Regele Franței, Ludovic Filip, avea nevoie de soldați căliți în luptă, dar de care, la nevoie, să se poată lipsi, ca să pacifice Algeria, și și-a împlinit această dorință creând o nouă unitate militară.

În această zi, 10 martie 1831, ministrul lui de Război, mareșalul Nicolas Soult, a înfințat Legiunea Străină Franceză, precizând că aceasta „nu trebuie folosită pe teritoriul continental al regatului”.

Ofițerii Legiunii erau recrutați dintre veteranii armatei lui Napoleon, care, după Waterloo, stăteau degeaba pe jumătate de soldă. Soldații de rând erau adunați din toată Europa, fiind adeseori vorba despre oameni disperați, care nu-și găseau pe nicăieri un loc de muncă sau care erau urmăriți de autorități.

În decurs de un an, efectivele Legiunii numărau 5.500 de ofițeri, subofițeri și legionari. Prima luptă la care a luat parte Legiunea a avut loc în aprilie 1832, când două batalioane alcătuite mai ales din soldați germani și elvețieni au luat cu asalt un sat numit Maison Carrée, la est de Alger.

De atunci, legionarii au luptat în sute de războaie și conflicte armate din toată lumea. Au fost prezenți la asediul Sevastopolului, în timpul Războiului Crimeii, și l-au sprijinit pe împăratul-marionetă Maximilian în timpul domniei sale tragice în Mexic. Printre zonele de conflict africane în care au fost prezenți se numără Dahomey, Madagascar, Tunisia, Ciad, Liban și Algeria.

De asemenea, au participat la Războiul din Vietnam, în Bosnia, în timpul războiului civil din 1993, și la Primul Război din Golf. De-a lungul anilor, Legiunea a avut în rândurile ei câteva nume celebre (deși nu toate personajele au purtat numele cu care au devenit cunoscute pe când erau membri ai Legiunii). Astfel, au fost doi Napoleoni – nepotul împăratului, căpitan în 1863, și prințul Napoleon, un Bonaparte pretendent la tronul Franței, care a activat sub numele de Blanchard, în 1940.

Napoleon/Blanchard trebuie să se fi amuzat când a întâlnit un alt pretendent la tron care se înrolase odată cu el – contele de Paris, descendent direct al regelui Ludovic-Filip, chiar omul care crease Legiunea. Un alt ofițer de viță regală a fost viitorul Petru I al Serbiei, care a folosit numele Kara ca „nomme de guerre” în 1870.

Fără îndoială, cel mai ilustru ofițer al Legiunii a fost Patrice de Mac-Mahon, care a activat ca legionar în anii 1843–1844, a condus apoi armata franceză spre marea victorie de la Magenta din 1859 și a ajuns, în final, președinte al celei de-a Treia Republici, în 1873.

Doi alți membri ai Legiunii au devenit prim-miniștri ai Franței. Edouard Daladier a fost prim-ministru mai mulți ani, în anii 1930 (și cosemnatar, alături de Neville Chamberlain, al Pactului de la München cu Germania lui Adolf Hitler), iar Pierre Messmer a fost prim-ministru sub de Gaulle și Pompidou.

Legiunea se mândrește și cu unele nume din domeniul cultural. Poetul american Alan Seeger a petrecut trei ani în Legiune, în timpul Primului Război Mondial, și a fost ucis în luptă la Belloy en Santerre, iar autorul englez de origine ungară Arthur Koestler, cel care a scris „Întuneric la amiază”, a fost în serviciul Legiunii în 1940.

Mai mult decât atât, reputația Legiunii de a primi în rândurile ei suflete rătăcite cu un trecut tulbure a fost atât de ispititoare încât până și un boulevardier american precum Cole Porter susținea că făcuse parte din Legiune, cu toate că istoricii au demontat această afirmație.

Astăzi, Legiunea se mândrește cu mercenari din circa 99 de țări, oameni duri, uneori infractori urmăriți de lege. Nu există francezi în Legiunea Străină, exceptându-i pe ofițeri, aceștia fiind cu toții absolvenți ai Academiei Militare Naționale de la Saint Cyr.

Această combinație între conducerea franceză și soldații străini a creat o forță de luptă formidabilă. Feldmareșalul britanic din al Doilea Război Mondial, vicontele Alanbrooke, a numit-o „cea mai măreață adunare de luptători adevărați pe care am văzut-o vreodată, mărșăluind cu fruntea sus, de-ai zice că sunt stăpânii lumii, bărbați zvelți, cu înfățișare aspră, purtându-și armele în mod admirabil și mărșăluind cu precizie desăvârșită”.

Legiunea a rămas pe aceleași poziții timp de 131 de ani, până când eliberarea Algeriei a forțat-o să se mute, pentru prima oară, în Franța.

Astăzi, are un efectiv cuprins între 8.000 și 9.000 de oameni. În fiecare an, candidează la admitere circa 500 de inși, dar mai puțin de 10% sunt acceptați.

Dacă istoria și aura Legiunii Străine te tentează să te înrolezi și dacă nu ești francez, vei deveni legionar, dar regulile pot fi descurajante:

• Durata minimă a serviciului este de cinci ani;
• Nu poți avea cont bancar;
• Nu ți se permite să locuiești în afara cazărmii;
• Nu poți avea automobil sau motocicletă;
• Căsătoria este interzisă până când promovezi la rangul de sergent sau dacă nu ai servit vreme de nouă ani.

Tot la 10 martie:

515 î.Hr.: Este finalizată clădirea Marelui Templu evreiesc din Ierusalim.

1872: Moare la Pisa, revoluționarul italian Giuseppe Mazzini.

Geo Alupoae, critic de teatru