În Anul Centenar Monica Lovinescu 2023, prestigioasa revistă Convorbiri Literare, aflată sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România (Directorul revistei Cassian Maria Spiridon), publică în numărul 9 din Septembrie (333) a.c. prima parte a interviului despre Monica Lovinescu acordat de scriitoarea Angela Furtună, inițiatoarea (încă din 2003) și Președinta Proiectului Zilele “Monica Lovinescu” și Premiul Național „Monica Lovinescu și Virgil Ierunca”. Partea a doua a interviului a apărut în numărul 10, din luna octombrie, al revistei (mai jos, interviul partea a II-a, integral)

“Activitatea mea de cercetare, comunicare și de interpretare a operei Monicăi Lovinescu, este recunoscută național și internațional prin zeci de studii, articole, conferințe, colocvii, realizarea unui film documentar, precum și a trei volume de autor, dar și inițierea acum 20 de ani – cu participarea și a Consiliului Județean Suceava -, a proiectului public generic de educație, cercetare și comunicare, în spiritul eticii neuitării și al pedagogiei memoriei (concepte pe care le-a apărat Monica Lovinescu) Zilele „Monica Lovinescu”  și Premiul Național „Monica Lovinescu și Virgil Ierunca” (Președinte, Angela Furtună).

Volume și pagini notabile dedicate Monicăi Lovinescu publicate de Angela Furtună:

• În România:

– Furtună, Angela – Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, cu fotografii de Dinu Lazăr și desene de Devis Grebu, Editura Vinea, București, 2012; carte distinsă cu Premiul Revistei „Convorbiri Literare” pentru Eseu, anul 2013.

– Furtună, Angela – Monica Lovinescu: Tezaurul secret, Editura Integral, București, 2020;

– Furtună, Angela – Înapoi la Monica Lovinescu, Editura Integral, București, 2022.

(Pentru cercetători și interesați, ultimele două volume pot fi descărcate la liber și pe blogul autoarei, deschis în omagiul Centenarului Monica Lovinescu 2023) https://angelafurtuna.ro/intalniri-cu-monica-lovinescu/ )

• În Franța:

Pe plan extern Monica Lovinescu a apărut, printr-o pagină de dicționar pe care o semnează Angela Furtuna – în cadrul unui colectiv de eminenți cercetători și scriitori români condus de profesorul universitar și scriitorul român Ionel Bușe -, în enciclopedia franceză La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale, depuis 1945, Dictionnaire Enciclopédique (Éditions du Cerf, Paris, 2021), operă colectivă notabilă tipărită sub egida La Fondation Simone et Cino Del Duca, L’Institut de France – l’Académie des Sciences morales et politiques. Această Enciclopedie a intelectualilor din cealaltă Europă a fost desemnată a fi un Monument decisiv al Europei, mizând pe mai buna cunoaștere reciprocă și pe întâlnirea intelectualilor prin dialogul dintre etica Europei Occidentale și etica Europei Centrale și de Est”, a declarat scriitoarea Angela Furtună.

Interviul publicat de revista Convorbiri Literare în numărul din septembrie a.c.(pentru conformitate, vezi și fotocopiile):

Monica Lovinescu la Centenar

George Motroc în dialog cu Angela Furtună (II)

4. Revolta împotriva minciunii utopice, rezistența prin cultură, opoziția față de invadatori și de dictatori

• George Motroc: Rezistența prin cultură și Opoziția față de dictaturi par azi un concept de neînțeles, chiar denigrat și batjocorit. Nu-și mai pun problema supraviețuirii generațiile de azi, care consumă cuvântul cultură ca pe un fast-food afrodisiac continuu, între un city break și un talk-show cu audiență maximă, la care participă eventual un savant ludic și o plită electrică, cu chefi de renume, cuțite ascuțite, stele Michelin și lăutari. Ar mai avea audiență Monica Lovinescu și azi?
• Angela Furtună: Dacă ar mai trăi, probabil că ar fi ascultată din nou de toată România. Celelalte pósturi ar da faliment. Avea (și are) o carismă unică. Îi învingea ușor (i-ar doborî și azi prin KO) chiar și pe tradiționalii misogini români, din ce în ce mai activi și, din nou, omniprezenți. Nu este o exagerare: Monica Lovinescu rămâne vocea care a ținut în viață România, prin emisiunile sale de la Radio Europa Liberă, după 1962. Viziunea autoarei asuma originalitatea cazului românesc – în contextul istoric european dominat de insurgenţă (Rusia samizdatului, Cehoslovacia Cartei ´77, Polonia K.O.R.-ului şi Solidarność-ului) – prin ceea ce se va numi rezistenţa prin cultură, care a reprezentat de fapt o anume rocadă între etic şi estetic, având drept consecinţă și o defazare faţă de literatura europeană. Din cauza regimului represiv, ce interzicea legătura directă între adevărul literaturii şi adevărul societăţii, rezistenţa românească inventase un limbaj artistic ce boicota realitatea istorică, ducând la o nouă ipostază a modernismului pur, care însă fusese deja epuizat oriunde în altă parte. Dar tot această rezistenţă prin cultură luase distanţă faţă de idealul de universalitate, fapt ce s-a materializat ulterior fie prin provincializare, fie prin înregimentări neoprotocroniste, generând conflicte interne energofage care au epuizat capacitatea unei rezistenţe româneşti reale împotriva regimului totalitar. De altfel, către sfârșitul vieții, Monica Lovinescu avea să tragă unele concluzii parțiale privind epoca istorică și galeria umană de personaje care o înconjuraseră, în mod fast sau nefast, și care se alăturaseră viziunii sale (din păcate, repetându-se azi, istoria își cere cuvenita atenție și serioasa avertizare). Reconstituie ^[1] două decade din viața României – 1960-1980 – evocându-i și pe unii dintre românii ce au vizitat-o la Paris. Alex Ștefănescu ^[2], și el cândva trecător fugitiv prin 8 Rue François Pinton (1991, găzduit însă de L.M. Arcade) ^[3], observă că “aproape toți intelectualii de elită ai țării au fost în acea perioadă oaspeții Dintre vizitatori n-au lipsit însă nici impostorii, nebunii, profitorii și agenții”, inclusiv cei ce aveau misiunea să compromită, să spioneze, să reducă la tăcere, atât pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cât și postul de radio Europa Liberă sau unele medii ale exilului românesc. Mai târziu, și postum, însuși fostul parizian Eugen Simion, fostul președinte a Academiei Române, dispărut și el între timp, o va ataca sistematic pe Monica Lovinescu, “părând să fi uitat cât sprijin colegial și critic a primit din partea Monicăi Lovinescu, în mod real, prin generoasa analiză a Întoarcerii autorului, prima oară la 27 august 1982, la Radio Europa liberă, în plină noapte ceaușistă. În stilul românesc malefic, când i-a venit bine, omul s-a sucit, aruncând o anatemă teribilă asupra unui, cândva, coleg de apărare a valorilor și a culturii românești. După ce Monica Lovinescu s-a stins, i-a pângărit mormântul simbolic. Mulți confrați vânători de cariere și specialiști în omerta i-au urmat Academicianului calea, dorind ca Monica Lovinescu să dispară definitiv” ^[4]. Organizarea denigrărilor și denigratorilor s-a sistematizat accelerat acum 10 ani. Chiar când se împlineau 90 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu (noiembrie 2013), o mare revistă literară din România, am numit aici „Contemporanul“, dezlănțuia împotriva autoarei o campanie imundă, atribuindu-i în mod vădit fals (pentru intoxicare) “vina” de ideologizare și de revizionism, deși autoarea era, ca orice alt critic onest, doar adepta relecturilor și revizuirilor, necesare după carnagiul ideologic totalitar, din care România ieșise bolnavă, atât în chestiunea canonului, cât și a taxinomiilor. Gheorghe Grigurcu, desemnat încă din timpul vieții de către Monica Lovinescu drept principalul său continuator și deopotrivă continuator al lovinescianismului, remarcase, și el ^[5], că “se pot reține uluitoarele afirmații ale lui Eugen Simion, potrivit căruia ar fi existat chipurile o postură antilovinesciană a Monicăi, apelul său la etică în raport cu ignominiile regimului comunist contrazicând principiul autonomiei esteticului. Cum ar veni a te ridica împotriva unei anomalii ar echivala cu confirmarea acesteia”.

