La plecarea modelului Alex ȘTEFĂNESCU, poeta Angela FURTUNĂ exprimă respect și omagiu pentru scriitorii ce reprezintă România prin forța creației, valorii, libertății de expresie și demnității.

Prestigioasa revistă Luceafărul de dimineață publică, în cel mai recent număr al său, din februarie 2024, Poeme de Angela FURTUNĂ, sub titlul “apărând minunea din noi”. Revista se află sub egida Uniunii Scriitorilor din România, fiind condusă de nume mari ale literaturii române:

DAN CRISTEA / director
ALEX STEFANESCU / redactor sef
AUREL MARIA BAROS / secretar general de redactie
DAN STANCA, EMIL LUNGEANU,
HORIA GARBEA, FLAVIU GEORGE PREDESCU,
SIMONA  VASILACHE

Colegiul editorial:
Radu F. ALEXANDRU, Gabriel CHIFU,
Livius CIOCÂRLIE, Cornel UNGUREANU

https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/

Recent dispărutul redactor șef al revistei, scriitorul, criticul și istoricul Alex ȘTEFĂNESCU, având origini sucevene ca și autoarea paginii de poezie (el fiind absolvent al Liceului “Petru Rareș”, în timp ce poeta a absolvit ca șefă de promoție și olimpică la Liceul “Ștefan cel Mare”), considera că “Angela Furtună, remarcabilă descoperire făcută în 1997 de revista România literară, confirmă prin volumele sale un traseu constant înalt al libertății, inovației și gândirii poetice. Îmi place Angela Furtună mai mult decât aș vrea să recunosc. Dar recunosc în ea o rară Poetă de forță!”

Angela FURTUNĂ – Poeme

apărând minunea din noi

*

nu te speria, în fiecare regresie există

un mâncător de oameni,

geniul e singura violență ce anunță armonia

nivelului următor,

acolo unde morții fac mare tărăboi

muzica de abur se ridică deasupra orașelor

pădurile cresc cu frunzișul în jos

atingând cu geana creștetul prizonierilor

 

prin cuvinte să faci să înflorească în univers

toți mugurii din grădinile legendelor lumii

trăind la fel ca stelele, numai prin tine însăți

până ce gongul se stinge

laolaltă cu uleiul pâinea vinul

*

pentru Rabindranath Tagore

 

măiastra mea, rugăciunea mea de seară

face ocolul pământului

și se întoarce la mine în zori:

întrebarea hazard

gustul fiecărei zile – orbul

acum, adică veșnic

 

un om vrea să ridice o casă în poiană

de câte cuie are nevoie

de câte clipe

de câte luminișuri

 

un om vrea să scrie o carte despre casa lui

de câte cuvinte are nevoie

de câte secole

 

un om vrea să-și facă un continent pentru urmași

de câți copii are nevoie

de câte generații

 

un om vrea să aducă pacea în dar iubitei

de câte gloanțe are nevoie

de câți zei

 

tot ce se întâmplă vine din datoriile vechi

să măsor pașii

să țes un fir infinit

să deschid ochii –

am ajuns cu Tagore la piramida templului Borobudur

am îmbiat râul de cerneală să scalde Zidul Plângerii din Ierusalim

am mânat bivolii femeii de la Mânăstirea Sucevița

mi-am umplut inima cu tăcerea întrebărilor

stoluri de condori:

această greutate sau iubirea pe care trebuia să o aflu

acasă în grădină

când gândurile se întorceau

din rătăcirile lor

la carnavalul din candelă

 

chipuri îngenuncheate la rugăciune

în singurătatea fericită

a recunoștinței

 

în cele din urmă

cerul se deschide în firul de nisip

aruncat pe țărm de spicele marine –

nu cred că am ajuns acasă, dar voi călători mereu

înspre ofranda luminii

 

