Când vorbim despre Rusia de gândim, de obicei, la două aspecte: primul care ne vine mereu în minte este perioada comunistă, datorată fără doar și poate URSS-ului; al doilea este cel cultural.

Istoriile României și Rusiei, indiferent care au fost tipurile de stat – monarhie sau republică, sunt legate, vrem sau nu. Dacă pentru Rusia ceea ce a însemnat România este mai mult sau mai puțin important, pentru România, reciproca nu este valabilă. Țara noastră, aflată mereu sub influența unei puteri vecine, a găsit mereu în Rusia fie un aliat, fie un protector, fie un dușman; oricum am da-o istoria noastră se leagă de interesele rusești. Bineînțeles, trebuie să precizăm că nu în puține cazuri, noi am fost aceia care au căutat umbrela rusească. Ca orice imperiu în expansiune, cel țarist a încercat mereu să se extindă; ceea ce au făcut otomanii în evul mediu, au încercat mai târziu rușii – să transforme Marea Neagră într-un lac. Și dacă vechile principate se aflau la graniță, bineînțeles că nu puteau să nu intre în atenția vecinului care-și mărea mereu posesiunile, așa cum, de altfel, făceau și Imperiul Austro-Ungar sau, ceva mai târziu, cel Britanic (mă refer la Orientul Apropiat unde, sub paravanul de garant, a transformat de fapt zona în colonie, inventând artificial state și monarhii musulmane).

Stalin a continuat această extindere, fie direct prin ocuparea unor teritorii, fie indirect, prin exportul comunismului. Iar cel de-al doilea război mondial a fost un bun prilej s-o facă. Mă gândesc mereu la Churchill: a fost un erou, a fost un trădător? Depinde cum îl privești: pentru Regatul Unit a fost clar un lider; pentru Polonia și România a fost fără îndoială un trădător – le-a trădat idealurile democratice și integritatea teritorială. România n-a făcut altceva decât să-și schimbe”suzeranul”, după un scurt timp de pseudo-libertate și fără vrere proprie, (de altfel, după 1990 l-a schimbat din nou); iar URSS-ul n-a avut decât să profite, fie teritorial, fie economic.

Cea de-a doua latură, cea culturală, nu credem că mai trebuie discutată; probabil, fără cultura rusă, cea europeană ar fi cu cel puțin 30% mai săracă.

România însă, după schimbarea orientării și, implicit a „stăpânului” (este evidentă poziția Uniunii Europene față de noi), a încercat din răsputeri să uite legăturile cu Rusia; și, cel puțin cultural, a și reușit: cultura rusă contemporană se traduce foarte rar (doar dacă autorul trăiește în Occident), școala românească nu mai are la nivel gimnazial rusa ca limbă străină, cu excepția specialiștilor, lucrările științifice nu mai circulă etc. Și asta, în condițiile în care vecinătatea este aproximativ aceeași din 1989. Bineînțeles, toate acestea se adaugă la relațiile diplomatice dintre cele două state care sunt tot mai reci și neprietenoase. Din păcate, doar în dauna României! Pentru Rusia nu știu cât, sau dacă contează prietenia românească; pentru noi însă, această prietenie înseamnă gaz metan mai scump, exporturi, odată tradiționale, aproape inexistente, interese românești nesprijinite etc.

Sigur, suntem membri ai Uniunii Europene, însă la fel este și Germania; doar că nemții își văd propriul interes național, iar politicienii săi nu se cramponează în tot felul de resentimente. Cum, de asemenea, germanii nu-și exportă gazele și energia foarte ieftin, pentru ca populației să-i asigure resurse energetice, mai scumpe, din import. Cu siguranța, alături de mentalitate și istorie, diferența între România și Germania mai constă și într-o clasă politică conștientă. Iar în ceea ce privește Rusia, aceasta rămâne o mare putere căreia trebuie să-i căutăm prietenia, atât din motive economice și geostrategice cât și culturale. Până la urmă, este interesul nostru național.