Exegeții operei și activității Monicăi Lovinescu vor stărui întru apărarea memoriei și a bunelor sale mărturii.  “De o inteligență strălucitoare, dublată de stilul casant al unui înger exterminator, Monica Lovinescu n-a fost o simplă prezență compensatoare în debandada intelectuală și sufletească instaurată de totalitarism. A fost un criteriu (…) Ea a sacrificat o mare vocație de critic literar și, poate, de scriitor, pentru lupta de gherilă a adevărului prigonit”, spunea Andrei Pleșu ^[6]. Iar Vladimir Tismăneanu, unul dintre cei mai fideli discipoli afirma neobosit, și la catedră, și în presă: “În gândirea politică și morală românească, Monica Lovinescu simbolizează direcția camusiană. Așadar una a revoltei în raport cu minciuna utopică, duplicitatea sordidă, conformismul nevertebrat și violența polițienească” ^[7].

Pe 23 mai 2013, avea loc Simpozionul „Monica Lovinescu – Virgil Ierunca” la Universitatea din Oradea, cu prilejul celebrării a 50 de viață academică și de Litere în faimosul oraș ^[8]. Având ca temă literatura şi documentul, reuniunea din anul 2013 rămâne un reper în cultura română: era prilejuită și de împlinirea a doi ani de la aducerea la Oradea a unei „părţi din memoria noastră” națională intelectuală ce trăieşte prin şi în jurul cărţilor lăsate de cei doi oameni de cultură, supranumiți Monicii sau Ieruncii (e vorba de primirea și inaugurarea Fondului Monica Lovinescu, 8 mai 2010, Oradea, conținând o parte a bibliotecii de la Paris).  „Cei doi (foștii proprietari ai bibliotecii, acum donată statului român n.m.), Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, au fost singurii români din exil care şi-au dedicat întreaga lor viaţă României şi care nu au uitat niciodată că erau într-o permanentă luptă cu regimul care îi obligase să trăiască departe de ţară”, spunea acad. Mihnea Berindei, invitat la eveniment, alături de acad. Nicolae Manolescu. Cercetătorul Eugen Dimitriu avea să remarce, mai târziu, în legătură cu crearea, la Oradea și București, a fondurilor de carte Monica Lovinescu și Virgil Ierunca (după partajarea bibliotecii lor din Paris), că este o binecuvântare că aceste fonduri nu au fost aduse mai aproape de cripta E. Lovinescu din Fălticeni (unde fuseseră înhumate în 2008 și urnele cu cenușa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, alături de toți ceilalți membri ai familiei): “Spre deosebire de restul țării, după Revoluție, Moldova a rămas tot ostilă Monicilor, iar lucrul s-a văzut în timpul vizitelor lor făcute acasă, la revenirile în țară de după 1989: 1990, 1993, când prezența lor a fost aproape interzisă, sau rafinat boicotată, și la Iași, și la Fălticeni. Dacă averea lor spirituală, de biblioteci și de arhive, ar fi revenit tot aici, probabil că ar fi fost supusă unor noi agresiuni, și post-mortem. Ardealul, Oradea, Timișoara, Bucureștiul, Craiova s-au dovedit de bună credință, mai sigure și mai prietenoase față cu o memorie fundamentală a românilor” ^[9]. Lucrând mult timp cu Eugen Dimitriu la proiectul meu Zilele Monica Lovinescu (2005-2020), am acumulat propriile experiențe tragice ce îi confirmă tristele concluzii, lovindu-mă la rândul meu de serioase obstacole și subminări, venite până la zi, din mediile locale academice, politice, culturnice și oculte. Din păcate, au fost chiar unii scriitori care s-au plasat printre actanții fruntași ai boicoturilor, la fel cum o făcuseră și înainte de 1989.

5. O întrebare tipică pentru Monica Lovinescu: guvernanții se simt responsabili față de țară sau numai față de clientela politică?

• George Motroc: Românii preferă să irosească resursele umane ale țării, iar specialiștii și geniile, valorile și cei excepționali sau măcar foarte buni sunt adesea alungați și prigoniți. Monica Lovinescu, la fel ca mulți alții, a fost și a rămas unul dintre aceștia. De ce există în România aceste “tradiții” de autosubminare? De ce se tem liderii români de eroii care se opun eșecului și care critică slăbiciunile ce conduc mereu la ratare și la stări de criză?
• Angela Furtună: Oamenii excepționali sunt adesea incomozi pentru Iar România s-a specializat în cultivarea mediocrității care produce hemoragia și distrugerea resurselor umane de top.

Se impune, aici, o comparație între realitățile românești de ieri și de azi, în contextul cărora au fost active ideile Monicăi Lovinescu și ale altora din exil. Actualitatea lor este indeniabilă. Unele chestiuni sunt de fond, au devenit o permanență, și trag semnale de alarmă privind viitorul României. Discuția cea mai tranșantă și argumentată (de aceea, deranjantă) a iscat-o istoricul Oliver Jens Schmitt, prin cartea sa apărută la Centenarul României, care este foarte apropiat de Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, la care ne raportăm.

