În Anul Centenar Monica Lovinescu 2023, prestigioasa revistă Convorbiri Literare, aflată sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România (Directorul revistei Cassian Maria Spiridon), publică în numărul 9 din Septembrie (333) a.c. prima parte a interviului despre Monica Lovinescu acordat de scriitoarea Angela Furtună, inițiatoarea (încă din 2003) și Președinta Proiectului Zilele “Monica Lovinescu” și Premiul Național „Monica Lovinescu și Virgil Ierunca”. Partea a doua a interviului va apărea în numărul din octombrie al revistei.

“Activitatea mea de cercetare, comunicare și de interpretare a operei Monicăi Lovinescu, este recunoscută național și internațional prin zeci de studii, articole, conferințe, colocvii, realizarea unui film documentar, precum și a trei volume de autor, dar și inițierea acum 20 de ani – cu participarea și a Consiliului Județean Suceava -, a proiectului public generic de educație, cercetare și comunicare, în spiritul eticii neuitării și al pedagogiei memoriei (concepte pe care le-a apărat Monica Lovinescu) Zilele „Monica Lovinescu”  și Premiul Național „Monica Lovinescu și Virgil Ierunca” (Președinte, Angela Furtună).

Volume și pagini notabile dedicate Monicăi Lovinescu publicate de Angela Furtună:

• În România:

– Furtună, Angela – Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, cu fotografii de Dinu Lazăr și desene de Devis Grebu, Editura Vinea, București, 2012; carte distinsă cu Premiul Revistei „Convorbiri Literare” pentru Eseu, anul 2013.

– Furtună, Angela – Monica Lovinescu: Tezaurul secret, Editura Integral, București, 2020;

– Furtună, Angela – Înapoi la Monica Lovinescu, Editura Integral, București, 2022.

(Pentru cercetători și interesați, ultimele două volume pot fi descărcate la liber și pe blogul autoarei, deschis în omagiul Centenarului Monica Lovinescu 2023) https://angelafurtuna.ro/intalniri-cu-monica-lovinescu/ )

• În Franța:

Pe plan extern Monica Lovinescu a apărut, printr-o pagină de dicționar pe care o semnează Angela Furtuna – în cadrul unui colectiv de eminenți cercetători și scriitori români condus de profesorul universitar și scriitorul român Ionel Bușe -, în enciclopedia franceză La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale, depuis 1945, Dictionnaire Enciclopédique (Éditions du Cerf, Paris, 2021), operă colectivă notabilă tipărită sub egida La Fondation Simone et Cino Del Duca, L’Institut de France – l’Académie des Sciences morales et politiques. Această Enciclopedie a intelectualilor din cealaltă Europă a fost desemnată a fi un Monument decisiv al Europei, mizând pe mai buna cunoaștere reciprocă și pe întâlnirea intelectualilor prin dialogul dintre etica Europei Occidentale și etica Europei Centrale și de Est”, a declarat scriitoarea Angela Furtună

Interviul publicat de revista Convorbiri Literare în numărul din septembrie a.c.(pentru conformitate, vezi și fotocopiile):

Monica Lovinescu la Centenar

Dialog cu Angela Furtună (I)

1. Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, în Stilul Monica Lovinescu: critic, etic, în spiritul adevărului și al libertății

– George Motroc: Ce am putea spune despre Monica Lovinescu astăzi, la Centenarul nașterii sale? –  A fost Monica Lovinescu o voce providențială și unică, a conștiinței și a speranței, numai pentru românii care o ascultau înainte de ’89, sau încă este foarte actuală?

– Angela Furtună: În ciuda dorințelor unora, ne aflăm la un veritabil început. Totuși, a avut dreptate Gabriel Liiceanu, declarând în 2008, la moartea Monicăi Lovinescu: „a plecat “în stil românesc”, înconjurată de „ignoranța, indiferența și uitarea” românilor care înainte de 1990 se „agățau” de vocea ei de la Europa Liberă și care acum nu mai cred în „eroi contemporani””.

Guvernul liberal de la vremea aceea a refuzat să declare zi de doliu național, iar ceremonialul de înhumare de la Fălticeni, de la cripta E. Lovinescu, a fost unul discret, aproape secret, învăluit în pretinse dispoziții oficiale testamentare, dar în realitate în frică. Ostilitatea a crescut sistematic, progresiv, în cei 15 ani care au urmat: toți cei care am susținut memoria Monicăi Lovinescu și am continuat această linie etică și de intelighentzia, care să însoțească activitatea noastră creatoare, am devenit țintele unei prigoane fără precedent, dar cosmetizată prin tehnicile prezentului, prin care era deturnată în țara plină de emanați adevărata libertate. Marginalizarea, limojarea, execuțiile publice au fost doar câteva astfel de elemente de recuzită a poliției politice – noi și vechi – declanșate împotriva noastră. Rețelele de falsificare a istoriei începuseră de mult să lucreze. Iar România, se știe, – după o evoluțe de sute de ani ca stat balcanic dominat, specific, de serviciile secrete -, este o țară de rețele, nu de structuri, după cum avea să remarce și istoricul Dennis Deletant ^[1].

