Nicomedia se întinde la est de actualul Istanbul (acum abia o amintire) dar la începutul secolului al IV-lea era de facto capitala Imperiului Roman și reședința acelui temut asupritor al creștinilor, împăratul Dioclețian.

În această zi de 23 februarie a anului 303 d:Hr. a început persecuția creștinilor, când, în zori, soldații și magistrații orașului au dat buzna în cea mai importantă biserică a cetății și, negăsind idoli pe care să-i distrugă, au dat foc Sfintei Scripturi, și apoi au făcut clădirea una cu pământul.

În dimineața zilei următoare, Dioclețian a emis celebrul său edict prin care ordona distrugerea bisericilor de pe tot cuprinsul imperiului. Obiectivul neabătut al lui Dioclețian de-a lungul domniei sale de 21 de ani a fost să consolideze imensele sale teritorii sub o autoritate imperială centrală. Cu toate că, în intimitate, nu era deloc un om pios, el a reinstaurat străvechii zei romani ca o modalitate de întărire a autorității sale de împărat și s-a transformat pe sine într-un soi de zeu în viață, fiul lui Jupiter, de care muritorii de rând nu se puteau apropia decât cu capul plecat, ca să-i sărute tivul mantiei.

Creștinismul s-a dovedit o problemă prin faptul că adepții săi refuzau să-l venereze pe împărat și astfel, în concepția lui Dioclețian, contribuiau la slăbirea statului. În plus, ciorovăielile dintre diferitele secte creștine erau o amenințare la ordinea publică și mulți considerau creștinismul ca o încercare de a înființa un stat în stat.

În sfârșit, creștinii erau deosebit de nepopulari printre anumite elemente ale societății romane. După descrierea incomparabilului Gibbon: „Păgânii (respectiv, romanii obișnuiți) erau înfuriați de impetuozitatea acestei secte obscure, de curând înființate, care își permitea să-și acuze concetățenii de credință greșită și să-și consacre strămoșii fericirii eterne”.

În decurs de două săptămâni de la primul edict al lui Dioclețian, palatul împăratului a fost incendiat de două ori, iar creștinii au fost bănuiți ca suspecți principali. Din diferite regiuni ale imperiului veneau vești despre rezistența creștină. Dioclețian a jurat că interdicțiile sale vor fi aplicate fără vărsare de sânge, dar acest lucru a devenit curând o promisiune imposibil de îndeplinit, dat fiind că mulți dintre guvernatorii săi erau chiar mai draconici decât el.

Odată cu amplificarea conflictului, împăratul a emis alte trei edicte, fiecare mai aspru decât precedentul. Creștinii de frunte erau pedepsiți și întregul cler a fost trimis la închisoare, urmând a fi eliberat doar după sacrificiile în cinstea zeilor romani. În cele din urmă, în luna aprilie a anului 304, Dioclețian a poruncit tuturor creștinilor să se închine zeilor romani sub amenințarea pedepsei cu moartea, iar refuzul creștinilor a dus la un măcel atroce, inclusiv aruncarea la lei a credincioșilor.

După numai un an, îmbătrânit prematur ca urmare a unei sănătăți șubrede, Dioclețian a uimit lumea romană anunțându-și abdicarea și retragerea. După o scurtă ședere în Nicomedia, s-a mutat în locul nașterii sale, în localitatea Split din zilele noastre, pentru a trăi în magnificul său palat până la moartea sa din anul 316.

Ca o ironie a sorții, mausoleul în care a fost înmormântat este acum o biserică creștină.

Tot la 23 februarie:

1633: Se naște diaristul englez Samuel Pepys.

1792: Moare pictorul englez Joshua Reynolds.

1821: Poetul englez John Keats moare la Roma.

1836: Începe asediul de la Alamo, sub comanda generalului mexican Santa Anna.

Geo Alupoae, critic de teatru