La 1606, un alt anonim catolic făcea o „scurtă relatare despre bisericile din Moldova”: „în Suceava, oraş mare şi populat, foarte vechi <care este> reşedinţa nu numai a principilor Moldovei, ci şi a mitropolitului, care îşi are astăzi scaunul acolo, se află peste 24 de biserici şi de mănăstiri de rit ortodox de zid. Într-una din aceste biserici, care este foarte mare şi frumoasă pe dinăuntru ca şi pe din afară, se păstrează într-o raclă de argint moaştele, aproape întregi, ale unui oarecare Sf. Ioan (este vorba de moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava), călugăr martir foarte venerat de acei schismatici, care în fiecare an, înainte de Rusalii, îi sărbătoresc ziua cu mare solemnitate şi mulţime de oameni. În acelaşi oraş se găsesc două biserici romano-catolice (Sf. Treime şi Buna Vestire) clădite de asemenea de zid şi refăcute de actualul domn (este vorba de Ieremia Movilă), împodobite cu frumoase altare şi odăjdii. Într-una din ele care în temeiul picturilor vechi ce se mai văd într-însa se crede a fi aparţinut călugărilor dominicani, se află un preot de mir sas, numit Ştefan, în cealaltă un călugăr franciscan polon, fratele Martin; acesta din urmă are grija duhovnicească a polonilor, iar cel dintâi a saşilor ce locuiesc aici.”
Un alt călător, Simeon Dbir Lehaţi, născut la Zamosc (Polonia) în 1584 şi consacrat „şarçavak” (funcţie eclesială armenească) la 24 de ani, va porni în 1608 spre Constantinopol, trecând prin Moldova între martie-iunie acelaşi an. Astfel, acesta spune că a plecat „în anul armenilor 1057 (1608), în ziua de 15 februarie, în a doua săptămână a postului mare, într-o zi de luni…, din Lvov, la vârsta de 24 de ani”, cu nişte negustori armeni din Moldova. „Fiind vreme de iarnă, abia după zece zile am putut soci la Sniatyn, care este un oraş de hotar – de unde se sfârşeşte Polonia şi începe ţara vlahilor (Moldova). Am stat acolo o zi. În nouă zile am ajuns în oraşul binecuvântat de Dumnezeu Suceava, care este oraşul de scaun al domnilor din Moldova şi în acelaşi timp al episcopului armean şi al celui vlah <=ortodox>. Acest oraş era pe un podiş înalt, priveliştea era frumoasă <şi> clima potrivită şi sănătoasă. O apă mare curge în jurul oraşului. În acest oraş se găseau 3-400 de case de armeni. Ei aveau trei biserici de piatră şi două mănăstiri, tot de piatră, afară din oraş, foarte frumoase <amândouă> una în apropierea oraşului şi cealaltă la o depărtare de două mile. Acolo era un episcop armean localnic, numit Horhannes şi arhimandritul Măkărtici din Hizan şi un alt arhimandrit pe numele de Mesrob. Populaţia era foarte primitoare, cu frica lui Dumnezeu şi iubitoare de semeni. Am stat la ei trei luni şi două săptămâni din cauza tovarăşilor <mei > de drum.
Am auzit că din ţara vlahilor se ducea haraciul la Istambul, la sultanul turcilor. Cu bucurie am pornit şi în trei zile am sosit în târgul Iaşi, unde am stat o lună, aşteptând plecarea haraciului. La Iaşi erau 200 de case armeneşti, atât ale băştinaşilor cât şi ale celor noi veniţi. Aveau o biserică prea frumoasă de piatră, preoţi înţelepţi şi bogătaşi mari.
În ziua de luni a postului Sf. Marii am pornit cu haraciul. Însoţitorii haraciului erau doi armeni din Iaşi, „hogea Horhannes Keronenţ şi „hogea” Hacik, fiul lui Abram. Să-l răsplătească Dumnezeu înmiit pe acest Hacik, atât pe lumea aceasta, cât şi în viaţa viitoare, pentru că el m-a luat în căruţa sa si mi-a arătat o nespusă bunătate mie, nevrednicului, până la sosirea <noastră> la Istambul.”