Cred că clasa politică și liderii actuali din fruntea României păcălesc din nou Occidentul, în chestiunea democrației și a drepturilor omului (după integrarea în UE și NATO), aproape la fel cum o făcuse și Ceaușescu, în ultimele lui decenii, când simula cu viclenie detașarea față de Moscova, dar dimpotrivă dezvoltând un regim intern încă mai dur (cult al personalității, stalinist, ultranațioalist xenofob, tribalist) decât cel de la Kremlin și totuși beneficiind de Clauza națiunii celei mai favorizante (până în 1988, când USA i-o retrage) și de alte gesturi de suport, din partea Chinei și a Lumii Libere. Iar în tot acest timp populația fusese aruncată în beznă, foamete și poliție politică, în plus sporise latura dark a politicii externe ceaușiste: “comerțul cu arme, sprijinirea terorismului arab și atacurilor împotriva opoziției românești din străintate (de pildă, în 1981, atentatul asupra postului de radio Europa Liberă de la München)” ^[10]. Toate acestea au dus la un rezultat sigur: “negarea realității, izolarea și revoluția”. Ca specific românesc ceaușist a fost transformarea unei societăți născute pe ruinele unor vechi imperii, deci foarte variate etnic și cultural, într-una nivelată național, cu păstrarea caracterului statal, precum și a teritoriilor dobândite la 1918 ^[11]. Mai departe, constatările istoricului confirmă și observațiile din epocă ale Monicăi Lovinescu: niciodată în istoria românească n-a existat o clasă de mijloc urbană care să se mobilizeze în favoarea unor idei democratice (și nu autoritar-naționaliste)^[12]. Anul 1940 e văzut de istoric prin aceleași detalii care o scandalizau și pe Monica Lovinescu în anii bolșevismului și ceaușismului, cum și pe noi, astăzi, în 2023: statul trebuie să fie sau cel puțin să arate puternic; și momentele de slăbiciune evidentă sunt excluse din memoria colectivă. Anul 1940 a văzut prăbușirea României Mari. Analiza cauzelor, însă, atinge repede puncte dureroase: incapacitatea instituțiilor de stat de a apăra cetățenii, corupția care a dăunat armatei, egoismul majorității clasei politice, abisul dintre discursul oficial naționalist și lașitatea celor de la vârful politicii. Şi, nu în ultimul rând, m-am întrebat dacă elitele din Vechiul Regat, care controlau această Românie Mare, aveau într-adevăr încredere în trăinicia acestui stat. Istoria ne dă răspunsul: La prima lovitură dinspre Răsărit și Apus, au cedat. Anul 1940 ridică o chestiune actuală și astăzi: Care e legătura dintre clasa politică pe de o parte, țară și societate, pe de altă parte? Este reponsabilitatea o atribuție politică și etică a guvernanților? Şi cum se definește această atribuție? Ca responsabilitate față de țară și întreaga societate? Sau numai față de clientela politică? Sau numai față de parteneri de afaceri? În cazul anului 1940, avem de a face cu falimentul politic și moral al unei elite care a tolerat sau chiar a contribuit la distrugerea statului constituțional și la ridicarea unei dictaturi, a Regelui, și ai cărei membri erau implicați de ani de zile într-o corupție ce caracteriza viața politică a României Mari. Această corupție explică și nepregătirea militară a armatei și o stare de spirit a elitei politice care, în momentul de criză, a fost gata să sacrifice milioane de cetățeni în provincii periferice pentru a-și salva averea și interesele, concentrate în Vechiul Regat. De fapt, elita din Vechiul Regat și-a exprimat, la 22 de ani după Unire, mentalitatea și harta mentală: pentru majoritatea membrilor Consiliui de Coroană, România însemna, în primul rând, țara cu granițele avute înainte de 1914. De aceea, anul 1940 este un moment deosebit de dureros în istoria statalității românești.

Dar anul 1940 a revenit în actualitate. Guvernul și unele instituții de stat sărbătoresc statul și statalitatea ca valori supreme – dar fără să-și pună întrebarea ce stat, ce înseamnă statalitate, care este relația dintre stat și cetățeni. Sunt sărbători ale limbajelor de lemn, fără fond, fără conținut și motivul este evident: acești 100 de ani au fost, cel puțin până în 1989, marcați de dictaturi – regale, militare, comuniste –, de violența împotriva celor care nu erau români – Holocaustul, expulzarea, deportarea, vânzarea minorităților –, dar și a românilor, mai ales în perioada comunistă. Potrivit calculelor, regimul comunist a făcut două milioane de victime – nu numai cei trimiși în lagăr, în închisoare și la canal, dar și victimele politicii pro-nataliste și ale intervenției statului în viața privată și intimă a cetățenilor.

Mitologiile și eroismul capturează ideile publice. Dar eroismul presupune și continuarea discursivă a unui conflict cu învingători și învinși. O societate democratică matură n-are nevoie să se ridice deasupra celuilalt – acest eroism ultranaționalist, cel puțin așa cum este cultivat de cercuri oficiale și oficioase în România, ne arată o nesiguranță uneori agresivă. Nu se sărbătorește senin, ci se hrănește un sentiment de îndoială și uneori chiar de frică. Se poate explica această atitudine prin faptul că România trece actualmente printr-o criză adâncă: politică, socială și mentală?

Monica Lovinescu a fost un analist profund al stărilor de criză ce au măcinat România în fragilul ei Centenar. Lupta ei cu abuzul și cu structurile Partidului Comunist este perfect valabilă și astăzi, în opoziție față de același mecanism, dar care acum e controlat de regimul mafiot-oligarhic. Sunt uriașe actualele eforturi ale oligarhilor corupți și ale forțelor legate de aceștia din aparatul de stat, Biserică și mediul științific, de a controla statul în totalitate ^[13]. Însuși faimosul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc pare, și nu arareori, capturat de zona manipulării adevărului, unii cercetători observând că acesta este un soi de sinecură pentru cei aflați în grațiile diverselor partide politice aflate la putere ^[14]. Poate că a fost înființat prea târziu, când restaurația s-a extins masiv, și este supus strategiilor cu marionete subordonate cazon.

Astăzi, nu mai există posibilitatea de a face apel la o conștiință critică de calibrul Monicăi Lovinescu sau la o credibilitate de talia Radio Europa Liberă. Oricine se poate inventa și vinde drept erou al adevărului, și orice nucleu media drept centrală a democrației. Bătăliile electorale sau de axiologie sunt decise în mare măsură prin operațiuni de humint.