Pe acest curent de contestare devenit dominant au intrat în circulație câteva clișee care mai degrabă doresc să pecetluiască deformat subiectul (vezi recent și Cazul Ursu) și să-l rezume la un capitol istoric din trecut – unul încheiat,  chipurile -, în loc să deschidă noi pagini de cercetare a operei, vieții și importanței Monicăi Lovinescu, tocmai când se împlinesc 100 de ani de la nașterea ei și 15 ani de când ne-a părăsit.

Arma sa de luptă a fost Cuvântul: ca scriitoare, critic literar și jurnalist cultural la radio, ca militantă anticomunistă și antifascistă, și ca influencer suprem (în termenii de azi) al evoluției criticii libere și a democrației în România. Probabil că dacă nu ar fi fost atât de subminată în țara natală până astăzi, povestea Monicăi Lovinescu, a emisiunilor și a scrierilor sale ar fi trebuit să facă parte deja nu numai din mentalul ce domină viața românească, ci și din bogate referințe europene și internaționale, cum ar fi bunăoară cartea istoricului, gânditorului, literatului și criticului Martin Puchner, Lumea scrisă – Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, Historia, Polirom, 2018. Autorul crede – și nu e singurul – că literatura nu e doar pentru iubitorii de cărți. De când a apărut, acum patru mii de ani, ea modelează viața majorității oamenilor de pe planeta Pământ ^[2]. Modelele livrate lumii prin literatură influențează decisiv evoluția conștiinței și a standardelor de gândire, dar și politicul sau educația. Monica Lovinescu a fost un astfel de model, un om-criteriu, programat parcă să indice mereu nordul estetic, nordul etic și nordul est-etic, adică într-un cuvânt valoarea supremă, valoarea ce sporește și rafinează o moștenire a civilizației, așezând-o între limite ce conservă umanitatea: deopotrivă, succesul (Machiavelli) și morala (Kant). Viața, opera și ideile ei i-au adus mulți dușmani, mulți fiind dintre cei care au condus abil România recentă numai prin strategiile amânării, uitării și tergiversării: astfel, recuperarea memoriei și a adevărurilor istoriei, dreptatea și justiția încă sunt instituții românești ce nu funcționează corect. Prezentul tinde să devină o istorie a uitării premeditate, spusese și istoricul Tony Judt, la unison cu presimțirile autoarei, expuse adesea în Jurnale.

Totuși, nu e puțin lucru faptul că, în ciuda unei opoziții interne teribile, consolidată în cele trei decenii postdecembriste, s-au făcut câțiva pași notabili. Opera scrisă a Monicăi Lovinescu a fost totuși editată în România (la Humanitas, mai ales), au apărut câteva studii și dezbateri (academice și scriitoricești), s-au derulat proiecte de conferințe periodice, emisiuni radio și TV. Eu am organizat timp de 15 ani (2005-2020) Proiectul Zilele Monica Lovinescu (proiect de educație a memoriei și etica neuitării, prin care am sperat să transmitem tinerilor pattern-uri critice de gândire și să coalizăm progresiv energia mai multor personalități din zona asumării criticii libere, a idealurilor de democrație și a libertății de expresie). Opoziția, subminarea – discretă dar eficientă – și subfinanțarea de care m-am izbit din partea autorităților, și chiar a mediului academic, politic, cultural sau de intelligence ^[3], ne confirmă ipocrizia actorilor statali, intelectuali sau culturali, oculți și academici: democrație da, dar numai prin enunțuri politicarde, nu și prin asumarea acțiunii efective de modernizare profundă și reală a societății. Pe plan extern Monica Lovinescu a apărut, printr-o pagină de dicționar pe care o semnez – în cadrul unui colectiv de cercetători români condus de eminentul profesor universitar și scriitor român Ionel Bușe -, în enciclopedia franceză La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale, depuis 1945, Dictionnaire Enciclopédique (Éditions du Cerf, Paris, 2021), operă colectivă notabilă tipărită sub egida La Fondation Simone et Cino Del Duca, L’Institut de France – l’Académie des Sciences morales et politiques ^[4]. Această Enciclopedie a intelectualilor din cealaltă Europă a fost desemnată a fi un Monument decisiv al Europei, mizând pe mai buna cunoaștere reciprocă și pe întâlnirea intelectualilor prin dialogul dintre etica Europei Occidentale și etica Europei Centrale și de Est.  

2. Simbol al Exilului, care era cândva sporadic, dar azi Exodul a devenit proiectul de țară al românilor și singurul lor ideal

• George Motroc: Cui aparține de fapt Monica Lovinescu? Exilului, sau celor din țară? De ce continuă să rămână Exilul ca fiind ceva marginal și plasat oarecum înafara câmpului de percepție legitim pentru cultura națională?
• Angela Furtună: Monica Lovinescu reprezintă ideea de Exil militant, deopotrivă românesc și universal. Deci, Exil, ca salvare deopotrivă a conștiinței libere, a unui popor și a patriei sale ocupate de către regimul totalitar cel mai sângeros din lume, regimul de la Kremlin. Iar aici se mai impune o precizare, pe care autoarea însăși o face ^[5]: căci “ termenul exil nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape, ci ca să se bată mai departe.

