De unde sunt? Ce fac aici? Cine sunt?

Toate sunt întrebări menite să-mi ilumineze apartenența identitară, toate încearcă să afle cine sunt și, chiar mai mult, de ce sunt așa sau de ce am ajuns să fiu așa. Sunt variante ale unei întrebări care m-au macinat de aproape 30 de ani și care m-au făcut să sar dintr-o lume într-alta. Întrebarea mi-a pus-o o colegă cam răutăcioasă ce-i drept,în 1993 în primul an de facultate.. Într-o practică de studii, la Agigea, într-un popas, o colegă roșcovană, pistruiată și cam grăsună umflată de râs m-a întrebat:
„Băi, Luciane tu ești tâgan nu ?”

Pe cât de simplă e întrebarea, pe atât de imposibil mi-a fost să răspund. Nu doar atunci, ci în toți anii care au trecut. De aceea, am căutat ani de zile răspunsurile altora, sperând să-l înțeleg mai bine pe-al meu. Am căutat atunci când mi-am  făcut arborele genealogic; când am încercat să învăț limba romani, pe care nu am vorbit-o niciodată când eram mic. Încerc să o  fac, ca activist în mișcarea civică a romilor, când fac teren, iau interviuri,  și încerc să găsesc idei de cum aș putea schimba viețile celor din comunități sărace și apoi să le transform în proiecte. Am încercat să găsesc  răspunsul la această întrebare când am cercetat cum se poartă alte țări cu minoritățile rome. Îmi doresc ca romii să nu mai apară ca victime perpetue ale discriminării, ci mai degrabă să fie încurajați să devină cetățeni, cu viețile în propriile mâini. Mereu sunt în căutarea răspunsului la întrebarea la ceea ce mulți numesc „problema romilor”: de ce migrează, cum îi poți convinge și ajuta să-și dea copiii la școală, cum faci ca limbajul despre discriminare și rasism să nu facă mai mult rău decât a făcut deja, cum găsești pacea între universalitatea drepturilor omului și tradiționalismul cultural, cum faci un acord de pace între romi și neromi. Suntem blocați în stadiul de birocrați scriitori de proiecte.

De mic am simțit că sunt diferit, și am interiorizat diferențele între „țigani buni” și „țigani răi”, comparație pe care o auzeam adesea de la bunica Lucica. Familia lui Culiță, așa cum i se spunea bunicului– un măcelar cunoscut în oraș, care lucra în piață – făcea parte din „țiganii buni”. Aveam ce să punem pe masă și trăiam chiar mai bine decât unele familii de români de pe stradă.

Bunica, Lucica, îmi spunea tot timpul să nu vorbesc şi să nu mă joc cu „țiganii răi”, cei de la marginea străzii, săraci, murdari, care uneori dormeau pe-o saltea afară. Eu trebuia să fiu curat, bine crescut și să nu mă amestec cu ei.

Când aveam 5-6 ani, mă plimbam prin fața curților românilor mai săraci şi copiii începeau să-mi strige: „taica-tu e țigan !”. A fost prima oară când m-am simțit discriminat, dar nu și ultima când a auzit astfel de vorbe. Bunicii și mătușilor tatălui meu le plăcea să se îmbrace frumos, „ca niște cucoane”, iar când treceam cu copiii prin fața unor porți le auzeam pe femei comentând: „poate să se îmbrace în aur, că tot țigancă rămâne”.   Marea dorință a bunicii a fost de-a scăpa de povara etniei.

După instaurarea comunismului romii nu au mai fost priviți ca o problemă etnică, ci mai degrabă ca una socială. Dacă pentru majoritate doctrina cerea uniformizare socială, pentru romi voia asimilare.  În ’48, autorităţile au trecut la o politică forţată de sedentarizare a romilor nomazi: au fost recenzate şatre, iar oamenii înregistraţi la biroul de evidenţă a populaţiei.

Problema ţiganilor din Republica Populară Română, un document redactat un an mai târziu în Comitetul Central al PCR, arăta că romii încadraţi în muncă, care vorbesc română şi-şi trimit copiii la școală, nu sunt o preocupare decât în măsura ridicării nivelului lor cultural.

Asta înțelegea partidul prin asimilarea romilor, de care s-au și folosit pentru a strânge puterea populară. Unii romi fără școală au fost angajaţi în aparatul de partid, armată, miliţie şi securitate; în unele comune unii au devenit chiar primari. Era o aplicare a logicii luptei de clasă prin promovarea categoriilor sărace la putere, care a provocat, mai târziu, tensiuni.

Când am început școala, am descoperit o lume fascinantă. Numai că, la joacă sau în pauze, se mai găsea cîte cineva să îmi spună  „țigan”. Mă simțeam urât,mi se părea că sunt închis la culoare și nu-mi plăcea că aveam urechile prea depărtate de cap – motivul pentru care unul din colegii cu care eram în competiție mă porecliseră „Dumbo”.

Pe la 12 ani, m-am mutat cu părinții la bloc în cartierul Zamca. În noul cartier mă jucam cu copii români și, pentru că era cel mai mare dintre ei, devenisem lider. La un moment dat, în gașcă a apărut un copil mai mare care îmi spunea „țigan” și, uneori, mă lua la bătaie. Era atât de umilitor încât aș fi făcut orice să nu mă mai întâlnesc cu el.

Părinții mi-au cerut tot timpul să iau note bune, și pănă în clasa a VIII-a am luat.  Bunica și mama au vrut să învăț și un instrument muzical și mi-au  cumpărat o vioară. La insistențele lor , am urmat Scoala de muzică și cântam bine, dar uram instrumentul. Vioara mă făcea să mă simt captiv identității de care încercam să scap. Am început să mă întreb: „Chiar ăsta e destinul meu, să fiu țigan?”.
Când am terminat gimnaziul, bunica și mama voiau să urmez  Liceul de muzică. Eu însă devoram la bibliotecă literatura rusă și mă uitam la filme sovieto-moldovenești .

La liceu am fost un adolescent atașat de ideea „omului nou”, altruist, muncitor, dornic să-și sacrifice viața pentru cauza binelui comun. Ideea universalistă a unei lumi egale era și o eliberare parțială de eticheta de „țigan”, care continua să mă frământe.

Așa m-a găsit întrebarea țaței bârfitoare  din practica de la Agigea. Am rămas perplex când am auzit-o și n-am știut ce să răspund. Am suferit profund în ziua aceea, mai ales că incidentul se întâmplase și de față cu colegii mei, care nu-mi știau etnia. Au început să se întrebe după ce repere s-a orientat fata aceea de m-a identificat ca țigan. De ce primul care hotărăște că sunt țigan este un altul, și nu eu? Eu sunt țigan pentru că mă identifică cineva din afară, cu voia sau fără voia mea, sau pentru că vreau eu? Iar dacă vreau, sunt țigan pentru că vreau sau doar pentru că am internalizat percepția lui?

Prof. Dimitriu Lucian, Inspector școlar pentru problemele educaționale ale rromilor, Inspectoratul Școlar Suceava