6. Memorie, istorie. Între colectivizarea funcțiilor mnezice și libertatea învingătorilor de a impune istorii “oficiale”

• George Motroc: Rolul memoriilor și al istoriilor se dovedește a fi diferit, în epoci diferite, dar și în contextul accelerării ce are loc în epoca noastră, definită drept una a post-advărului și a post-realității. Ce se mai poate face pentru memoria Monicăi Lovinescu?
• Angela Furtună: A devenit tot mai clar că, pentru generațiile de azi, prețul întârzierii recuperării și punerii în circulație a memoriei Monicăi Lovinescu (și a altora din exil, de calibrul acesteia și de tipul modele civilizatoare) este unul uriaș. Aceste generații au devenit din nou victimele asimilării de pattern-uri și de eroizări ale unor personalități legate mai ales de ideologiile totalitare. Restaurația necritică și fără lustrație a devenit, deci, probabilă și posibilă, ba chiar o misiune încheiată cu un anume succes.

Unii cunosc realitățile bolșevizării sau ale ceaușismului direct, alții din documente desecretizate și din rezultatele unor cercetări publicate în ultimii ani.

Dar atunci când e vorba, în zilele noastre, despre evaluarea corectă a discursului Monicăi Lovinescu, sunt minimalizate (în mod voit) tocmai realitățile istorice specifice care au inspirat acest discurs: este vorba nu numai despre realitatea în care a trăit, ca opozant, Monica Lovinescu – totalitarismele secolului al XX-lea  – , ci și replicarea reflexelor totalitare ce se produce în contemporaneitate, și totul în continuitate cu un trecut traumatic regional de peste 200 de ani. De bună seamă, Restaurația vechilor structuri totalitare, care s-a petrecut de fapt în tranziție, a mijlocit această răsturnare progresivă și inconturnabilă de valori: foștii agenți de vârf ai propagandelor totalitare au fost impuși după 1989 pe post de lideri de opinie, în timp ce pe discursul Monicăi Lovinescu (și al altor critici și opozanți) s-a pus tot mai mult surdină, până la eliminarea lui aproape completă din spațiul public. Chipurile, nu ar mai fi de actualitate.

Astăzi, când războiul lui Putin împotriva Ucrainei a ajuns din nou la granița noastră, ne reamintim cu precizie ce s-a petrecut cu românii după 1944: sovietizarea României s-a făcut prin înfometare, pauperizare și teroare. Tactica rușilor a rămas neschimbată. Mai mult, “ne-am născut într-o țară aliată cu sovieticii, dar de fapt ocupată vreme de 14 ani de Armata Roșie, un prim paradox dintr-o serie mai lungă de ocupații rusești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea (1736-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1832, 1848-1849, 1854-1855, 1877) care s-au soldat toate cu imense distrugeri și jafuri, rezultat al războaielor ruso-austro-otomane desfășurate în bună parte pe teritoriul Moldovei și al Munteniei”^[15]. Arhivele militare dezvăluie cu o precizie de necontestat tragedia României și imensele ei pierderi înainte și după bolșevizare ^[16]. Iar jurnalele unor personalități ale timpului – au apărut deja sute, după 1989 – aduc prețioase mărturii de istorie orală, memorii și evocări ce întregesc tabloul apocaliptic al distrugerii patriei și suferințelor milioanelor de victime ^[17]. Fenomenul este cât se poate de contemporan și în derulare.

Monica Lovinescu a reflectat adesea nu numai asupra eticului, ci și, legat de el, asupra chestiunii mozaicului memoriilor. Parcă prevestind epoca actuală, când memoria devine un exercițiu aproape gratuit de înot într-un ocean turbulent, iar falsificarea ei este o practică cvasi-ștințifică și legalizată.

În Unde scurte V, Pragul ^[18], pe 12 august 1988,  notează, meditând după întrebarea pusă  de criticul român Mircea Iorgulescu: „de ce mai puţină memorialistică în Răsărit decît în Apus?”, găsind, că, de fapt, răspunsul fusese deja formulat de Orwell, în utopia sa negativă 1984. “Un răspuns global, o dată cu acel „Minister al Adevărului” unde se rescrie mereu trecutul după cerinţele momentului. Memoriile sunt rarisime în ţările cu regim comunist, deoarece Memoria reprezintă unul din cei mai mari duşmani ai unui astfel de regim, şi prima victimă a lui. Memoria e „colectivizată”, aparţine Statului, care e liber să facă tot ce vrea cu ea. A-ţi scrie „memoriile”, cu pretenţia de a fi avut o istorie a ta, inserîndu-se în Istoria generală al cărei martor vrei să fii, este, pentru o astfel de putere, un păcat. De aceea, şi nu din vreo tendinţă autohtonă, rarele „memorii” şi „jurnale” publicate în România ultimelor decenii au fost mai ales „literare” (un tărîm ce i se pare partidului, dacă nu cu totul subsidiar, în orice caz, mai puţin important). Penuria de „memorii” se produce într-o clipă cînd ţara ar avea cel mai mult nevoie de ele, istoria oficială fiind ceea ce ştim, fărâmituri de la marele ei ospăţ negativ nemaitrecînd decît în unele romane, şi atunci de-abia aluzive”. Ceva mai târziu, Vladimir Tismăneanu ^[19], investigând odiseea Statului și Partidului Comunist, va aprofunda aceste prime idei, iar problema etosului și a memoriilor este atent disecată. „Memorii apar în exil, continuă Monica Lovinescu; în ţară în schimb pînă şi faptul de a ţine un Jurnal pentru sertar reprezentînd un risc ce s-a dovedit major. Astfel, nu trebuie uitat niciodată cazul lui Gheorghe Ursu, inginer cu veleităţi şi prietenii literare, care a fost omorît în bătăi la Securitate, în cursul unei lungi anchete, pentru simplul fapt că ţinea un Jurnal pe care nu-1 arăta nimănui”. De ce el a murit, iar alții nu? Explicația o găsim tot la Monica Lovinescu, prin punerea în evidență a importanței Europei Libere în protejarea vieții opozanților din România. De bună credință fiind, și încrezându-se în promisiunile anchetatorilor, Ursu nu a apelat la exilul militant de la Europa Liberă, pentru a cere astfel protecție internațională. Or, regimul Ceaușescu numai de asta se temea: să nu afle Occidentul de încălcările drepturilor omului ce aveau loc la București. Fără scutul Europei Libere, Ursu a fost bătut până la deces^[20]. “Ion Caraion n-a putut fi supus unui tratament asemănător deoarece, mai abil, și poate cu misiune, se exilase, dar toţi cei care au citit pe acea vreme Săptămîna ştiu cum a fost exploatat „Jurnalul” său, cu şi fără foarfece, de către Eugen Barbu şi, mai presus de el, de către cei ce alcătuiesc, la umbra epoleţilor, arhive ale interzisului (probabil una din bibliotecile secrete cele mai bogate în amintiri, memorii, jurnale). Rareori, printr-un intermediar sau altul, un text mai iese din arhivă, pentru a face rău celui care l-a scris, a-1 doborî dacă e la îndemînă, a-1 murdări dacă a scăpat din parametrii răzbunării” ^[21].