Și ne băteam. Fără arme, fără acele tancuri în care visam să ne întoarcem în România. Cu scrisul și cuvântul. De abia în 1956, când am constatat uimiți că înecarea în sânge a revoluției maghiare s-a produs fără reacție din partea puterilor occidentale (un simplu avion al Națiunilor Unite din care ar fi coborât pe aeroportul de la Budapesta Secretarul General ONU, răspunzând apelului disperat al lui Imre Nagy, ar fi fost probabil de ajuns pentru a opri măcelul și a schimba cursul istoriei), de abia atunci ne-am dat seama că vrerea noastră fusese deșartă. Și, tot de atunci, exilul și-a cunoscut pluralul.

Cei determinați să continue – adevăratul curaj, spunea Simone Weil, este să lupți fără nădejde – au făcut-o, fiecare în felul lui, trăindu-și viața ca pe o paranteză între ceea ce a fost și ceea ce n-avea aproape nicio șansă să mai fie. Alții s-au mai acomodat. Alții s-au asimilat. Iar dintre valurile de exil care au urmat, unele au fost strict “economice”. Rareori „politice” ”.

În zilele noastre, Exilul românesc are și un caracter economic: dar faptul că este cel mai mare exil la pace din lume, denotă și o componentă subterană politică, abil mascată de regimul de la București. Ascensiunea furibundă a capitalismului mafiot-oligarhic intern, care a creat o mână de baroni și de nababi (ai tranziției) a mizat, prin politică de stat, pe sacrificarea unei treimi a populației (dedicată tranzitului): presiunea politică s-a exercitat prin generarea unei pauperizări insuportabile și crearea fluxului hemoragic al migrației românești de supraviețuire.

Monica Lovinescu rămâne simbolul și stindardul cel mai curat al Exilului militant, pentru orice țară aflată sub ocupație, nu numai pentru România. Vezi situația de azi, din Ucraina, când invazia Kremlinului și a lui Putin reiterează fenomene asemănătoare pentru poporul ucrainean. Dar amenințându-ne, din nou, și pe noi. De aceea, pentru ideea de Exil militant și creator, Monica Lovinescu este un Model universal, nu numai un model românesc.

Dacă Regina Maria a inspirat și ctitorit România Mare, Monica Lovinescu a însuflețit și apărat România Liberă. Aceste două simboluri feminine sunt arhetipurile curajului, ale inteligenței, ale forței și sacrificiului ce au salvat Patria, spuneam acum câțiva ani, în Fantomele Generalului ^[6].

De aici şi tentaţia de a se vorbi despre soții Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, luaţi împreună, ca o instanţă supremă şi ca un tot unitar organic şi funcţional, pentru că  „ei  au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 şi până la sfârşitul anilor ’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, şi în primul rând ale criticii literare. Au jucat un rol nepreţuit în ridicarea moralului nostru, al celor din ţară. Ne-au inspirat încredere. Şi, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul dogmatic al celei mai oribile nopţi din întreaga noastră istorie » (Nicolae Manolescu, « Marea Doamnă ne-a părăsit », România Literară, nr.16/ 25 aprilie 2008).

De ce anume şi mai ales de unde vine această vocaţie unică a Monicăi Lovinescu de a trezi conştiinţele intelectualilor rămaşi în ţară şi confruntaţi cu « mediul liberticid al totalitarismului » ^[7] ?  Vocaţia şi sacrificiul  asumat (cel de destin, de carieră literară şi de receptare) îi vin dintr-o mare dragoste, căci, aşa cum ne avertizază, citând din scripturi, şi Ana Selejan în « Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană » (Ed. Cartea Românească, Polirom, Bucureşti, 2005), “dragostea toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.

