Până către sfârșit de secolul XVIII, pentru termenul de podari, bucureștenii  aveau trei înțelesuri, potrivit operei ”Podul, creație, trăire și cunoaștere”, volumul I, scrisă de Sabin Florea și Constantin Ionescu:

1. 1. Acei oameni implicați în a executa continuitatea drumului peste un ostacol, de regulă, un curs de apă
2. 2. Acei oameni implicați în a executa pavaje de lemn, din bârne de stejar, care acopereau un drum principal
3. 3. Oamenii care au fost bolnavi de ciumă și care au scăpat de moarte și erau puși să scotocească în podurile caselor pentru a descoperi bolnavi de ciumă.

Cea mai veche informaţie privind pavajul din lemn din Bucureşti există încă din 1574. Ea provine de la călătorul francez Pierre Lescalopiere, care subliniază că uliţele din spațiul românesc erau pavate cu trunchiuri de copaci sau bârne groase din stejar, potrivit informațiilor culese de istoricul George Potra (cuprinse în cartea ”Pavajul uliţelor bucureştene”).

Potra ne înfățisează un București cu uliţele pavate cu trunchiuri de copaci care ofereau un spectacol neplăcut călătorilor străini deoarece aceste trunchiuri făceau ca roţile caleştilor şi căruţelor să huruie puternic, iar când aveau apă îmbâcsită sub ele produceau un miros îngrozitor.

Când bârnele erau noi, „podurile” erau extrem de utile, mai ales în perioadele cu ploi intense

Richard Kunisch, magistratul guvernamental și membru în Comisia Europeană a Dunării, care ajunge la Bucureşti pe 16 iulie 185, petrecând aici zece luni, într-o perioadă în care reprezentanții puterilor europene iau act de voinţa Divanelor ad-hoc şi fac recomandări hotărâtoare pentru soarta Principatelor, are un condei și mai critic cu privire la evoluția infrastructurii bucureștene.

”Firește, se mai pot desluși urme de străzi, dar ele sunt pe jumătate părăgenite. Peste tot moloz, grămezi de dărămături, surpături de ziduri și pivnițe(…) e nevoie, desigur, de o bună cunoaștere a lucrurilor ca să ieși din această piață fără să cazi în vreun șanț, fără să te împiedici de numeroasele grămezi de pietre și dărâmături. Pavajul e prost, în câte un orășel german găsești , desigur, unul mai bun, dar trăsuri mai elegante sau trase de cai mai nobili decât cele care huruie pe aceste pavaje nu se văd, nici la Viena nici la Paris”

Istoricul Constantin C. Giurescu, poveștește despre bârnele groase de stejar, numite „podini”

E ușor să ne imaginăm realitățile acelor vremuri când la trecerea vehiculelor, din cauza apei murdare ce ţâşnea de sub pavaj, pereţii caselor dinspre uliţe erau stropiţi până deasupra pereţilor, cu toate că acestea aveau parterele construite la circa doi metri înălţime faţă de nivelul străzilor.

Istoricul Constantin C.Giurescu, poveștește în ”Istoria Bucureştilor”, despre bârnele groase de stejar, numite „podini”, lungi cât lungimea drumului (ajungeau şi la 8 metri), groase de 25-30 centimetri, erau aşezate transversal pe două tălpi groase, tot de stejar, numite „urşi”, câte una de fiecare parte a drumului.

Între cele două tălpi se săpa un şanţ adânc, numit „savac”, pe care se scurgea apa de ploaie. Atunci când bârnele erau noi, „podurile” erau extrem de utile, mai ales în perioadele cu ploi intense.

Continuarea pe https://grupinfrastructura.ro/poduri-din-bucuresti-un-capitol-pitoresc-al-infrastructurii-din-romania/grupul intr