7. Un bastion uman probabil irepetabil și o armă culturală mortală de apărare împotriva tiranilor

• George Motroc: Exilul, luciditatea internă atât de vremelnică, aliații și oportunitățile diplomatice, Radio Europa Liberă: toate astea au reprezentat un scut al României și o istorie mereu actuală, am putea spune, acum, când trebuie din nou să ne apărăm, din cauză că războiul ne-a inclus fără milă pe o hartă în care se pare că vom fi mereu prizonierii geopolitici ai vecinătății cu Rusia. Sunt adevăruri ce trebuie știute, sau ne putem permite să uităm acest coșmar amenințător al vecinătății cu un inamic esențial ostil?
• Angela Furtună: Tinerii de azi – chiar cei din medii academice – nu mai posedă cultura legată de esența vecinătății cu Rusia (un prădător etern) și a Războiului Rece (revenit în forță), care a fost una statornic de gherilă, de hărțuire și de contracarare a unei invazii. Așa s-au născut, bunăoară, Radio Europa Liberă și alte expresii ale unei civilizații de apărare în fața inamicului. Și, în acest context, dublat de o rapidă spălare a creierului ce are loc în societatea lichidă, nu se mai știe nimic despre bătăliile propagandistice, eminamente literare și radio, care se purtau între conducătorii Tratatului de la Varșovia plus partidele comuniste aferente, pe de o parte, versus Occident, pe de altă parte. Dacă SUA fusese aliata URSS în WW II până la doborârea regimului hitlerist, ea s-a repoziționat imediat împotriva URSS pentru a-l contracara pe Stalin, ce țintea acum să atingă Oceanul Atlantic. “După război, după obținerea legitimității internaționale prin semnarea, la 10 februarie 1947, a tratatului de pace cu Aliații și lichidarea opoziției politice interne, discursul comuniștilor români despre Statele Unite se transformă radical. În contextul în care Războiul Rece ideologic începuse odată cu formularea de către sovietici a teoriei celor două lagăre, presa din România, controlată în totalitate de către comuniști (fenomen ce se repetă azi, sub stindard politic de camuflaj, n.m.), se lansează și ea în lupta propagandistică împotriva Occidentului. În aceste condiții, SUA încep să fie prezentate în presă ca principal pericol ce amenința România și în general lumea comunistă. Principalul defect atribut Statelor Unite era imperialismul, etichetă care în limbaj propagandistic ajunge să înlocuiască fascismul, ca ultimă expresie a răului” ^[22]. Astfel, din prezență dorită de întreaga populație (Vin americanii! fusese mantra de speranță pentru populația românească atât în timpul războiului dus împotriva URSS și a lui Stalin, cât și în timpul celui de după, întoarcerea armelor, dus împotriva Berlinului și a lui Hitler), “America” fusese transfomată – de către presa comunistă și propaganda comunistă antiamericană din România anilor 1948-1956 – în principal inamic al țării ^[23]. În acest context, aparția, finanțarea guvernamentală americană și activitatea posturilor Vocea Americii, Radio Europa Liberă plus alte activități culturale, științifice, artistice și diplomatice ce aveau loc pe teritoriile aruncate după Cortina de Fier au pus în mișcare fenomentul de apărare a Estului de primejdia totalitară antidemocratică, fenomen de confruntare energică între democraticul vis american și imperialismul moscovit ^[24]. Pentru a înțelege profunzimea, fanatismul și distructivitatea mașinăriei propagandistice inițiată de Kremlin în țările răsăritene capturate (cedate?) după al doilea război mondial, este suficientă analizarea comparatistă a propagandei derulată azi de către mașinăria de război a lui Putin împotriva Ucrainei, dar și a României și a aliaților NATO. Pe de altă parte, e nevoie să conștientizăm gravitatea eșecului petrecut în tranziție către democrația liberală nu numai în România, ci în Estul întreg. Cristian Pîrvulescu se întreabă dacă “timpul tranziției va fi fost doar o perioadă a eternei reîntoarceri spre începuturile statului național ori spre epoca interbelică, cu toți demonii săi? Sunt statele din regiune prizonierele propriei Istorii ^[25]”. Autorul remarcă modalitatea prin care, restaurând stilistica partidului comunist – din care se trag – , partidele politice din România de azi, rămânând totuși cele mai importante instituții politice, au deturnat procesele democratice înspre metabolismul politic totalitar, populând adesea cu oameni toxici și cu idei din vechile doctrine extremiste toate instituțiile, dar și media și, în mare măsură, spațiul public. Observația privind condiționarea geo-politică a șanselor democrației sau despre adevăratele modele din democrație, fusese făcută și de alți cercetători ^[26], ^[27]. Pe urmele gândirii și acțiunii Monicăi Lovinescu, unii istorici occidentali și politologi de azi speră că România va fi capabilă să iasă din propria capcană și din cantonarea într-un trecut nefast. Spre pildă, universitarul Oliver Jens Schmitt^[28] se adresează “cu simpatie şi respect acelor români care, în ultima sută de ani, au încercat să construiască, în condiţii grele, ceea ce, după părerea mea, merită România să fie: o ţară normală, nu un caz special, nici în bine, nici în rău, ci un stat de drept, democratic, în Europa. Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuităţi va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor. La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene”. Trăind permanent în mijlocul realității românești, deși aflată în exil, și punându-și toată existența și activitatea în slujba unei Românii Libere, și Monica Lovinescu a fost una dintre acele personalități (la care face referire Schmitt) ce trebuie să rămână repere în conștiința și gândirea românilor. Cercuri ostile și antidemocratice din țară au subminat, însă, normalitatea acestui proces firesc, cultivând partinic, propagandistic și ocult – atât înainte, cât și după 1989, dar mai ales după moartea scriitoarei petrecută în urmă cu 15 ani -,  o politică de răsturnare a valorilor și de restaurare a panopliei ideologice totalitare și a figurilor aferente. Jurnalele Monicăi Lovinescu încearcă să pună ordine într-un fel de haos nebunesc ce bântuia (și mai bântuie) lumea românească, atât în țară, cât și în exil. Unii observatori atenți ai fenomenelor românești confirmă aceste realități. Bunăoară, scriitoarea, istoric și profesor INALCO și IPRIS, o mare cunoscătoare a Românei, Catherine Durandin ^[29] mărturisește că “sfârșitul deceniului 1980 mi se pare azi nebunesc. Nu mă mai duceam în România, dar eram complet scufundată în probleme românești. Percepeam perfect clivajele din sânul exilului românesc, incompatibilitățile ideologice și generaționale. Neîncrederea între exilul de la începutul Războiului Rece și cel al anilor 1970 și 1980 se menținea. Să spun și că existau distanțe între exilații din marile familii și emigranții din clasa mijlocie? Cu siguranță”. La fel ca Monica Lovinescu, aceasta observă nu fără o anume ostilitate atât mareele socialiștilor și comuniștilor din Paris, pregătind din nou ceva, dar și, agitați, fasciștii sau mistico-ortodocșii, sau pe cei cu slăbiciuni pentru scrierile de extremă dreaptă și difuzori de teze negaționiste. Din atari considerente, vigilentă față de semnalele și seismele istoriei, mereu atentă să identifice și să ajute adevăratele victime, și Monica Lovinescu alege, dovedindu-se din nou un excelent strateg, să adauge Jurnalului indirect un nou revelator: „Jurnalul direct e atent la semnalarea insistentă a strădaniilor din Occident întru protecţia celor ce-şi asumaseră riscuri acasă ^[30]. Occidentul (spre a nu cădea în amalgam, ar fi mai exact de spus: scriitori, gazetari, uneori oameni politici şi asociaţii) era atunci tot atît de receptiv pe cît de amorf şi lipsit de imaginaţie s-a dovedit după implozia comunismului, căreia n-a ştiut să-i facă faţă nici ideologic, nici politic, nici economic. Apusul a fost atîta amar de vreme un fel de Godot mereu aşteptat (din închisorile româneşti pînă la succesivele revolte estice), mereu nesosind; şi a redevenit după ‘89 acelaşi protagonist al absenţei vinovate (nu e oare semnificativ că în Sarajevo asediat din iarna 1993-1994 Susan Sontag a montat, în nopţile cu ger şi luminări, tocmai piesa lui Beckett?). Se cuvenea deci insistat asupra perioadei apusene de trezire activă spre a nu i se asigura permanenţa unui rol de ţap ispăşitor, degrevîndu-ne de orice responsabilitate. Felul în care mulţi exilaţi au întreţinut ecoul gesturilor de rezistenţă se cerea şi el subliniat. Ca şi legătura dintre exilul intern şi cel extern care, pe „unde scurte“, rămăsese, evident, în clandestinitate. A sosit vremea să nu mai fie. Jurnalul direct — şi doar el — înscria urmele acestei complicităţi responsabile” (Paris, martie 1994).

