În această zi sărbătorim celebra victorie care a salvat Viena pentru totdeauna de amenințarea cuceririi turcești, precum și ziua în care lumea a câștigat două rețete pentru micul dejun continental.

Încă din timpul domniei lui Soliman Magnificul, din urmă cu un secol, turcii râvniseră cu ardoare la marea capitală Viena, iar acum, o mare armată otomană, de un sfert de milion de soldați, își ridicase tabăra în afara orașului. În fiecare zi, pe durata a două luni, tunurile marelui vizir Kara Mustafa au lovit zidurile; fortificațiile exterioare fuseseră capturate și turcii săpau tuneluri prin zidurile interioare. Era doar o chestiune de timp până când defensiva austriacă avea să se prăbușească, iar turcii, cu cruzimea lor cunoscută, să înceapă crimele și violurile, creștinismul Austriei urmând să fie îngenuncheat spre gloria Islamului.

Atât de încrezător era marele vizir, încât a ignorat complet focurile de tabără care străluceau dinspre înălțimile Kahlenburg, aflate la numai câțiva kilometri nord de oraș. Regele polonez Ion Sobieski, care venise să salveze Viena, în schimbul unor subsidii masive din partea papei Alexandru al VIIIlea, a făcut joncțiunea cu armata austriacă aflată sub comanda lui Carol de Lorena.

În calitate de emisar al papei, era prezent și călugărul capucin Marco d’Aviano, a cărui misiune era să se asigure de cooperarea dintre diferiții comandanți creștini. În zori, în dimineața zilei de 12 septembrie, în jur de 80 000 de soldați creștini s-au repezit în masa de turci. Bătălia a durat 15 ore, însă seara, o șarjă devastatoare a cavaleriei poloneze i-a distrus complet pe invadatori, care și-au părăsit tunurile, marile depozite de alimente, giuvaerurile fabuloase ale lui Kara Mustafa și zecile de mii de cadavre pe câmpul de luptă. În depeșa sa adresată papei, regele polonez îl parafraza cu modestie pe Caesar, raportând: „Am venit, am văzut, Dumnezeu a învins”.

Ceea ce a mai rămas din armata vizirului a fugit prin Ungaria spre Turcia, însă Kara Mustafa nu a ajuns decât la Belgrad, unde a fost strangulat ceremonios cu o coardă din mătase, trimisă împreună cu ordinul execuției de către sultan, la aflarea veștii înfrângerii.

Viena a fost salvată, creștinătatea a ieșit triumfătoare și domnia otomană în Balcani a fost grav zguduită. În rândul trupelor victorioase care au sărbătorit în seara aceea se afla și un prinț tânăr, în vârstă de 19 ani, pe nume Eugen de Savoia, care avea să-i zdrobească complet pe turci 14 ani mai târziu, la Zenta, și care avea să devină cel mai mare general care a slujit vreodată Sfântul Imperiu Roman.

Această povestire a salvării Vienei este legată și de două invenții gastronomice.

Prima rețetă provine de la patiserii vienezi, care au marcat victoria austriacă creând un nou gen de corn răsucit în forma semilunii de pe steagul turcesc și botezat Kipfel, termenul german pentru semilună. Kipfelul și-a câștigat o popularitate imediată în Viena, iar în 1770, Maria Antoaneta (fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei) l-a lansat în Franța, când s-a căsătorit cu viitorul Ludovic al XVI-lea. Astăzi folosim termenul francez, croissant.

A doua creație gastronomică a bătăliei o completează perfect pe prima. Printre proviziile masive abandonate în urma lor de turci s-a numărat și o rezervă importantă de cafea. Părându-li-se prea amară pentru gustul lor, soldații creștini au îndulcit-o cu lapte și miere, se spune chiar la sugestia călugărului Marco d’Aviano.

În orice caz, băutura foarte gustoasă, a cărei culoare semăna cu veșmântul călugărului, a primit numele de cappuccino în onoarea Ordinului Capucin din care făcea parte.

Pentru aceasta, dar și pentru alte fapte de sfințenie, Marco a fost beatificat în anul 2003.

Tot la 12 septembrie:

1494: Se naște Francisc I al Franței.

1943: Dictatorul italian Benito Mussolini este salvat de trupele germane.

Geo Alupoae, critic de teatru.