Al doilea rege al României, Ferdinand I (Ferdinand Victor Albert Meinard), s-a născut la 12/24 august 1865, în castelul Sigmaringen (Germania), fiind cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern și al principesei Antonia.

Tatăl lui Ferdinand, Leopold de Hohenzollern, era fratele mai mare al regelui Carol I al României. Deoarece Carol I, proclamat rege al României la 15 martie 1881, nu avea moștenitori, s-a aplicat articolul 83 din Constituția din 1866, ce reglementa succesiunea la tronul țării.

Atât Leopold de Hohenzollern, tatăl lui Ferdinand, cât și primul său fiu, Wilhelm de Hohenzollern, fratele mai mare al lui Ferdinand, renunță la tronul României, prin pactul de familie încheiat la 18 mai 1881 sub patronajul împăratului Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern, Ferdinand fiind astfel declarat oficial, la 18/30 martie 1889, moștenitor prezumtiv la tronul României.

La 19 aprilie/1 mai 1889, Ferdinand se stabilește definitiv în România, ocupându-și locul de drept în Senat, unde vorbește, la 9/21 mai, pentru prima dată. După o idilă cu Elena Văcărescu (cu care s-a logodit în 1891), domnișoară de onoare a reginei Elisabeta, idilă încurajată de regină, Ferdinand se căsătorește, la 29 decembrie 1892, în conformitate cu cerințele statutului Casei Regale, care îi obliga pe membrii familiei regale să facă mariaje numai cu persoane de același rang dinastic, cu Maria, principesă de Marea Britanie și Irlanda, fiica ducelui de Edinburgh și de Saxa-Coburg (al doilea fiu al reginei Victoria) și a Mariei Aleksandrovna, mare ducesă a Rusiei (fiica țarului Aleksandru al II-lea).

Din această căsătorie s-au născut Carol (n. 1893), Elisabeta (n. 1894), Maria (n. 1899), Nicolae (n. 1903), Ileana (n. 1908) și Mircea (n. 1912). La 27 septembrie 1914, după o domnie de 47 de ani, regele Carol I încetează din viață la Castelul Peleș din Sinaia.

Principele Ferdinand depune la 28 septembrie, în fața corpurilor legiuitoare ale țării, jurământul în calitate de rege al României. Urcarea lui Ferdinand pe tron s-a făcut într-un context politic internațional deosebit de dificil și complex.

La mijlocul lunii iunie 1914, a izbucnit în Europa prima conflagrație mondială. Oamenii politici români, în marea lor majoritate, doreau intrarea României în război alături de statele ce compuneau Antanta (Rusia, Franța și Marea Britanie), văzând în aceasta certitudinea înfăptuirii idealului unității naționale. După doi ani de neutralitate, Consiliul de Coroană, convocat de regele Ferdinand la 14/27 august 1916, hotărăște intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria).

Această decizie istorică i-a atras regelui Ferdinand dragostea și respectul poporului român, care îl va numi „cel Leal”, dar și ura familiei de Hohenzollern, care îl va șterge din Cartea de familie, fratele său Wilhelm numindu-l trădător. Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei îi retrage Ordinul Casei de Hohenzollern, iar consfătuirea conducătorilor politici germani (30–31 mai 1917) decide detronarea sa la sfârșitul războiului pe care sperau să-l câștige.

Armata română este nevoită, în toamna anului 1916, să se retragă în Moldova. La Iași, devenită peste noapte capitala țării, regele Ferdinand va conduce campania de refacere și reorganizare a armatei române. În primăvara lui 1917, regele merge pe front și promite oștirii române, într-o vibrantă Proclamație, împroprietărirea țăranilor. Prezidează ședințele Consiliului de Coroană din 17, 18 și 19 februarie 1918, în care se dezbat prevederile condițiilor de pace impuse României de către Puterile Centrale.

Regele refuză să semneze tratatul de pace, care prevedea condiții înrobitoare pentru România. Ulterior, succesele repurtate de armatele aliate pe frontul de Vest, înfrângerile Puterilor Centrale și descompunerea monarhiei austro-ungare, retragerea trupelor invadatoare de pe teritoriul României fac caduc tratatul de pace și permit României să reia, la sfârșitul lunii octombrie 1918, acțiunile militare.

În aceste condiții favorabile, mișcările de eliberare națională ale românilor ce trăiau în vechi provincii românești, anexate prin forță de imperiile vecine, se intensifică. Au loc adunări plebiscitare la Chișinău, în Basarabia, la Cernăuți, în Bucovina și la Alba Iulia, în Transilvania, prin care românii decid unirea cu patria-mamă, România.

După doi ani de refugiu, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, regele Ferdinand și regina Mamă intră în București. Regele Ferdinand I și regina Maria sunt încoronați în Catedrala ortodoxă a Reîntregirii de la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922.

După o grea suferință, regele Ferdinand I „cel Leal” se stinge din viață la 20 iulie 1927, după o domnie de 13 ani, fiind înmormântat în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de întemeietorul dinastiei române, Carol I.

Tot la 30 martie:

1746: Se naște pictorul Francisco de Goya.

1842: Doctorul Crawford Long folosește pentru prima oară eterul ca anestezic într-o operație chirurgicală.

1853: Se naște pictorul olandez Vincent van Gogh.

1856: Este semnat tratatul care pune capăt Războiului Crimeii.

1867: Rusia vinde Alaska Statelor Unite pentru suma de 7,2 milioane de dolari.

Geo Alupoae, critic de teatru.