Există mai multe forme de exil, de la exilul lui Ovidiu la Tomis, la exilul lui Panait Istrati, la exilul românesc care a fost, dintr-o anumită perspectivă istorică, cât a durat perioada comunistă, începând cu 1945 și terminând fulminant cu 1989 și cu revoluția.

Spectacolul cu titlu ”Exil” (detalii aici) se revedincă dintr-un spațiu concentraționar care anihilează voința oamenilor de a fi liberi, fără să pledeze pentru capitalul divin al libertății, ca în cazul Ora 25, romanul lui Constantin Virgil Popescu, un alt exilat român mai puțin cunoscut în țară.

Deși, mizează pe un exil interior, dincolo de cel exterior, spectacolul nu convinge prin titlu, neputând deveni un titlu de sorgintă eponimă pentru personajele din distribuție. Astfel, personajele nu se identifică cu libertatea, ci suferă și măcăne pe marginea absenței libertății, care nu este doar față de sistem, ci față de sistemul familial, de cunoștințe etc.

Denumirea de exil, un calcul de PR

Într-o astfel de înțelegere, sistemul ar fi ultimul cerc concentric de restrângere a puterii unui destin individual. Cu toate că ambiguitatea semanticii din titlu persistă ne vedem nevoiți să credem că am asistat la un spectacol cu probleme de familie, exilul fiind mai mult utilizat în sens comercial de calcul de PR.

Exilul românesc deosebit de pestriț și plin de răzmeriță, în special în lumea cultural-literară (a se citi Adrian Dinu Rachieru volumul ”Voci din exil”) are o componentă anticomunistă care s-a manifestat sau a ținut locul unei identități distincte față de cei rămași acasă și, în special, față de oportuniștii și favorizații sistemului.

Acest capitol trist de istorie nu s-a regăsit în spectacol, universul familiei fiind cel care tragea toate ponoasele. Cu toate că sistemul cu S mare modelează destinele individuale și colective, oamenii modelează destinele copiilor lor și tot așa, sistemul câstigă prin anularea libertății.

La nivel de regie și de text s-a dorit un tot realizat pe puncte

La toate acestea se adaugă trauma transgenerațională, un concept aflat în trend, deși se dorește în avangarda zilelor noastre. Ideea e veche și e prezentă în religie, inclusiv în ortodoxism, unde se vorbește în sens de patimi moștenite.

”Toate-s vechi şi nouă toate”, cum prea bine spune poetul. La nivel de regie și de text (Alexandra Badea) s-a dorit un tot realizat pe puncte (nu foarte multe) să se confecționeze o propagandă (un produs de PR daca dorim să folosim un eufemism) a acestei idei și nu un spectacol de artă.

Actorii salvează, pe alocuri, textul văduvit sau avortat de esență

Actorii salvează, pe alocuri, textul văduvit sau avortat de esență (rămâne de stabilit). Textul poate fi ușor confundat cu o discuție din Centrul Vechi sau de pe stradă. Totul durând 3 ore. Agonizant și în van. Unii actori tipă, urlă, se schimonosesc și vorbesc ca la o sedință de partid. Regia în fond merge pe principiul punem un pic acolo, un pic și acolo, aducem în prim-plan camera (ca anulare a actului teatral), manevrată cu mult patos și delicatețe de Ada Galeș.

Vorbim de o distribuție de actori cunoscuți și rodați la mai multe spectacole la TNB (Pescărușul, Pădurea Spânzuraților) care a reușit să ofere spectacolului o formă. Dincolo de entuziasmul feciorelnic și lăudabil al Adei Galeș, restul distribuției a mizat pe imaginație. Alexandru Potocean reușeste să facă din personajul său ceva savuros, însă se simte lăbărțarea suferinței și băltirea fără justificare în nonsens. Nu apare ideea de absurd ci de nenecesar. Prea mult nenecesar.

Exil, un spectacol înălțat pe o idee cu personaje de tip schije, schele

Vitalie Bichir izbutește să creeze un prim moment pe scenă de destindere, umor și imaginație. În tot acel balast multicolor și neomogen salvează ce e de salvat. Lumea râde și se bucură de mica lui narațiune.

Idem și Emilian Oprea. În plus, acesta reusește în Exil să facă un ”medic” mai evoluat din Pescărușul. Se simte ca un spectacol făcut la hurtă care avortează ideea de artă. Pe lângă tânguiala zgomotoasă a actorilor, muzica a fost prea tare. Repetițiile obsedante pe principiul degetul în ochi cu trauma transgenerațională întăresc ideea că spectacolul Exil pare mai mult un spectacol plătit de ASOCIAȚIA ce Tratează Probleme Transgeneraționale (numele este evident inventat).

Irina Movilă urlă pe scenă spunându-i fiului său că a venit să-i ia durerea, frica și să-l elibereze, etalând una din tezele acestei idei de traumă transgenerațională (familia îți instalează durerea și ea o poate lua cu condiția împăcării, eliberarea fiind scopul). De aici și filozofia ”pe puncte” și faptul că s-a încercat un spectacol înălțat pe o idee cu personaje de tip schije, schele.

Publicul român care va vedea acest spectacol agonizant, ce durează 3 ore, nu se va identifica în realitățile din el. Nu avem în cadrul scenografiei elemente din anii 70, 80 care să ne recreeze atmosfera acelor ani. S-a dorit o scenografie goală de conținut din rațiuni, probabil, administrative..mobilitate, montare în săli europene, festivaluri, proiecte în ambasade etc.

Personal, nu am putut aplauda. Spun, din păcate. La fel și doamna de lângă mine, o pensionară extrem de simpatică care mi-a zis că s-a plictisit teribil adăugând că: ”Parcă am fost la o ședință UTC”.

Am râs cu poftă în timp de pe fundal am auzit de la alt bătrân: ”Ce familie o mai fi și asta!”.

Sursa: https://bucurestiivechisinoi.ro/