*

artistul minte foarte mult

e un frate neștiut ce nu poate să viseze

și atunci inventează jocuri mortale

sub steag fals

 

fericirea este o ancoră

uneori ea nu se agață de stânci

 

stai la fereastră – un erou agorafobic

răspândind parfum de iasomie

peste țărmul plin de bărci pescărești

și de viețile lor premature

 

năvodul se zvârcolește printre valuri – un război

al mâinilor ce aleargă pe tastatură și pe șevalet

nu poți atinge liniștea

 

ești fericit căci scrisul și desenele

îți acoperă viața ca un manifest,

în legendele Cherokee trăiesc oameni

cu ochi-lună:

iluminarea perlei

pentru martiri și sinucigași

 

copilul ce nu a visat niciodată

revine acasă pe targă:

lângă simezele de la galerie

un poet recită o capodoperă

corăbiile navighează pe nisipul selenar

condeiul e mai puternic ca sabia, șoptește Pavel

 

dacă a fost un război invizibil

sau dacă ființa este o stare de pace absurdă

vom afla în curând

de la acest bastard

 

*

nu am crezut niciodată că viitorul

este al oamenilor care nu vor mai citi

ci doar vor da like lui Oedip pentru audiență

după sute de ani de austeritate

 

nu am crezut niciodată că generația

foarte educată

va fi luată

cu asalt de turbații fără școală

și totuși lucrurile se întâmplă

această realitate a produs conflagrații semantice

relieful e minat de copiii ce se zbat

în cămașa de forță a nihilismului

mitraliere ciuruind placa de bronz a pianului meu

*

sunt o bufniță veche cumpărată de la un buchinist

de pe cheiul Senei

încremenesc în biblioteca mea

ca într-o colivie ce mă ține în viață

aud toate cântecele pământului –

alți bătrâni stau închiși doar în sine și rumegă,

rozându-și singuri cablurile genetice de date,

sau tremură de frică

în calendarele bătăliilor de altădată

vin hoții de istorie,

vin civilizațiile asasine,

vine un îngheț al minților

și un dezgheț canibal

 

malițioasă eu stau închisă în frumoasa limbă

a oamenilor educați, scris perfect – citit perfect

gândit perfect – discernământ perfect –

scriu despre mințile nobile ale lumii

și despre eșecul lor

prin abandonarea idealurilor

nimeni nu mai citește azi prostiile astea –

dar cu toții bombănim: singurătatea

în animalul digital

este mai rea decât mințile goale

ale circarilor din Războiul Rece –

ca să fii fericit în muzeu trebuie să fii

desangvinat și decerebrat

 

am spionat câteva militante pentru drepturile omului

ele cred că bătrânii vor începe

să fure cărți și conserve de la mall

sperând apoi că va veni poliția

îi va înghesui pe toți în dubă

îi va aresta împreună, pentru a deveni colegi

de celulă și a nu mai simți

specia ca pe un lagăr de concentrare

unde cei mai buni povestitori sunt eutanasiați

 

am învățat să aștept:

în primul rând, eu nu îmbătrânesc niciodată dimineața,

în al doilea rând, aștept să se întoarcă

grecul evreu armean

de la care mama mi-a cumpărat la Fălticeni pianul berlinez Lubitz

în urmă cu 65 de ani,

nu în ultimul rând, mă pasionează linia orizontului

 

toate sunt tulburi

numai eu sunt limpede

înaintea înserării

 *

pentru Irina Petraș

 

– ce ai văzut dincolo?

– nimicuri, ca și pe la noi;

câmpuri de gălbenele

dealuri cu două cocoașe aurii

soarele și un tăiș pe retină –

oamenii adevărați creșteau din cuvinte

pe drumul de la Udja la Taza, în Marocul de dincolo,

respirând aburi de polen tocmai din Ceuta și Tetuan –

ah, eu rămâneam mereu în urma convoiului,

la fel ca aici,

numărând sacii cu semințe –

din când în când, tăcere umbră

furișare precum nisipul din clepsidră

 

 

crepusculul

cu buze reci mă apuca de ceafă,

din colosul regat deșertul se revărsa

direct în visul meu despre

siluetele împădurite și trunchiurile tăiate

 

– deși nu am văzut prea multe

pentru că eram deja bătrână

am înțeles de ce eu rămăsesem singurul copac

care nu se plânge niciodată

nici de lumină

nici de întuneric

nici de sete

nici de graba lucrurilor însuflețite

 

*

m-am resemnat, am adoptat copacul,

o pisică și mulți porumbei,

am fugit bucuroasă către pădure

e plină lumea literară de ciocli:

• dacă nu poți fi simbolul unei generații

măcar să fii groparul ei, își spun ilustrele lor

măști

întruchipări ale sinelui

a distruge o lume în loc de a crea una nouă

rugați-vă să nu devin cenușa voastră!