Să admitem că  vocaţia de apărător al conştiinţei treze şi al adevărului vegheat de intelectualul responsabil vine în Monica Lovinescu, probabil, şi ca urmare a triplului şoc cultural încercat în anii tinereţii: prima oară, prin groaza resimţită la ocuparea ţării de către bolşevici, iar imediat în 1947, prin plecarea definitivă a scriitoarei la Paris, unde aceasta ajunge, practic, în plin ev al formării şi consolidării atitudinilor şi reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici  izvorâte din cartea cu răsunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed. Grasset, Paris, 1927) ^[8], ^[9], ^[10] ; aceste polemici au dus la formarea unei intelectualităţi franceze aprig polemiste, vindicative şi activ manifeste în chestia înşelătoarei gestiuni a Binelui prin politică.  Nu în ultimul rând, descoperirea exilului românesc real, zbuciumat şi eclectic – conţinând un miez aprig de discordie şi victimogeneză izvorâte în Occident ca şi în Gulag din propaganda de asimilare a antifascismului cu comunismul -, a fost şocul ultim ce avea să instituie în Monica Lovinescu primatul unui spirit analitic irepresibil. Toată această încărcătură deopotrivă existențială și de premize filosofice, dominante în epocă, s-a transmis în atitudinea, opera autoarei și viziunea sa critică, deopotrivă lovinesciană, dar și est-etică. Exilul ei nu a fost unul obișnuit, ca un Weltanschauung al levitației. Dacă Emmanuel Lévinas vorbise despre exil ca adăpost, înţelegând prin locuire „o reculegere, o venire către sine, o retragere acasă ca într-un pământ al exilului, care răspunde unei ospitalităţi, unei aşteptări, unei întâmpinări umane” ^[11], la Monica Lovinescu exilul devine un avanpost: angajarea anticomunistă animă o intelighentzia ce plecase din țară decepționată.  „Startul” exilului anticomunist îl dau intelectualii generaţiei războiului: Monicii fac parte din primul val care se stabilise în Occident, în paralel cu marile nume ale generaţiei ’30 – Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar şi Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Al. Ciorănescu, Aron Cotruş. Spre deosebire de majoritatea din acest val, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu parcurseseră în România experiența afilierii la extrema dreaptă. Dar opoziția lor la bolșevizarea țării prin armata de ocupație a Kremlinului și instalarea sub forța armată a unui regim politic terorist venea dintr-un “patriotism al exigenței necruțătoare, dar inversul patriotismului mesianic de tip Eliade-Noica-Vulcănescu, totuși nu mai puțin substanțial, vibrant, constructiv. De bună seamă că, exigent și necruțător fiind, patriotismul Monicăi Lovinescu (o ființă altminteri ostilă fățiș față de orice formă de retorism patriotard) a fost contestat, persiflat sau ignorat de regimul comunist: „În România, nimeni nu-și iubește țara nepedepsit” ^[12]”.

Există o tragică observație. O concluzie ca un semnal de alarmă: dacă exilul a fost sporadic, în trecut, astăzi el a devenit singurul ideal pentru românii de rând, iar Exodul e unicul proiect de țară.

3. Trezirea soldatului democrației și a patriotului împotriva totalitarismului: libertate sub scutul Francofoniei

– George Motroc:   Bănuiesc ca, la fel ca mulți dintre noi, ați descoperit întâi Vocea de la Europa liberă – Vă mai amintiți câteva ceva dintre impresiile de la primele emisiuni ascultate atunci, înainte de 1989? – Există mărturii prin care putem salva adevăruri noi ale memoriei și configura viziuni prin care acest Centenar să devină un restart?

– Angela Furtună :  Vocea de la Europa Liberă devenise un Profesor de gândire și de atitudine. Erau vremuri de interdicții, cenzură și autocenzură iar libertatea de gândire, interiorizată și nerevelată decât arar, ne-o trăiam într-un mod foarte livresc. Citeam enorm. Anii ‘60-’90 au fost anii mei bucureșteni, cu toate oportunitățile deschiderii către marea cultură, specifice unui tânăr care studiază la Universitate și locuiește chiar în zona centrală, având acces oricând la Ateneul Român, la Filarmonică, la Galeriile de Artă, la Atelierele artiștilor, la Teatrele Bucureștiului – majoritatea, centrale -, la cinematografe, la Biblioteci, la librării (pe atunci, un mare punct de atracție) și la Cinematecă. La Radio Europa Liberă, acasă, Monicii, dar și alți jurnaliști occidentali, da, dar și Cornel Chiriac. Veritabile Biblii de informație liberă, de gândire, atitudine și de rezistență prin Cultură. Nu eram chiar rupți de România, căci eram legați de scenele teatrale și citeam cărțile și revistele scoase în țară, urmărind stilul aluziilor prin care unii scriitori și artiști denunțau cu timiditate realitățile tragice ale dictaturii.

În același timp, eram conștientă – căci citeam surse interzise și memorii adesea în Samizdat – că pășeam pe straturi fine de istorie recentă, dar necunoscută sau cenzurată. Iată, spre pildă, o imersie în trecutul de care mă loveam zilnic. În București, unul dintre sediile Universității era în zona Batiștei. Zilnic treceam, în drum către seminar sau cursuri, pe lângă Hotelul Intercontinental. Nu pot să uit porțiile de piftie și de apă cu zahăr, pe care le devoram, uneori, la Barul cu autoservire de la parter, unde ne ostoiam, în anii ’70, după ore lungi de bibliotecă, veșnica foamete studențească și lipsa de proteine și de glucide ale anilor ceaușiști de criză. Treceam apoi și pe lângă Ambasada americanilor de la vremea aceea și admiram  bouche bée superba mașină de teren occidentală ce veșnic staționa acolo, lângă ghereta gardienilor. Poate o singură dată au fost mai multe astfel de jeep-uri, când alături, după colț, la o Agenție a Israelului, fusese dată o alarmă de atentat, iar toți trecătorii de pe bulevard am fugit speriați. Pe vremea aceea, când Bucureștiul era plin de oamenii lui Yasser Arafat, confruntările din România dintre palestinieni și isarelieni nu erau rare…

