapta Măţel a fost fricos şi neinspirat, iar Latovlevici dacă avea un copac înfipt pe partea stângă îl nimerea cu siguranţă la centrare.
Şi încă ceva, selecţionerul Piţurcă, care să recunoaştem are ceva fler şi baftă, în orgoliul lui nemăsurat nu l-a chemat la echipă pe Mutu şi l-a luat la naţională pe Cociş. Eu, şi nu numai eu, cred că Mutu ar fi executat mult mai bine lovitura liberă de la 17 metri pe care am avut-o, faţă de Latovlevici care a tras ca o „mătură”.
Sinceri să fim, nu meritam să mai mult şi oricare din celelalte şase echipe aflate în baraj ne-ar fi învins, dar ne-ar fi plăcut să auzim imnul României la o bucată de noapte. Păcat, iar ne întoarcem la „bătuta” la podea în praful autohton, în loc să învăţăm samba du Brasil.