In ultima perioada se face mare “zarva” pe hotararea(si singura) data de CAB in problema riscului valutar.

Comunicatul apare asa” Curtea de Apel Bucuresti a emis in 26 noiembrie 2014 o decizie definitiva intr-un proces dintre Volksbank si un client al bancii prin care stabileste ca un credit in valuta nu poate fi convertit la cursul din data acordarii, intrucat potrivit principiului nominalismului monetar, consfintit de Codul civil in vigoare inca din 1864, riscul valutar trebuie suportat de client.”

Acesta hotarare este total gresita si vom incerca ca argumentez si de ce in cele ce urmeaza.

As analiza (avocat COLTUC MARIUS) urmatoarea fraza: Contractul de credit valutar contine asadar un element de risc valutar, insa aceasta nu il transforma automat intr-un contract abuziv. Dimpotriva, semnificativ este faptul ca atat Codul civil din 1864 (art. 1578) cat si noul Cod civil (art. 2164), consacra in materia imprumutului principiul nominalismului, potrivit caruia imprumutatul trebuie sa inapoieze suma nominal primita, oricare ar fi variatia acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este traditional in contractele de imprumut. In realitate, in cazul creditelor acordate in valuta, mai adauga tribunalul, nu suntem in prezenta niciunei clauze abuzive, pentru ca nu banca a instituit printr-o clauza in contract regula nominalismului, ci insusi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu inseamna negarea unor principii sau a unei reguli traditionale de functionare ale unor institutii juridice. Chiar daca in contractul de credit sau in graficul de rambursare figureaza o asemenea clauza de risc valutar, aceasta nu este altceva decat reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.

Ce spune vechiul Cod: Art. 1578

Obligatia ce rezulta din un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratati in contract.

Intimplindu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decit in speciile aflatoare in curs in momentul platii.

Principiul nominalismului monetar înscris în art 1578 C. civ. are doar valoare supletivă

Art. 2164 NOUL COD CIVIL

Restituirea împrumutului

(1) În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora.

(2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.

(3) Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeaşi natură, calitate şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data şi locul unde restituirea trebuia să fie făcută.

DACA CITIM ALIN 2 ESTE EXACT INVERS,DECI IN FAVOAREA CONSUMATORULUI

Noul Cod civil a marcat o importantă schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte protecţia drepturilor creditorului. Rezoluţiunea judiciară, posibilitatea de a oferi debitorului un termen pentru executarea creanţei, obligaţiile privind punerea în întârziere, dar mai ales principiul nominalismului monetar au fost văzute, sub imperiul Codului civil din 1864, ca reguli în favoarea debitorului,  creditorul fiind de regulă ţinut să suporte efectele deprecierii monetare. Dimpotrivă, cel puţin o parte a prevederilor Noului Cod civil par a fi favorabile creditorului, noua reglementare accentuând obligaţia de executare a obligaţiei cu bună-credinţă, întocmai şi la termenul stipulat contractual permiţând în caz contrar creditorului să „scape” din corsetul contractului neexecutat pe calea rezoluţiunii unilaterale. De asemenea, unele prevederi ale Noului Cod civil par a fi favorabile creditorului şi în ceea ce priveşte suportarea efectelor deprecierii monetare, consacrând prin textele sale trei modalităţi de actualizare a creanţei: indexarea, impreviziunea şi mecanismul datoriilor de valoare.

Tributar contextului politico-economic, Codul civil francez din 1804, ca şi cele care i-au urmat în epocă, au consacrat principiul nominalismului monetary postulat al imuabilităţii puterii de plată în obligaţiile pecuniare şi al independenţei faţă de fluctuaţiile puterii de cumpărare manifestate în cursul obligaţiilor, de la naşterea lor şi până la data scadenţei. Debitorul datorează doar suma nominalizată în obligaţie, exact suma numerică de bani, creditorul fiind obligat a primi această sumă fiind indiferent dacă s-a schimbat s-a schimbat puterea ei de cumpărare de la data naşterii creanţei şi până la plata acesteia. Astfel, debitorul nu restituie o valoarea identică, ci un număr identic de unităţi monetare

Cu alte cuvinte, împrumutatul datora întotdeauna numai cantitatea stipulată contractual de însemne monetare, raportată la cursul legal la data plăţii, sporirea sau scăderea cursului legal al banilor între data împrumutului şi data plăţii acestuia neavând nici o influenţă asupra obligaţiei debitorului.

