După înlăturarea, de către monstruoasa coaliție, a primului domnitor pământean al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, legislativul român îl alege domnitor pe Filip I de Flandra. La aflarea refuzului acestuia de a primi înalta demnitate, I.C. Brătianu îl va propune, cu acceptul guvernului român, pentru coroana României pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern, fiul principelui Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Rhenaniei. Principele desemnat acceptă propunerea.

Cancelarul Prusiei, Bismarck, și regele Wilhelm I sunt de acord cu desemnarea lui Carol de Hohenzollern drept domnitor al României, iar la 10/22 mai 1866, el depune jurământul de credință (citit de Nicolae Haralambie, membru în Locotenența Domnească) în fața Adunării Elective, devenită Adunare Constituantă, a Locotenenței Domnești și a guvernului. Constituția, promulgată la 1/13 iulie, consacră drept formă de stat monarhia constituțională ereditară.

După trei ani, la 3/15 noiembrie 1869, principele Carol I se căsătorește cu principesa germană Elisabeta de Wied. Din căsătorie se va naște, în august 1870, unicul copil, principesa Maria, decedată la numai trei ani și șapte luni.

Primii ani de domnie ai lui Carol I se vor caracteriza, în plan politic, printr-o accentuată instabilitate guvernamentală. În intervalul 1866–1871, la cârma statului român se vor perinda 13 guverne, vor avea loc circa 30 de remanieri guvernamentale, iar corpurile legiuitoare (Adunarea Deputaților și Senatul) nu-și vor duce niciodată mandatul de patru ani până la capăt.

Adept al unui regim politic bazat pe două partide politice puternice, domnitorul Carol I va introduce în practica guvernamentală așa-zisa „rotativă” între Partidul Liberal și cel Conservator. În rândurile unei părți a clasei politice românești persistau încă sentimente antidinastice, sentimente ce vor cunoaște o revigorare odată cu noua orientare a politicii externe a României, de apropiere de Austro-Ungaria, impusă de domnitor.

Afacerea Strousberg (numele bancherului austriac care trebuia să construiască o rețea de căi ferate, afacere care a provocat bugetului țării o pierdere considerabilă) va alimenta în mod semnificativ această stare de spirit.

Momentul ei culminant îl va reprezenta mișcarea conspirativă de la Ploiești, condusă de fostul ofițer Alexandru Candiano-Popescu, prefect de Prahova din vara anului 1870. Obiectivele mișcării erau înlăturarea domnitorului și proclamarea republicii. Nesincronizarea acțiunii și insuficienta ei pregătire au dus la un eșec. Capii proclamatei „republici de la Ploiești”, înăbușită în fașă de intervenția hotărâtă a Batalionului de Vânători de munte din București, de sub comanda maiorului August Gorjan, sunt judecați de Curtea cu jurați de la Târgoviște și achitați.

În martie 1871, cu ocazia sărbătoririi, de către colonia germană din București, a zilei de naștere a împăratului Wilhelm I și a victoriei Prusiei în Războiul franco-german, are loc un grav incident politic. Un grup de oameni animați de sentimente filofranceze aruncă pietre în geamurile sălii Slătineanu (azi, Capșa) de pe Podul Mogoșoaiei, unde avea loc evenimentul, după care se îndreaptă spre palat. Armata intervine cu promptitudine, împrăștiind elementele exaltate, și restabilește ordinea.

A doua zi, domnitorul Carol I îi convoacă la palat pe membrii Locotenenței Domnești, pentru a le încredința puterea în vederea părăsirii tronului țării. În fața fermității pledoariilor oamenilor politici români, care îi înfățișau lui Carol I dimensiunea pericolului ce amenința țara în caz de abdicare, domnitorul renunță.

Sub sceptrul lui Carol I, România își cucerește, în urma războiului din 1877–1878, independența de stat. La scurt timp după Războiul de Independență, guvernul condus de Ion C. Brătianu îi atribuie domnitorului Carol, ca semn al consolidării și creșterii prestigiului său extern, dar și pentru afirmarea independenței țării, titlul de „Alteță Regală”. Este pasul pregătitor pentru proclamarea României ca regat, iar a familiei domnitoare, ca rege și regină a României.

La 14 martie 1881, Parlamentul, prin votul unanim al deputaților și senatorilor, îl proclamă pe Carol I rege, iar pe principesa Elisabeta, regină a României. La 10 mai, la împlinirea a 15 ani de domnie, ei sunt încoronați suverani.

Următoarele decenii reprezintă pentru România o perioadă de liniște, în care dezvoltarea economică, progresul culturii, al artei și al științei, într-un cuvânt, modernizarea statului român fac din aceasta un element de stabilitate al vieții politice internaționale din sud-estul și centrul Europei. Amplificarea contradicțiilor în relațiile dintre principalele puteri europene, constituirea unor grupări de state care urmăreau interese economice și de altă natură divergente, cultivarea la nivelul psihologiei colective a unor rivalități din trecut, ce încă nu-și găsiseră rezolvarea, pregătesc terenul izbucnirii, în cel de-al doilea deceniu al secolului XX, a Primului Război Mondial.

Prin poziția sa strategică, România va fi supusă unor presiuni politice extrem de puternice din partea celor două tabere beligerante. Odată conflagrația dezlănțuită (iunie 1914), îi va reveni Consiliului de Coroană, convocat de regele Carol I la 21 iulie 1914, la Castelul Peleș, să decidă poziția pe care o va adopta România. Opinia publică, clasa politică românească, în cvasiunanimitate, cereau intrarea României în război alături de Antantă (Franța, Marea Britanie, Rusia), care sprijinea împlinirea dezideratului românilor dintotdeauna, unirea tuturor teritoriilor aflate vremelnic în componența imperiilor vecine, într-un stat național unitar, independent și suveran.

Consiliul de Coroană respinge solicitarea regelui de alăturare la alianța Puterilor Centrale, hotărând, în final, adoptarea unei politici de neutralitate. Suveranul se supune voinței Consiliului de Coroană.

Bătrân, bolnav, extenuat fizic și moral, cel care a condus timp de 48 de ani, 4 luni și 17 zile destinul României încetează din viață la 27 septembrie/10 octombrie 1914.

Este înmormântat la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab.

Tot la 10 octombrie:

1469: Pictorul italian Fra Filippo Lippi moare la Spoleto, probabil otrăvit de părinții fetei pe care o sedusese.

1684: Se naște la Valenciennes pictorul Jean-Antoine Watteau.

1813: Se naște la Le Roncole compozitorul Giuseppe Verdi.

1911: Dinastia imperială a Chinei abdică, și Sun Yat-Sen proclamă republica.

Geo Alupoae, critic de teatru.