Iancu de Hunedoara formează, alături de Vlad Țepeș (1448, 1456 – 1462) în Țara Românească și Ștefan cel Mare (1457–1504) în Moldova, trinitatea de voievozi-eroi ai creștinătății împotriva expansiunii otomane în Balcani ca etapă intermediară a pătrunderii otomane spre centrul Europei.

Geniul militaro-diplomatico-politic al lui Iancu a întrevăzut pentru prima oară necesitatea realizării unei coaliții armate a celor trei țări române ca singura pavăză viabilă a epocii pentru apărarea popoarelor din sud-estul și centrul continentului de pericolul turcesc în creștere.

Descendent al unei familii de cnezi hunedoreni, Iancu de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1407. În scurta sa viață (este răpus, în tabăra de la Zemun, de o epidemie de ciumă, la 11 august 1456), Iancu accede, datorită calităților sale diplomatice și militare, la cele mai înalte demnități în statul maghiar.

În urma morții premature a regelui Albert de Austria, succesiunea la tronul regatului ungar a dat naștere unei confruntări între susținătorii regelui minor Ladislau și cei ai regelui polonez Vladislav al III-lea Jagiello. În urma unei bătălii între cele două tabere, Vladislav, bucurându-se de sprijinul armat al lui Iancu, iese victorios, fiind proclamat rege al Ungariei și al Poloniei.

Drept răsplată pentru ajutorul acordat, noul rege îl numește pe Iancu, în primăvara anului 1441, voievod al Transilvaniei. Pe lângă noua demnitate, el le va cumula și pe cele de comite al Timișoarei și ban de Severin. Devenind conducătorul politic și militar al voievodatului transilvan, Iancu trece la pregătirea viitoarelor bătălii cu turcii.

Una dintre primele sale victorii este cea repurtată în septembrie 1442, pe cursul superior al Ialomiței, în Țara Românească, în fața unei impresionante armate otomane (80.000 de oameni). Această victorie îl impune pe Iancu în atenția cancelariilor europene ca pe un brav conducător militar, capabil a înfrunta cu succes ofensiva turcilor, fiind numit „fortissimus athleta Christi” („atletul cel mai puternic al lui Hristos”).

În acea perioadă, Papa Eugeniu al IV-lea avea inițiativa organizării unei cruciade a statelor creștine împotriva Semilunei. Insuficient pregătită, cruciada din 1444 eșuează în bătălia de la Varna, unde regele Ungariei este ucis. Dieta maghiară, convocată la Rákos, în 5 iunie 1446, îl alege pe Iancu guvernator al țării (Regni Hungariae Gubernator generalis).

Cronicarul burgund Walerand de Wavrin (sec. XIV–XV) menționează în „Anciens croniques d’Angleterre” („Cronicile vechi ale Angliei”) că oastea românească a lui Iancu, în colaborare cu cea munteană a lui Vlad Dracul și sprijinită de corăbii sub pavilion papal, atacă și cucerește, în toamna lui 1445, cetatea Giurgiu de pe Dunăre, aflată în stăpânire otomană din 1441.

Cronica menționează că trupele române aveau în dotare două bombarde (tunuri primitive, din fontă sau aramă, care foloseau ghiulele de piatră ori fier). În această bătălie, Iancu inovează strategia de până atunci de a purta războaie prin lansarea unor atacuri combinate terestre–navale, atacuri care și-au dovedit eficiența. Prima ciocnire armată dintre oastea lui Iancu de Hunedoara și otomani, cu atributele unei lupte de tip modern, este cea de la Kossovopolje, Serbia, din 1448.

Tactica populară a întăririi taberei cu căruțe legate între ele, folosită de Iancu, se dovedește, în această luptă, de mare valoare. Prin durată, prin rolul pe care artileria îl are, prin tipul său de manevrare ce se execută pe teatrul de operațiuni, cât și prin numărul mare de combatanți aruncați în luptă de ambele părți, Bătălia de la Kossovopolje reprezintă o premieră în tactica și strategia militară europeană. Desfășurată în afara teritoriului național, bătălia relevă forța și capacitatea militară românească de a angaja lupta într-un spațiu dominat de inamic, cât și de a desfășura operațiuni de mare anvergură, pe teritorii vaste. În această bătălie, voievodul român folosește pentru întâia oară în istoria artei militare românești și universale tunurile de câmp, mari și mici, între carele de luptă. El este unul dintre primii comandanți militari europeni care sesizează rolul hotărâtor al artileriei.

Prin geniul său politic și militar, Iancu de Hunedoara s-a impus, la cumpăna secolului al XV-lea, drept una dintre personalitățile de frunte ale lumii creștine. Pentru prima dată în istoria românilor, el acționează, în plan politic, pentru punerea bazei unui bloc unitar, compus din cele trei țări române, în lupta antiotomană, idee care a inspirat generațiile viitoare.

Lupta și eroismul lui Iancu de Hunedoara vor fi duse mai departe, în secolul următor, de o altă personalitate a neamului românesc, Mihai Viteazul.

Tot la 11 august:

117 d.Hr.: Hadrian este aclamat împărat roman de trupele sale.

1492: Rodrigo Borgia este ales papă cu numele Alexandru al VI-lea.

1495: Moare pictorul flamand Hans Memling.

Geo Alupoae, critic de teatru.