Modele de tipul Monica Lovinescu au devenit extrem de rare, astăzi, pe măsură ce mai ales în România și în alte țări cu evoluție economică problematică, cu educație precară și cu o rată înaltă a exilării, s-a dezvoltat o veritabilă cultură bazată pe egocentrism, lipsă de solidaritate și spirit non-etic. Dar principiile și idealurile ei trebuie cunoscute și transmise generațiilor tinere, în speranța că vor putea genera din nou solidaritate în jurul unor nuclee ce pot fi folositoare priectului de țară aflată în război: și cu sinele bolnav, și cu, din nou, inamicul rus.

“Refuz cu îndărătnicie orice narcisim, inclusiv cel al jelaniei. Mă întorc spre semeni și mi-i fixez drept unic orizont, nu din cine știe ce creștinească vocație, ci pentru a scăpa de mine. Mama s-a lăsat ucisă ca eu să fiu liberă, îi datorez această solidaritate cu victimele” ^[31], mărturisea Monica Lovinescu, asumându-și nu numai o constituție psihologică egofobă, poate ca melanj de nativ și de post-traumatic post-totalitar, ci și o conștiință etică umanistă, patriotică și altruistă ieșită din comun. În fond, era și o expresie a eleganței umane, marcă a existenței în patria de refugiu, într-un Paris ca centru al culturii și al civilizației europene. Parisul Europei Libere și al Monicilor era și acela al unei utopii, și acela al unei realități paralele, și acela al unei cazemate, dar și acela al unei terapii.

• La ce folosește Parisul? La adevărata cunoaștere? întreba și Mariana Sipoș, într-un dialog secvențial (Paris și Le Tréport)
• La păstrarea memoriei, îi răspunde Mioara Cremene. Căci trăim într-o civilizație lipsită de memorie ^[32].

Sau poate că și pentru Monica Lovinescu Parisul a fost o Cetate a mântuirii, cum îl descria, mâhnit, Mircea Eliade ^[33], în perioada exilului său portughez, ca ecou al dezastrului militar românesc de pe Frontul de Est: “Să stai în Portugalia, când există Parisul?” (16 noiembrie 1943) sau „Nu mă interesează să vorbesc și să scriu pentru un public care, chiar de m-ar înțelege, nu poate crea nicio rezonanță universală ideilor mele. La Paris, am aflat un lucru hotărâtor: că nu poți fructifica pe planul universal al științelor în cadrul limitat al unei culturi minore”.

A fost o șansă pentru România dictatorială faptul că, lucrând în folosul României la Paris, în inima Occidentului, pentru eliberarea țării sale din ghearele dictaturii despotice când kremliniene, când tribaliste ultranaționaliste, Monica Lovinescu a putut ajunge mai direct și convingător la opinia publică internațională pentru a-i comunica tragediile îndurate de poporul român și a o atrage de partea românilor.

