În viziunea particulară a oamenilor de litere, Jurnalul este o specie literară prin intermediul căreia autorul se destăinuie fără nici o reținere, auto-portretizându-se în tușele cele mai intime, dezvăluindu-se pe sine prin consemnări şi comentarii neobturate de tentaţia firească a autoprotecţiei. Toate acestea au în vederea evaluarea de ansamblu a chestiunii, care, considerată individual, oferă judecăţilor de valoare şi posibilitatea disocierii, în funcţie de fiecare subiect în parte.

Într-o accepţie mai amplă, dicţionarele reţin o sumedenie de variante ale înţelesului cuvântului jurnal. „Scriere memorialistică în care un autor notează, sub forma unor impresii zilnice, evenimente semnificative legate de biografia sa; jurnal de călătorie; jurnal de bord; jurnal de front; jurnal de actualităţi, transmis prin radio-televiziune sau cinematograf; jurnal – gazetă; jurnal – registru, folosit în mod special în finanţe şi contabilitate” Nu toate dicţionarele, însă, fac trimitere şi către jurnalul ca literatură, şi nu doar de factură istorică. Acestea fiind, în fond, cele mai importante.

Evit să transcriu vreun nume de autor sau vreun titlu de carte, pentru simplul motiv că nu vreau să nedreptăţesc pe cineva, dar şi fiindcă oricum nu le cunosc pe toate. Ca atare, iau la… ţintă doar „Note de jurnal american – vol. 3”, semnat de scriitoarea Vavila Popovici şi apărut, în America, în anul 2019. Declar, însă, pe proprie răspundere, că nu numai această carte a scriitoarei născută în Noua Suliţă – Hotin, şcolită şi trăitoare ani mulţi în România, devenită… americană adoptivă, rămasă mereu „… suflet în sufletul neamului meu”, m-a determinat să o pun sub semnul sincerităţii. Toate cele 48 de volume anterioare pot fi considerate, între altele, şi ele modele de sinceritate.

Volumul este structurat pe evenimentele desfăşurate pe parcursul a trei ani – 2011, 2012, 2013 – şi pe luni. Anticipând parcă ceea ce aş putea eu să scriu despre el, autoarea îşi invită eventualii cititori, încă din primele alineate, în universul mirific al sincerității: „A mai trecut un an, da! Au trecut atâţia ani şi mă întreb unde s-au dus? I-am trăit, nu pot să spun că nu i-am trăit, fiindcă timpul i-a măsurat. Nu i-am folosit pe toţi cum trebuie? Poate! (…) E adevărat că visam ca şi cum viaţa îmi era veşnică şi visele nu ar fi putut avea sfârşit (…) Există lucruri pe care nu aş fi vrut să le fac, lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac, dar, într-adevăr, sunt şi multe lucruri de care mă bucur acum că le-am făcut…”
Viaţa. Viaţa ca un dar Divin, despre care Nicolae Iorga scria că „… trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât mai sus”. Şi despre care Vavila Popovici scrie, la rândul ei: „Asta înseamnă să nu lenevim, să nu renunţăm la a lucra pentru idealul nostru”.

Iarna îi produce nu numai fiori reci, o duce cu gândul şi către „Bisericuţa mea din România” şi şopteşte, împreună cu George Bacovia: „Te uită cum ninge decembre…” Şi speră în „zile minunate”, fiindcă „… trăiesc, mă mişc şi pot face frumos şi bun fiecare moment din viaţa mea, aici, pe noul pământ pe care mă aflu acum”. Iar bucuria, în bună măsură, vine dinspre copii. „7 ianuarie. Ziua Ioanei mele dragi”. Alte date care au marcat istoria unei familii neocolite de bucurii, dar, mai ales, apăsată de destule necazuri. „4 octombrie era ziua bunului meu tată! Este şi ziua în care Anca a sosit în America! Şi ziua de naştere a uneia dintre verişoarele mele din Germania”. Tot în această zi, Vavila Popovici consemnează în jurnalul său: „Este ziua, iată, în care am primit noua mea carte Poemele iubirii. M-am bucurat singură…” 12 august 2012 – „Ziua lui Dragoş”.

Despre propriile aniversări, Vavila Popovici se exprimă succint: „A trecut şi ziua mea. A mai trecut un an al vieţii mele!” – 24 ianuarie 2011. „24 ianuarie este ziua mea de naştere. Prietenii ştiu. Nu m-au uitat (…) Copiii m-au făcut să mă simt bine. Mi-au dăruit două buchete de flori. Seara am fost la restaurant”. A primit în dar „un delicios desert” din partea localului „Second Empire”. Acasă am gustat… pe săturate „tortul pregătit de Ancuţa, cu un pahar de vin marca „Cabernet”, preferat de mine…” – 24 ianuarie 2012. „Cea mai frumoasă felicitare pe care am primit-o de ziua mea, şi cea mai dragă: La Mulţi Ani, Mama! Să trăieşti mult, să fii sănătoasă şi să scrii mult! Te iubesc! Teodora.” – 24 ianuarie 2013.