… Dar centrul cultural din vecinătate încă era superb. Știam că, acolo, înainte de bolșevizare, liceenii francofoni aveau la îndemână un oraș vechi, european, tihnit și romantic, o școală excelentă și o copie miniaturală a Parisului adevărat. Pe strada aceea începea, cumva, legendarul Mic Paris, cel atât de captivant în interbelic (noi admiram, în 1980, doar ce mai rămăsese în picioare după cutremurul catastrofal din 1977); pe acolo se plimba, cândva, cu tatăl ei E. Lovinescu sau cu amicii, cu toții plini de speranță, și Monica Lovinescu. Acolo se derulau poveștile de amiciție și de dragoste (mult mai platonică decât azi), conform cutumelor de curtoazie burgheză sau boierească, tipică standardelor familiilor ce locuiau în acel București nobiliar. Multe dintre aceste povești s-au mutat, ulterior, în Orașul Luminilor, la Paris, odată cu plecarea din țară a actorilor principali și cu schimbarea de decor a scenei politic-social-istorice din România. Unii martori avizați, între care istoricul Neagu Djuvara, au crezut, de pildă, că Monica Lovinescu se va căsători cu bărbatul os domnesc ce o scotea adesea în lume, în acele timpuri de după 1947 – ale primilor ei ani în Paris -, unde se stabilise și istoricul pentru o vreme, fiind numit Secretarul General al Comitetului de Asistență pentru Români (CAROMAN). Prietenul Monicăi de atunci, rămas mai degrabă misterios în poveștile familiei, se trăgea din neam de domnitori^[13]. Monica Lovinescu era, la rândul ei, pe linie maternă, descedenta unor vechi familii boierești oltenești (Pleșoianu și Bălăcioiu ^[14]), cu rol formator (ca și familia fălticeneană) esențial pentru ea în copilărie, căci  biblioteca de la conacul^[15] boieresc matern din Crușeț(u) era garnisită cu un fond de carte temeinic alcătuit: ediții populare franțuzești și românești, îngălbenite de timp, din Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Caragiale, Eminescu ^[16].

Prietenul nobiliar al Monicăi Lovinescu era ultimul descendent dintr-o înaltă ramură princiară. Rosetti-Solescu Teodor (1888-1957), căci despre el este vorba, era fiul diplomatului Gheorghe-Rosetti Solescu; fusese, mai târziu, Mareșalul Curții Regale (1 martie – 10 august 1942). Urmase studii de drept la Sankt Petersburg – unde tatăl său fusese timp de 16 ani Ministru plenipotențiar (1895-1911) -, apoi studii de Litere la București și un doctorat în economie politică în München. Alungat din Rusia de Revoluția din octombrie, se stabilește în România, unde devine pasionat alpinist, primul cercetaș și unul dintre primii schiori olimpici români – autor de manual, instructor, preşedinte al comisiei de organizare a Campionatului Naţional de Schi (1927), președinte al Federației Române de Schi (1931), membru de onoare al Federaţiei Române de Schi (1943)… Moștenind, pe linie paternă, domeniul nobiliar moldav de la Solești, Teodor va îndeplini dorința arzătoare a stră-mătușii sale, Elena (Cuza), de a se afla înhumată în parcul conacului părintesc, la umbra copacilor copilăriei. El este, de altfel, și ultimul Rosetti, veche și ilustră familie genoveză, care va închide pentru ultima dată ușa palatului Soleștilor, naționalizat de comuniști. Fără ca cineva să mai știe cu certitudine cum va fi trăit mai departe, nici când ori unde va fi murit^[17]. După război a lucrat ca traducător de literatură. Dar prietenia lui cu Monica Lovinescu nu s-a finalizat prin happy end. “Căci n-a fost să fie, își amintește Neagu Djuvara: Gheorghe Rosetti s- a însurat cu o franţuzoaică şi descendența-i e pierdută pentru ţară, iar Monica Lovinescu l-a luat pe fostul socialist Virgil Ierunca şi au format împreună un cuplu providenţial, la Radio Europa Liberă, în serviciul tuturor iubitorilor de literatură din ţara comunizată”^[18] .

Privirea pe care am aruncat-o mai sus asupra rădăcinilor nobiliare de familie ale Monicăi Lovinescu și ale cercurilor sale are menirea să adauge încă un argument care explică ura imensă și politica ostilă de care s-a “bucurat”, din partea regimului politic comunist, bazat pe ura între indivizi, pe lupta de clasă și mai ales pe ura oficială față de “clasa burghezo-moșierească”. Prigoana a continuat până azi, și nu din rațiuni profunde prea diferite.