Prima transmisiune a postului Radio Europa Liberă a fost către ascultătorii din Cehoslovacia, la 4 iulie 1950, Ziua Independenței SUA. Misiunea declarată a postului, valabilă pentru toate țările pentru care emitea, era cuadruplă: de a aminti ascultătorilor că sunt guvernați de o putere străină al cărei scop era promovarea intereselor URSS, de a prezenta procedeele antidemocratice ale Kremlinului (între care sărăcirea populațiilor și jefuirea țărilor, impunerea regimului străin, teroarea și comunizarea), de a induce speranța eliberării prin aliarea cu Vestul, de a denunța oficial actele de cruzime și oprimare comise de regimurile sovietelor ^[34]. Dacă în anii ’50, această direcție jurnalistic-politic-militară și de humint domina la Voice of America și Free Europe, strategia s-a îmbunătățit în anii ’60, prin investirea de noi resurse – materiale, informaționale și umane – pentru Cold War și dezvoltarea unei adevărate platforme de cultură autentică și excelență intelectuală, adresată nu doar maselor ci și elitelor spirtuale, publicului educat și tineretului țărilor ocupate de sovietici. Vârfurile de lance ale acestei perioade au devenit Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au adus la Radio Europa Liberă în limba română o infuzie de cultură contemporană, consolidând prestigiul postului și îmbogățind oferta sa cu programe de ținută. Emisunile Actualitatea culturală românească, Teze și antiteze la Paris ^[35] – ambele realizate de Monica Lovinescu – precum și Povestea vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate) și Cronica Pesimistului – ambele realizate de Virgil Ierunca –, au oferit timp de patru decenii (dar poate că mai mult, prin fenomenul de ecou al prestigiului) privirea din afară de care cultura română, asfixiată de presiuni ideologice, avea atâta nevoie. Cu aceste patru emisiuni oferite de Monici, dintre toate departamentele naționale ale Europei Libere, cel românesc ajunsese să aibă cele mai multe minute de emisiuni culturale, dar și cea mai mare audiență ^[36]. “Noel Bernard, directorul postului realizase că trebuie să acorde mai multă atenție intelectualității românești, actanților din cultură și artă, pentru că din rândurile acestora se vor ivi, cel mai probabil, nonconformismul, contestația și, în final, disidența. Exact așa s-a și întâmplat”, scrie Liviu Tofan în memoriile sale. “Harul celor doi a făcut ca emisiunile pe care le realizau să depășească adesea planul strict al războiului cultural-ideologic în care era implicat inițial postul, plasându-se în teritoriul actului cultural autentic” ^[37]. Necruțători în a critica elementele aberante ale politicilor culturale din România comunistă, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca nu au ezitat însă să salute și să încurajeze tendințele culturale valoroase, precizează și Bogdan Barbu, în cercetarea sa. De exemplu liberalizarea culturală din România anilor ’60 a fost comentată cu speranță de Monica Lovinescu, ale cărei cronici din perioada 1961-1971 au urmărit pas cu pas etapele „dezghețului”. De la reacțiile de bucurie reținută provocate de momente de deschidere precum “Conferința pe țară a scriitorilor români” din februarie 1965 sau Ședința UTC-ului din mai 1968 și până la dezamăgirea produsă de “Tezele din iulie” 1971 ale lui Ceaușescu, care stopau pașii făcuți în direcția liberalizării, cronicile radiofonice ale Monicăi Lovinescu au oferit o perspectivă lucidă și necenzurată asupra climatului cultural al perioadei ^[38].

Intuind tendințele și cunoscând la perfecție mașinăriile diabolice ale propagandelor din țările ocupate de Kremlin, vigilența și spiritul critic ale Monicilor au prevestit și pentru România reîntoarcerea – de mai multe ori – a propagandei și a practicilor culturale staliniste, după lansarea “tezelor” din 1971 (o comparație cu situația de azi descrie similitudinea perfectă dintre vremurile de ieri și putinismul de azi, manifestat și la noi ca un neostalinism activ în 2023). “Nu se putea să nu vină înapoi vremea aceea de aur când era de ajuns să înșiri slogane ca să devii scriitor, să desenezi tractoriști ca să te transformi în pictor, să compui marșuri și tangouri cu partidul ca să fii trecut printre compozitori, să înveți pe de rost câteva sloganuri pentru a fi încadrat între culturali” ^[39], scrisese Monica Lovinescu. În toate memoriile sale, a analizat cu acribie șansele de existență a unei opoziții intelectuale în România dictatorială. A ajutat cât a putut persoanele curajoase, evidențiind imediat la radio acțiunile lor, gestul fiind și de competent analist-critic, dar și unul de protecție. Din păcate, curajul și solidaritatea nu au excelat printre virtuțile românești. O primă constatare asupra defetismului specific românesc o făcuse, în 1969, Ion D. Sîrbu ^[40]: „Micile revolte nu au rost, marea revoltă nu e posibilă. Noi în tot timpul avem în suflet marea revoltă, dar ne mișcăm după posibilitățile mici”. Acest defetism e transmis și fixat prin religie, educație și mentalități. Monica Lovinescu a observat că după 1971 a funcționat mai mult un conformism prin compromisuri, iar unica figură intelectuală din România care a spart curajos carcasa acestei protecții iluzorii a fost Paul Goma: “Compromis este să gândești într-un fel și să acționezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e definiția. Dar să ieșim din general și să intrăm în concret: nu suport compromisul și pentru că în România au fost mai mulți compromiși decât în altă parte. Sau n-au fost destui necompromiși care să spele păcatele neamului. La noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de tranșantă” ^[41]. Iar aceste asumpții erau făcute cu sinceritate de către Monica Lovinescu, cu puțin timp înainte de a muri, și în ciuda neînțelegerilor târzii survenite între ea și Goma, întreținute de mediul intelectual românesc. Nimic nu i-a afectat însă discernământul și obiectivitatea, fapt care a caracterizat aproape în mod unic excelența Omului, a scriitoarei, a criticului și a jurnalistei. Iar acest legământ cu deontologia profesiei de jurnalist, de critic, de promotor al valorii autentice și de persoană publică responsabilă și atașată de credința în viitorul patriei libere, Monica Lovinescu îl va re-asuma public într-un dialog de acum 40 de ani, în 1983, de la Radio Europa Liberă, păstrat în arhivele postului ^[42]. Audierea documentului este o bună lecție de profesionalism adresată jurnaliștilor de azi, care se fac remarcați majoritar prin abdicări și interese străine de misiunea lor de a fi a patra putere dintr-un stat democratic. De asemenea, este o lecție de tehnică a structurării gândirii, analizei și discursului la Monica Lovinescu, excelent sintetizată de Alex Ștefănescu ^[43]: “un spectacol al argumentării, al contrazicerii, al reducerii la absurd. Povestită de Monica Lovinescu, viața ideilor devine la fel de interesantă ca viața”.  Suportul audio al restituirii exprimă un omagiu adus vremurilor tulburi, de război și de tragedie, din anii când Radioul a fost arma cea mai eficientă pentru a transmite informații, idei, comunicare, muniție atipică (se știe, armele de care dictaturile se tem cel mai mult sunt cuvintele) și speranță. Iar între toate, Radio Europa Liberă a fost una dintre perfuziile de oxigen moral care au ținut în viață poporul român, arestat prin  bolșevizare și nimicit prin teroare de către URSS.

Monica Lovinescu a rămas un bastion uman probabil irepetabil și o armă culturală mortală de apărare împotriva dictatorilor: declanșată prin atitudine și prin rectitudine critică, civică și etică, ea se bazează pe forța cuvântului ce nu poate fi bruiat și care destabilizează profund toate regimurile totalitare.

[1]  Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului, vol. II, Humanitas, 2001.

[2]  Apud.  Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, Scriitori, reviste, instituții, organizații, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Compania, 2010, p. 464.

[3]  Ștefănescu, Alex, Timp retrăit, Ed. Curtea Veche, 2022, pp. 69-72.