Raţionamentul consacră perenitatea valorii nominale a leului, pe toată perioada dintre data emiterii şi data modificării valorii sale oficiale prin lege, pe calea reformei monetare, fără luarea în considerare a diminuării puterii de cumpărare cauzată de inflaţie. Astfel, s-a absolutizat valoarea nominală a banilor, ignorându-se valoarea lor reală, apreciată din perspectiva puterii de cumpărare pe care o oferă, şi existenţa fluctuaţiilor monetare. Plata e liberatorie unitate cu unitate, ceea ce contează, deci, este doar valoarea legală înscrisă pe piesa sau pe biletul ce constituie instrumentul de plată. Expresie a mecanismului etatic, emiterea, retragerea şi operaţiunile asupra cursului monedei reprezintă prerogative statale absolute şi exclusive. Moneda nu are valoare decât prin voinţa puterii publice, valoare egală sie însăşi cât timp nu este modificată de aceeaşi putere. Se induce în acest mod, în analiza şi profilul monedei, o ficţiune: considerarea exclusivă a valorii nominale şi invariabilitatea acesteia până la o nouă intervenţie a statului

Sub imperiul Codului civil din 1804, atât practica judiciarăcât şi doctrina română (respectând orientarea franceză) au erijat stipulaţia legală cu caracter de excepţie, prevăzută expres în materia împrumutului de bani,  în principiul dominant în materia obligaţiilor pecuniare, în temeiul caracterului de ordine publică al legilor guvernând sistemul monetar, expresie a voinţei şi suveranităţii

“Copil al veacului său”, nominalismul monetar s-a impus autoritar ca principiu în conjunctura liberalismului economic şi a consolidării statelor centralizate ca instituţii. Buna desfăşurare a proceselor economice a fundamentat atributele statului de ordonare şi reglementare a cadrului activităţii economice, de formare a sistemelor monetare moderne pe principiile disciplinei şi stabilităţii. Tribut al unor asemenea rigori, statul este singurul îndrituit cu puterea de a modifica elementele definitorii ale monedei.

Fiabilitatea nominalismului monetar rezidă în asigurarea funcţionării pe baze simplificate a sistemului monetar, ideală în contextul stabilităţii monetare pretins absolute eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea, la momentul plăţii, a cuantumului sumei liberatorii. Aspectul cel mai simplu şi, totodată, cel mai controversat, al nominalismului monetar, îl constituie constanţa juridică a monedei în timp, indiferent de instabilitatea faptică a valorii sale reale19. Schimbarea fundamentală a datelor economice transformă, dimpotrivă, nominalismul, dintr-o regulă de stabilitate, într-o cauză de disfuncţionalitate şi, din perspectivă social-juridică, de injustiţieNominalismul devine o normă ”partizană”, la îndemâna celui obligat a plăti o sumă de bani şi care este liberat de această datorie chiar dacă, în realitate, suma s-a depreciat. Astfel, el încetează să mai constituie un corolar al vieţii economice. Contextul real îi neagă finalitatea, impunând restabilirea egalităţii şi echilibrului economic, fie prin instituirea de noi reguli, fie prin amendarea celor existente.

Instabilitatea vieţii economice, ca şi fluctuaţiile monetare au determinat analiştii normelor juridice să pună la îndoială caracterul imperativ al art. 1578 al Codului civil român din 1804 (şi al prevederii corespunzătoare, art. 1895 din Codul civil francez). În dreptul francez, statuarea valorii supletive s-a construit jurisprudenţial prin acceptarea de către instanţe a valabilităţii clauzelor stipulate de părţi pentru a se pune la adăpost de riscurile deprecierii monedeiÎn dreptul român, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar a fost mai întâi admis de doctrină şi apoi aplicat de jurisprudenţă, prin admiterea clauzelor de indexare sau a teoriei impreviziunii în materia actualizării chiriei.

Pe lângă statuarea caracterului supletiv, doctrina a mai subliniat falsitatea ecuaţiei potrivit căreia orice monedă rămâne egală sie însăşi, indiferent de timpul existenţei ei. Considerentele de disciplină şi stabilitate, obiective-cheie ale acţiunii statului în domeniul delicat al relaţiilor economice bazate pe monedă, au determinat ignorarea resorturilor schimburilor, de formare şi acceptare a banilor. Valoarea reală a monedei nu a mai fost căutată, ci dictată. La adăpostul imuabilităţii denumirii monetare, însă, puterea de cumpărare a monedei este o mărime care suferă multiple modificări în funcţie de viaţa economică şi evoluţia concretă a acesteia.

Reacţia naturală de apărare faţă de nominalism a fost cea a valorizării creanţelor constând în sume de bani, spre a păstra puterea lor de cumpărare, fie în sensul unei valorizări legale, fie în cel al unei valorizări judiciare sau contractuale. Valorizarea judiciară s-a centrat în jurul teoriei impreviziunii, pe când cea contractuală a ridicat problema clauzelor de indexare.

Voluntarismul ce guverna Codul civil la momentul redactării sale tinde să fie înlocuit – în interpretarea normelor sale – de concepţii dinamice, care indiferent dacă se întemeiază pe idei economice sau pe aspecte ce ţin de binele comun sau de echilibrul contractual, tind să inducă o anumită flexibilitate în dreptul privat, chiar daca asociată de critici insecurităţii. Interpretarea juridică nu poate fi limitată la o simplă cuantificare a faptelor. De aceea, într-o viziune intermediară, se aprecia că autonomia de voinţă (în elaborarea şi exteriorizarea contractului) ar trebui coordonată cu principiul justiţiei contractuale şi al bunei-credinţe

