Câteva știri din ultima vreme mă pun tot mai mult pe gânduri. Se scumpește prețul gazelor naturale: guvernul a cerut instituțiilor internaționale o amânare însă aceasta n-a fost luată în considerare. În consecință, de la 1 iulie prețul gazelor pentru consumatorii casnici va fi cu 8% mai mare, iar pentru cei economici cu 3%. O altă știre recentă se referă la proprietăți: <20 de membri ai Congresului american acuză România într-o scrisoare ca Bucureștiul refuză să restituie circa 4000 de imobile confiscate în perioada regimului dictatorial. În textul trimis de congresmeni șefului diplomației americane se precizează că „guvernul comunist din România a confiscat 2.140 de școli, orfelinate și alte instituții civice și caritabile aparținând bisericilor romano-catolice, reformate, evanghelice și unitariene, dar și 1.980 de proprietăți ale comunităților evreiești, precum și bunurile, inclusiv clădirile bisericilor”>. Pe 7 iulie aflăm că: “pe motiv că statul nu are bani, Guvernul va concesiona unei firme private depturile asupra întregii baze de date cu informațiile despre proprietățile imobiliare existente în România. Instituțiile publice vor trebui să plătească pentru a avea acces la informațiile respective”. În sfârșit, o altă informație spune că “bancherii au încercat să păstreze marja de câştig (diferenţa dintre dobânda la credite şi cea la depozite) cât mai sus posibil, chiar cu riscul de a diminua capacitatea clienţilor buni de a-şi rambursa creditele”.

Aceste câteva informații, cumulate cu ceea ce se știe și, mai ales, se simte, mă face să mă întreb dacă România mai este o țară, dacă cuiva îi mai pasă de cetățeanul simplu, dacă copiii noștri mai au vreo speranță, dacă mai are rost să rămânem aici sau ar fi timpul să emigrăm cu toții. De ce a trebuit să semneze Guvernul Boc liberalizarea prețurilor la gaze și energie dacă noi suntem producători? Pentru că „Europa” avea nevoie de energie și gaze mai ieftine? Pentru că, vezi Doamne, investitorii nu mai pot face față prețurilor românești? Păi investitorii doresc energie mai scumpă? Mă îndoiesc! Și apoi, dacă tu, stat, faci prețul, poți da investitorilor prețuri mai bune în schimbul unei protecții sociale sau creșterii investiției etc.? Bineînțeles că poți, însă de, nu te lasă „Europa”! Iar “Europa” nu te lasă pentru că așa ai negociat tu, Guvernul României! Dacă luăm în considerare și știrea cu cadastrul, aproape că nu trebuie demonstrație mai bună că România mai are încă unele de vânzare pentru a fi controlată total (ca pe vremea fanarioților) de această nouă “Poartă“. Mă întreb dacă nu cumva această vânzare nu este în legătură cu faptul că din 2014 cetățenii străini vor putea achiziționa terenuri în România; și, vrem sau nu, mai mult ca sigur asta este cheia.

Problema retrocedărilor este de actualitate de 23 de ani. Aici, România este campioană la a crea încurcături. Mă întreb dacă nu era mai simplu să se procedeze ca în Ungaria… Însă nu, noi suntem așii afacerilor imobiliare și trebuie ca niște inși să câștige bine de tot din afaceri care mai de care mai oneroase, mai televizate și mai nebăgate în seamă de instituțiile statului; și nu doar de persoane, ci și de interese statale vecine. Iar americanii (care după căderea URSS-ului sunt stăpânii planetei) ne dau sfaturi, ne iau la întrebări, fac experimente etc. (aproape că începe să-mi fie dor de sovietici).
Cât privește sistemul bancar și acțiunile acestuia împotriva cetățeanului român, nu fac altceva decât să păstrez vie în imagine entitatea care a adus criza, care menține actuala stare de fapt, care obligă statele și, implicit, cetățenii să se îndatoreze pe câteva generații, care prosperă din ce în ce mai mult. Și nimeni, absolut nimeni nu are curajul să pună capăt acestui jefuitor – sistemul bancar. De altfel, cine ar avea curajul? Nu cumva acest sistem are în mâna sa marile corporații și imperiile media? Ba da! Iar această stare de lucruri duce la dependență și subordonare; în consecință, cineva ar avea curajul să face un gest cât de mic. Cât despre cetățeni, ei sunt doar cifre statistice care trebuie să plătească!

Revenind la România, nu pot să nu mă întreb dacă mai putem vorbi de un stat suveran, care, conform Constituției în vigoare, are obligația să se ocupe de cetățenii ei. Aceste câteva știri mă fac să cred că a devenit țara nimănui; și, poate cel mai grav, cred că doar o nouă dictatură va putea schimba ceva. De asemenea, încep să-mi dau tot mai mult seama de importanța existenței celor două sisteme sociale – capitalism și comunism. Nu spun că erau bune, cred însă că unul îl tempera pe celălalt, că cel puțin la nivel teoretic exista opțiune și, în consecință, cel care avea de câștigat putea fi cetățeanul.