După această necesară buclă biografică, revenind la Micul Paris de lângă Batiștei… De ce Micul Paris? Pentru că acolo funcționase în interbelic Liceul Francez de pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii. Acest Liceu Francez funcționase chiar în localul Consulatului American de pe Strada Nicolae Filipescu, – în anii de dinainte de 1989 -, colț cu Strada Batiștei, pe lângă care ori de câte ori treceam ne rugam, în sinea noastră, cântând din Supertramp, din albumul la modă, Breakfast in America: Take a jumbo cross the water, like to see America/  See the girls in California, I’m hoping it’s going to come true/ But there’s not a lot I can do//  … Cu toții visam la democrație și la visul american, la 20 de ani, și le doream chiar fiind în ochiul uraganului dictaturii ceaușiste staliniste și a tribalismului ultranaținalist xenofob. Iar pentru a putea visa, citeam mult, fugeam de propaganda sinistră a Partidului Comunist, sfidam cultura oficială, ascultam unde scurte din Occident, de unde ne erau livrate prin eter micile porții de libertate și de cultură a libertății, prin intermediul analizelor și emisiunilor culturale semnate, între alții, de Monica Lovinescu. Toate acestea se adăugau cărților rare (vezi aventura incredibilă, terminată cu bine, a accesului la magistrala operă Cahiers a lui Paul Valéry, din care ne-am alimentat apetitul intelectual pentru ceea ce mai târziu vom afla că se numește transdisciplinaritate și era legat și de truda unor savanți români ca Lupasco sau Basarab Nicolesco, din care ne-am hrănit câțiva ani, eliberându-ne de dogme). Urmau la rând, cu funcție de formare și confirmare a gusturilor pentru cultura majoră,  discurile de ebonită cu muzica tinerilor (aduse, la comandă, din Occident, de câtre câțiva piloți pe curse aeriene, prin intermediul cărora, și contra unei sume echivalând cu costul cartelei de masă “plus TVA” (șpaga), puteai cumpăra un Dinu Lipatti sau, de ce nu?, un Genesis ori Mahavishnu Orchestra ori Yes, Peter Gabriel și Frank Zappa etc.). Nu în ultimul rând, studiile muzicale din România – pe care le începusem de la cinci ani, cu profesorii din orașul meu – erau continuate și desăvârșite prin emisiunile de muzică experimentală, rock-progressive și jazz emise de Voice of America sau BBC, Radio Pars sau Radio Europa Liberă. Oare când vor veni americanii cu adevărat?

Martorii povestesc că, în interbelic, ușa de intrare la Liceul Francez era încadrată de glicine, motiv pentru care clădirea avea un pseudonim romantic secret: la maison aux glycines. (L-am pomenit și eu, ulterior, într-un text de evocare a Fenomenului Piața Universității, de după 1989: glicine (și crizanteme, inspirate de Monica)). În același timp, pe Bd. Dacia, funcționau Institutul Francez și Biblioteca sa, foarte primitoare, unde aveau loc evenimente culturale pe care uneori nu le ratam, în ciuda controalelor, foarte binevoitoare.

De ce este importantă evocarea Francofoniei, a vechiului Liceu Francez, în legătură cu destinul Monicăi Lovinescu? Iată rolul cercetării și al arhivelor: oferă conexiuni și răspunsuri. Directorul Liceului Francez fusese profesorul Marcel Fontaine, militar de elită venit în România în timpul Primului Război Mondial, ca june ofițer în cadrul misiunii Generalului Berthelot; luase parte la Bătălia de la Mărășești și se atașase foarte mult de camarazii de arme români, dar și de suferințele acestui popor, pe ai cărui intelectuali învățase să-i prețuiască, iar cu unii avusese corespondențe interesante. Marcel Fontaine își amintea emoționat și relatase nu o dată despre cât de modești erau românii^[19]: cereau să li se dea doar bocanci (probabil erau încălțați cu opinci) și pâine; câtă vreme soldații francezi pretindeau vin și ciocolată. După război, grație bunelor relații culturale cu românii și pregătirii sale deosebite, Fontaine revine ca profesor la Turnu Severin, unde ia de soție o româncă, ulterior devine Director la București al Liceului Francez. (Emoția călătoriilor mele istorice și culturale în capsula timpului: iată cum pașii mei, în anii ’70, se suprapuneau, pe aceeași stradă bucureșteană, pașilor lui Marcel Fontaine sau ai Monicăi Lovinescu, din anii ’30! Cum să nu continui o astfel de călătorie providențială?).