Nominalismul contractual este de mult cazut in desuetudine; suntem in 2015, cind avem norme de protectie a consumatorilor, si nu in 1864, cind partile contractului erau considerate (destul de artificial chiar si atunci) egale in contract; in acei ani nu existau “produse financiare” si, cu atit mai putin, nu existau produse financiare complexe de genul celor care se ataseaza creditelor in CHF (hedgingul, de exemplu, fiind inventat in anii ’70 ai secolului XX, la peste o suta de ani de la reglementarea asa-zisului principiu al nominalismului); acel nominalism putea fi aplicat doar in corelatie cu un imprumut “traditional”, clasic, de genul celui pe care il practica si acum camatarii;
Nominalismul monetar din Codul civil din 1864 era in favoarea debitorului, protejindu-l de eventuale deprecieri ale monedei de plata si fata de eventualele exagerari ale creditorilor – camatari;

Art. 3 alin.2 din Lege 193/2000 se refera la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care partile – amindoua – nu le pot evita;

Clauzele contractuale prevazute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispozitiilor prezentei legi

A

Deci este gresit sa invoci dispozitiile din vechiul cod care nu se aplica la o actiune intemeiata pe legea 193/2000

A se vedea si REGULAMENTE ALE UNIUNII EUROPENE IN DOMENIUL PROTECTIEI CONSUMATORULUI

1. Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului Europeanşi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecţie a consumatorului („Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului”).

* Hotărârea Guvernului nr. 244/2007 din 07/03/2007 privind autorităţile competente responsabile cu aplicarea legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor şi cooperarea dintre autorităţile naţionale în acest domeniu, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 187 din 19/03/2007.

2. Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului Europeanşi al Consiliului din 11 februarie 2004, care stabileşte reguli comune privind compensarea şi asistenţa acordate pasagerilor în cazul refuzului la îmbarcare şi al anulării sau întârzierii zborurilor şi care abrogă Regulamentul (CEE) nr. 295/91.

* Hotărârea Guvernului nr. 1912/2006 din 22/12/2006 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 februarie 2004, care stabileşte reguli comune privind compensarea şi asistenţa acordate pasagerilor în cazul refuzului la îmbarcare şi al anulării sau întârzierii zborurilor şi care abrogă Regulamentul (CEE) nr. 295/91, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1050 din 29/12/2006.

3. Regulamentul Parlamentului European si al Consiliului (CE) nr. 924/2009privind plăţile transfrontaliere în Comunitate.

*Hotărârea Guvernului nr. 1259/2010 din 08/12/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 924/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind plăţile transfrontaliere în Comunitate şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2.560/2001, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 847 din 17/12/2010, actul va intra in vigoare la data de 16 ianuarie 2011

4. Regulamentul Consiliului (CE)  2368/2002din 20 decembrie 2002 de punere în aplicare a sistemului de certificare pentru Procesul Kimberley privind comerţul internaţional cu diamante brute

* HG nr. 1856/2006 HG nr. 1856/2006 pentru aplicarea sistemului de certificare pentru Procesul Kimberley privind comerţul internaţional cu diamante brute.

5. Regulamentul (CE) nr. 1008/2008al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 septembrie 2008 privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate.

* Hotărâre nr. 560/2009 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului (CE) nr. 1.008/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 septembrie 2008 privind normele comune pentru operarea serviciilor aeriene în Comunitate.

6. Regulamentul (CE) nr. 1371/2007al Parlamentului European si al Consiliului privind drepturile si obligatiile călătorilor din transportul feroviar – intra in vigoare la 3 decembrie 2009.

HG nr. 1476/2009 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului (CE) nr. 1371/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind drepturile şi obligaţiile călătorilor din transportul feroviar.

7. Regulamentul (CE) nr. 764/2008al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a unor proceduri de aplicare a anumitor norme tehnice naţionale pentru produsele comercializate în mod legal în alt stat membru şi de abrogare a Deciziei nr. 3052/95/CE.

HG nr. 681/2009 pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 764/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a unor proceduri de aplicare a anumitor norme tehnice naţionale pentru produsele comercializate în mod legal în alt stat membru şi de abrogare a Deciziei nr. 3.052/95/CE.

8. Regulamentul (CE) nr. 765/2008al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 iulie 2008 de stabilire a cerinţelor de acreditare şi de supraveghere a pieței în ceea ce priveşte comercializarea produselor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 339/93 – intra in vigoare la 1 ianuarie 2010.

OG 20/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislaţiei  Uniunii Europene care armonizează condiţiile de comercializare a produselor.

9. Regulamentul (UE) nr. 181/2011privind drepturile pasagerilor care călătoresc cu autobuzul şi autocarul. Regulamentul se va aplica de la 1 martie 2013.

* Hotărârea Guvernului nr. 425/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării Regulamentului (UE) nr. 181/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie 2011 privind drepturile pasagerilor care călătoresc cu autobuzul şi autocarul şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004.

Concluzii:

• Asa zisa hotarare castigate de banci este o mare greseala conform legilor in vigoare
• Practica in 2015 va fi cu totul alta.
• Nu se poate aplica hotararea castigate de banci la alte cauze

Av. Coltuc Marius

www.coltuc.ro

avocat@coltuc.ro