Un atentat produs în Arizona de un tânăr cu probleme psihice, soldat cu şase morţi şi vreo şapte răniţi, deşi nu unul izolat în Statele Unite, dar şi prin alte părţi ale lumii, a determinat reacţii publice diferite. Comercianţii de arme susţin, prin reclamele lor, că nu „Armele ucid oameni. Oamenii ucid alţi oameni”. Mulţi americani se situează pe partea cealaltă a baricadei. Părerii celor care susţin că violenţa, răutatea, duşmănia, ura au rădăcini genetice pot fi corectate prin educaţie, Vavila Popovici le pune o întrebare fundamentală: „Dar când unora le lipseşte şi voinţa şi educaţia?”

Descreieraţi se găsesc, însă, pe toate meridianele şi paralele Terrei, care din cer se vede în albastru, de jos – mai mult în negru. Atac sângeros la Oslo. Bilanţul provizoriu este de 91 de morţi. 14 decembrie 2012: un tânăr de 20 de ani, după ce şi-a omorât mama, „a mers la o şcoală elementară din Newton şi a împuşcat mortal 26 de persoane, apoi s-a sinucis”. Evenimentul tragic a impresionat-o şi a scris articolul „Atac criminal”. „Veste cutremurătoare din Cernăuţi! (…) Românii din orăşelul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuţi, au aflat că bustul lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, care urma să fie dezvelit, a fost decapitat de persoane necunoscute, în noaptea de 13 spre 14 iunie”. Cruciada statuilor a avut, însă, o desfăşurare diversificată. Două statui, una a lui Mihai Eminescu (Canada, 2004), alta a împăratului Traian (Bucureşti). Monumentul din Canada „îl  înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, desculţ, ca şi cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni”. „Deşi împărat, Traian este reprezentat gol, ţinând o lupoaică în braţe”. Concluzia autoarei: „Mi s-a părut că batjocorim ceea ce este mai sfânt şi mai de preţ pentru poporul român…”

În aceste „Note de jurnal american”, scriitoarea cuprinde nu doar fapte cotidiene, şi ele conţinând anumite semnificaţii, dar şi date cu valoare istorică şi culturală intrate în memoria generaţiilor. De fiecare dată, „15 ianuarie este ziua de naştere a poetului nostru – Mihai Eminescu”, moment care îi răscoleşte duioase amintiri şi îi produce clipe de înălţare spirituală. În acel ianuarie din anul 2011, un prieten din Paris i-a făcut o mare bucurie. I-a trimis o scrisoare în cuprinsul căreia a reprodus şi înscrisul de pe soclul statuii din Capitala Franţei a poetului:

„MIHAI EMINESCU
(1850-1889)
LE PLUS GRAND POÈTE ROUMAIN.
LE DERNIER GRAND ROMANTIQUE
EUROPÉENNE PROPAGATOR DE LA
CULTURE FRANÇAISE. DONT
L’OEUVRE EST CONNUE DANS 64
LANGUES ET CULTURES DU MONDE.
L’EGLISE ORTHODOXE ROUMAINE – PARIS
LIGUE CULTURELLE ROUMAINE.”

Evenimente cu ecou internațional: demisia lui Mubarak, la insistenţele egiptenilor; Târgul de carte de la Ierusalim, a 25-a ediţie, prilej cu care „Premiul Ierusalim” a fost acordat scriitorului englez Ian McEwan. România s-a aflat printre cele 22 de ţări participante, iar Eugen Ionescu se află printre deţinătorii importantului premiu; un cutremur de 9,0 grade pe scara Richter – cel mai puternic din ultimii 140 de ani, s-a soldat cu 15.000 de morţi şi 10.000 dispăruţi, în Japonia.