Între timp, când peste România se adună “norii negri ai războiului de cincizeci de ani”, în 1948 Regele este alungat de către mafiile Moscovei, Institutul Francez și Liceul Francez sunt închise, iar profesorii francezi de acolo sunt expulzați.  În următoarele luni (1948-1949), unii dintre bibliotecari (cum a fost Roland Barthes ^[20]) donează discret cititorilor bucureșteni cărți pe care le doreau rămase în conștiința demnității românilor. Este important de știut că, după expulzare, profesorul Marcel Fontaine, care petrecuse trei decenii alături de români, acum revenind la Paris, a găsit o nouă modalitate de a denunța comunismul stalinist sovietic (în timp ce alți compatrioți ai săi parizieni, unii vestiți politicieni și scriitori, încă venerau public leninism-stalinismul și îi tratau cu ostilitate pe românii anticomuniști exilați) și de a-și manifesta solidaritatea cu românii lui, pe care îi iubea asumat ca pe niște francezi de suflet. Așa se face că profesorul Marcel Fontaine a înființat în 1951 Secția de limbă română a postului Radio Paris ^[21], adică departamentul de radio pour les pays danubiens et balkaniques, devenind directorul emisiunilor dedicate românilor^[22] . Îi datorăm, ca români, toată gratitudinea și prețuirea acestei personalități speciale care a fost profesorul și diplomatul Marcel Fontaine, de la a cărui moarte (1973) se împlinesc, în anul Centenarului Monica Lovinescu, 50 de ani. Acesta – știindu-i impecabila franceză, apreciindu-i realele calități de intelectual francofon, de liberal și de critic specialist în culturile și literaturile română și franceză -, o invită pe Monica Lovinescu, stabilită deja oficial la Paris, să facă parte din redacție, cunoscând-o încă din țară (unde o mai cunoscuse și pe mama acesteia, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-ex.Lovinescu, eminentă profesoară de franceză, dar rămasă captivă la București și imposibil de scos din țară). Ulterior, Marcel Fontaine o va invita la redacția postului de radio și pe Adriana Georgescu, strălucită ziaristă și avocat, importantă colaboratoare a liberalului Mihail Fărcășanu, inspirat scriitor și excelent jurnalist (cel ce avea să fie mai târziu primul director al Secției Române a Postului de Radio Europa Liberă); refugiată și ea la Paris, Adriana Georgescu era pe atunci, ca și în România, tot șefă de cabinet a generalului Rădescu (poposit aici pe calea pribegiei ce avea să-l ducă în Statele Unite) ^[23], și devenită figură remarcabilă a rezistenței anticomuniste din Occident. Peste aproape 60 de ani, în 2014, când la București va apărea la Humanitas cartea ei de amintiri intitulată Adriana Georgescu, La început a fost sfârșitul – Dictatura roșie de la București (Cuvânt înainte de Monica Lovinescu), scriitoarea Alina Munciu – Pippdi va observa că, dat fiind caracterul atât de vizual al cărții, ar merita să se facă după ea o producție cinematografică ^[24]. O numește pe autoare “principala figură luminoasă a secolului XX în România, figură chintesențial pozitivă: antifscistă și anticomunistă, una dintre puținele persoane neambiguu pro-occidentale de la noi, cineva cu un instinct înnăscut al democrației, capabilă să trateze în mod egal și țigăncile, dar și miniștrii” ^[25].

Și iată cum Radio Paris și Marcel Fontaine vor însemna, pentru Monica Lovinescu, o consacrare a unui destin excepțional, asumat în vremuri de război, după invazia României de către ocupantul bolșevic. După experiența de la Radio Paris (1951-1974), va urma, din 1962 până în 1992, aceea de la Radio Europa Liberă, cu emisiunile Teze şi Antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească.

Un amănunt emoționant: conform propriilor mărturisiri, Monica Lovinescu acceptase invitația profesorului Marcel Fontaine de a lucra la Radio Paris în speranța că astfel o va auzi, pe calea Radioului, la București, mama sa, rămasă ostatic în statul totalitar: Ecaterina Bălăcioiu – ex. Lovinescu va fi mai târziu arestată și ucisă prin eutanasiere pasivă în închisoare (pentru ca un procuror stalinist să-și poată însuși apartamentul ei și al lui E. Lovinescu – sediul vestitului Cenaclu Sburătorul -, de vizavi de Facultatea de Drept din București), apoi aruncată într-o groapă comună. Cortina de Fier suprimase orice alt tip de comunicare intimă între copil și mamă.

…Iată, așadar, că tot acel contact început și de mine, ca și de alți români, în anii ’60-’70, în adolescență și prima tinerețe, cu Radio Europa Liberă, cu emisiunile Monicilor, cu personalitatea, Vocea și modelul Monica Lovinescu, nu reprezintă o experiență aventuroasă sau întâmplătoare, ci face parte dintr-o continuitate de istorie românească zbuciumată, de conștientizare a importanței recuperării adevărurilor despre România și de funcționare a conștiinței, a eticului, a patriotismului profund și a civismului. Asta, să nu uităm, se petrece într-o țară dominată după 1989 de efortul de Restaurație a cadrelor și ideilor totalitarismelor românești, plus propaganda teribilă a noilor fenomene (consumerismul și ascensiunea lui Putin). Numai educația, cercetarea, discernământul asupra bombardamentului informațional și studiul te fac solidar în mod critic cu trecutul și cu o anume continuitate – selectivă -, ce păstrează și transmite mai departe valoarea și modelele, ca pas important atât în construirea propriei identități, cât și în salvarea identității naționale. Istoria noastră merge mai departe, prin continuitate. Iar Monica Lovinescu ne-a fost Mentor de dreaptă călăuzire prin hățișurile ei.