Trăiri proprii: retragerea în universul ideilor, împreună cu Emil Cioran, Radu Gyr, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Rimbaud, Van Gogh; lui Brâncuşi îi şi dedică două poezii. De la mecanica şi fizica cuantică trece la „Dispoziţia pentru lectură”. Astăzi – Imnurile sacre ale lui Pitagora; o plimbare prin magazine o îndeamnă la concluzia că „Fantezia producătorilor este mare. În fond şi asta este o artă!”, dar şi produsele „costă scump”; întâmpină Paştele cu un eseu: „Lumina din sufletele noastre”; „Am fost la Înviere. La o biserică grecească. Am luat lumină”; acasă, citeşte din Nicolae Steinhardt: „Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar este în special un mod de a trăi şi o reţetă de fericire”; Poeme, cugetări, metafore – „Poate că plantele îmi citesc gândurile…”; ca o iubitoare şi practicantă a muzicii şi dansului, Vavila Popovici nu scapă nici un spectacol de aceste genuri din zona în care trăieşte. Alături de lectură şi de scris, şi aici se află izvoarele împlinirii unei personalităţi remarcabile. Şi remarcată prin lucrările pe care le publică, mai ales în America şi în Europa; Veste bună din România: oficialităţile din Argeş au decis să-i acorde distincţia de FIICĂ a ARGEŞULUI şi MUSCELULUI. Ceea ce s-a şi întâmplat – „Piteşti, oraşul pe care l-am iubit, oraşul în care am avut cei mai mulţi prieteni din viaţa mea!”

Contele Dracula a ajuns şi în America. În urma vizionării unui spectacol pe seama personajului, care nu are decât o legătură forţată (cel puţin) cu Vlad Ţepeş, Vavila Popovici ia atitudine, în scris: „Contele Dracula – Vlad Ţepeş – a recurs la o domnie autoritară, a impus supuşilor săi virtuţile de bază, cinstea şi hărnicia…” În demersul ei apelează la Eminescu („Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei…”). Dar şi la Petre Ţuţea, care remarca faptul că în timpul lui Vlad Ţepeş „se putea bea apă din fântâna cetăţii Târgovişte, cu un pocal din aur masiv fără ca cineva să-l fure (…) Vlad Ţepeş are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare”.

Omul şi scriitorul Vavila Popovici nu este un patriot pătimaş, ci unul raţional, demn şi cinstit, cu sentimente puternice şi cu judecăţi drepte. Ea vede şi bunele şi relele prin care trece acum România şi poporul ei. În viziunea ei, noul capitalism românesc este o farsă. Vechile deprinderi nu au dispărut; cei care au fost au lăsat în urma lor continuatori; valorile noi nu pot răzbate la etajele superioare: „Cum să nu se răstoarne sistemul de valori din ţara noastră, dar şi din multe alte ţări, când îi lăsăm pe oamenii care nu au nici un dumnezeu şi nu respectă legile ţării să ne conducă (…) Ei nu dau socoteală nimănui (…) au un total dispreţ faţă de oamenii cinstiţi (…) se ocupă în continuare de manipularea oamenilor neinformaţi, care nu cunosc adevărul”.

Fără să-şi propună o comparaţie între America şi România, Vavila Popovici nu poate ocoli realităţi care se văd cu ochiul liber şi care sunt general valabile, fie şi într-o repede privire asupra stării sociale din lume. Cu durere în suflet, provocată îndeosebi de sărăcia care bântuie tot mai aspru în ţara ei natală, scriitoarea remarcă, cu sinceră părere de rău: „N-am crezut că există şi oameni săraci în America, până când nu i-am văzut la intersecţii de drumuri, cu pancarte în mâini pe care era scris câte ceva (…) După cum nu am crezut nici când am vizitat Germania, că sunt oameni care trăiesc în sărăcie…” Dar Vavila Popovici are ochi şi suflet şi pentru faţa frumoasă a Americii. Aflându-se în „frumosul şi interesantul oraş Baltimore” s-a desfătat în atmosfera în care „Soarele strălucea puternic şi ziua părea îmbrăcată într-o rochie ţesută cu fire de aur. Priveam în jurul meu şi observam tumultul vieţii, observam cât de fascinantă şi perfectă părea vizitatorilor viaţa în propria ei diversitate. Încetul cu încetul, fiinţa străină care eram, la început bulversată de priveliştea atât de complexă a tot ce mi se dezvăluia, am simţit cum începeam să mă integrez în spaţiul respectiv (…) încercând să cuprind cu privirea toată trăirea, viaţa din jurul meu”.

Trei ani, sintetizaţi în date memorabile în 362 de pagini de carte, în care dominantă este viziunea unui autor, Vavila Popovici, izvorâtă dintr-o gândire dreaptă, echilibrată, constructivă. Sinceră, în toată alcătuirea. Ca un cititor statornic ce mă consider, aştept cu nerăbdare şi cu interes viitoarele jurnale, care să cuprindă intervalul temporal 2013 până în zilele ce urmează, în speranţa că bunul Dumnezeu ne va mai ocroti asupra de pământ. Spor la lucru, Vavila Popovici!
Prima copertă – aripă de pasăre celestă aflată în zbor…

Vasile Filip
Iași, mai 2019