(continuare în numărul viitor)

[1]  Dennis Deletant, în Viața Românească, O țară de rețele, nu de structuri nr. 3/ 2020   https://www.viataromaneasca.eu/revista/2020/03/romania-o-tara-de-retele-nu-de-structuri/

[2]  Martin Puchner, Lumea scrisă – Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, Historia, Polirom, 2018, p. 9.

[3]  v  .  Angela Furtună, Înapoi la Monica Lovinescu, Editura Integral, București, 2021.

[4]   La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale, depuis 1945, Dictionnaire Enciclopédique (Éditions du Cerf, Paris, 2021), coord. Chantal Delsol și Joanna Nowicki  https://www.amazon.fr/lesprit-Europe-centrale-orientale-depuis/dp/2204143197

[5]  Adriana Georgescu, La început a fost sfârșitul – Dictatura roșie la București, Cuvânt înainte de Monica Lovinescu, Traducere din franceză de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, București, 2019, p. 9

[6]  Angela Furtună, Înapoi la Monica Lovinescu, Ed. Integral, București, 2021 – v. și  https://angelafurtuna.ro/wp-content/uploads/2023/07/Angela-Furtuna-Inapoi-la-Monica-Lovinescu.pdf

[7]  Citez aici expresia utilizată de Gheorghe Grigurcu în articolul « Un fond sacrificial » din România Literară, nr. 16/ 25 aprilie 2008.

[8]  v.  şi Ray Nichols, Treason, Tradition, and the Intellectual: Julien Benda and Political Discourse, Regents Press of Kansas, 1978. O imagine nuanțată a spiritului complex al lui Benda.

[9]  v. şi Michel Winock, Le Siècle des intellectuels, Seuil, Paris, 1997. Un capitol consacrat cărții Trahison des clercs și numeroase referințe la Benda de-a lungul cărții. Winock exprimă de altfel rezerva sa față de  abordarea socio-psihanalitică a căii lui Benda, realizată de către Louis-Albert Revah.

[10]  v. și Antoine Compagnon, Les antimodernes : de Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005.

[11]  Emmanuel Levinas, Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 132

[12]  Andrei Pleșu, citat de Dan C. Mihăilescu, în Idei cu zimți, Humanitas, 2008, Capitolul Urna Monica și Urna Virgil, în sfârșit acasă, p. 232.

[13]  Radu Rosetti, Amintiri, Prefața de Neagu Djuvara, Editura Humanitas, București, 2017.

[14]  Rădăcinile nobiliare îl includeau pe boierul progresist Gheorghe Bălăcioiu și o ramură încă mai viguroasă: «cea a Pleșoienilor, ramificându-se în întreaga Oltenie și înrudindu-se cu Tătăreștii și Brătienii (soția bătrânului Brătianu fusese o Pleșoianu)» – v. Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui asasinat, Humanitas, 1998, p. 14.

[15]  Angela Furtună, Monica Lovinescu: tezaurul secret, Editura Integral, București,  2020 – pp.33-50  https://angelafurtuna.ro/wp-content/uploads/2023/07/Angela-Furtuna-Monica-Lovinescu.-Tezaurul-secret.pdf

[16]  E.  Lovinescu, E., Sburătorul: agende literare, vol. I-VI, Minerva, București, 1993-2002 (ediție de Monica Lovinescu și Gabriela Omăt; note de Alexandru George, Margareta Feraru și Gabriela Omăt); Vol V, p. 310.

[17] v.  și Sorina Dănăilă: cercetător, bibliograf, ghid. https://sorinadanaila.ro/crampeie-rosetteti/

[18]  Radu Rosetti, Amintiri, Prefața de Neagu Djuvara, Editura Humanitas, București, 2017.

[19] Micaela Ghițescu: Între uitare și memorie, Humanitas, București, 2012, p. 88.

[20]  Alexandru Matei, Roumanie et la Francophonie.

Barthes: Roumanie et la Francophonie  https://www.academia.edu/35248544/Barthes_en_Roumanie_Histoire_et_Amour_exp_riences_path_tiques

[21] https://www.academia.edu/19664722/Quand_r%C3%AAver_de_la_France_menait_%C3%A0_la_prison_Le_cas_des_d%C3%A9tenues_politiques_du_lot_fran%C3%A7ais_  p. 83.

[22]  Micaela Ghițescu: Între uitare și memorie, Humanitas, București, 2012, p. 90.

[23]  Adriana Georgescu, La început a fost sfârșitul – Dictatura roșie la București, Cuvânt înainte de Monica Lovinescu, Traducere din franceză de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, București, 2019, p. 8

[24] Alina Mungiu-Pippidi, De ce nu iau românii premiul Nobel, Cap. Posteritatea Adrianei Georgescu, Editura Polirom, 2014, pp. 237-239

[25] Id. p. 237. Alina-Mungiu Pippidi mărturisește că s-a preocupat mult timp de promovarea Adrianei Georgescu în Occident, într-un proiect de îmbunătățire a imaginii României, asociindu-i-o acesteia pe scriitoare.