[4]  Furtună, Angela, Înapoi la Monica Lovinescu, Ed. Integral, București, 2021, v. și Grigurcu Gheorghe, Încă o dată Monica Lovinescu, în România literară, nr. 23, 2022.

[5]  Id. Grigurcu Gheorghe, Încă o dată Monica Lovinescu, în România literară, nr. 23, 2022.

[6]  Apud. Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, Scriitori, reviste, instituții, organizații, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Compania, 2010, p. 466.

[7]  Ibid. p. 466.

[8]  v. și https://www.ebihoreanul.ro/stiri/simpozion-de-mare-tinuta-la-biblioteca-universitatii-cu-academicienii-nicolae-manolescu-si-mihnea-berindei-108378.html

[9]  Arhiva Angela Furtună – Proiectul Zilele Monica Lovinescu și Premiul Național Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Președintele Juriului, acad. Basarab Nicolescu.

[10] Schmitt, Oliver Jens, România în 100 de ani – Bilanțul unui veac de istorie, Ed. Humanitas, București, 2018, p. 73.

[11] Ibid. p. 74.

[12]  Ibid. p. 86.

[13]  Ibid. p. 87.

[14]  Nastasă Kovacs, Lucian, Intelectualii din România – Configurații culturale, Studii și documente, Editura Mega, Cluj-Npoca, 2014, p. 88.

[15]  Cazacu, Matei, Crețoiu, Ioana, Hajos, Ladislau, Povestea generației noastre – De la monarhie la democrație, cu o prefață de Andrei Pleșu, Editura Corint – Istorie, 2016. p. 30-36.

[16]  Id., p. 456. Pentru o privire de ansamblu, vezi Costantin Hlihor, Armata Roșie în România, Adversar, aliat, ocupant (1944-1948), vol. I, Academia de Înalte Studii Militare, București, 1996; Flori Stănescu și Dragoș Zamfirescu, Ocupația sovietică în România, Documente (1944-1946), Editura Vremea, București, 1998; Aurel Sergiu Marinescu, 1944-1958: Armata Roșie în România 2 vol., Editura Vremea, București, 2001.

[17]  Bentoiu, Annie, Timpul ce ni s-a dat, Memorii (1944-1959), Ed. Humanitas, 2019.

[18]  Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul, Humanitas, 1995, p.84.

[19]  Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate, Polirom, 2005.

[20]  Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul, Humanitas, 1995, pp.7-8. Cazul Gheorghe Ursu: Dramaticul caz al lui Gheorghe Ursu, ucis în torturi, în cursul anchetei la Securitate, pentru a-l forţa să decodeze Jurnalul ce-i fusese sechestrat, e exemplar din acest punct de vedere. Încrezător în promisiunile anchetatorilor săi că, dacă nu se face scandal în străinătate, nu i se va întîmpla nimic, Gheorghe Ursu nu a alertat, pe cînd era încă în anchetă „ambulatorie”, „Europa Liberă. Nefiind deci apărat prin singurul argument la care erau sensibile autorităţile de la Bucureşti — ecoul în opinia publică din străinătate — el a fost arestat în septembrie 1985 şi asasinat în secret în luna noiembrie a aceluiaşi an.

[21] Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul, Humanitas, 1995, p. 84

[22]  Barbu, Bogdan, Vin americanii – Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece, Editura Humanitas – Historic, București, 2006, p. 118.

[23]  Ibid., pp. 119-151.

[24]  Ibid. pp. 201-222, pp. 223-246.

[25]  Pîrvulescu, Cristian, Renașterea “partidului” și apariția sistemului de partide în România postcomunistă, în volum colectiv (Coord. Anneli Ute Gabanyy, Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Daniel Șandru) România din 1989: învinși și învingători, Editura Polirom, 2020. pp. 581-588.

[26] Marshall, Tim, Prizonierii geografiei – zece cărți care îți spun ce trebuie să știi despre politica globală, Ed. Litera, 2015, pp. 17-45.

[27] Schmitt, Jens Oliver, România în 100 de ani – bilanțul unui veac de istorie,  Humanitas, București, 2018, pp. 7-93.

[28]  Ibid. pp. 45-93.

[29] Durandin, Catherine, România mea comunistă, Editura Vremea, București, 2018, pp.171-172.

[30] Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul, Humanitas, 1995, p.7. Cazul Gheorghe Ursu.

[31] Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului II, Humanitas, 2001, p. 5.

[32]  Cremene, Mioara, Sipoș, Mariana, La ce folosește Parisul?, Ed. Universal Dalsi, 2000. pp. 430-433.

[33]  Eliade, Mircea, Jurnalul portughez și alte scrieri, ediție de Sorin Alexandrescu, traducere de Mihai Zamfir, Humanitas, București, 2007, vol. I, p.217, însemnarea din 25 noiembrie 1943.

[34]  Barbu, Bogdan, Vin americanii – Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece, Editura Humanitas – Historic, București, 2006, și Id., p.214 – v. și Holt, T. Robert, Radio Free Europe (Mineapolis University of Minnesota Press, 1958), pp. 24-28.

[35]  Tofan, Liviu, Ne-au ținut în viață – Radio Europa Liberă, 1970-1990, Editura Omnium, Istorie, București, 2021, p. 86. Referitor la începuturile acestei emisiuni, Monica Lovinescu amintea, într-o emisiune Teze și Antiteze la Paris din ianuarie 1982, că “prima ediție am înregistrat-o acum vreo zece ani în studioul din Paris”.

[36]  Ibid., p. 86.

[37]  Barbu, Bogdan, Vin americanii – Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece, Editura Humanitas – Historic, București, 2006 p. 219.

[38]  Id. p.219, v. și Lovinescu, Monica, Unde scurte, vol. II (București, Humanitas, 1993).

[39]  Lovinescu, Monica, Unde scurte, vol. II (București, Humanitas, 1993), p. 511.

[40]  Mareș, Clara, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, Editura Curtea Veche, București, 2011, p.115. (Interceptare operativă a lui Ion D. Sîrbu din 4 iulie 1969).

[41]  Jela, Doina, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 2008, pp.119-121. Aprofundat de cercetare exegetică și Apud Blănescu, Flori, Paul Goma – Conștiința istorică și conștiința literară, Editura Corint – Istorie, București, 2022, p. 159.

[42]   Monica Lovinescu, Mircea Carp (ajuns un fermecător centenar), Nestor Ratesh (a împlinit recent 90 de ani), Sorin Cunea, Șerban Orăscu și Radu Vrancea au fost oaspeții seriei de emisiuni „Noi despre noi”, prezentată de Max Bănush la radio Europa Liberă în 1983.

https://moldova.europalibera.org/a/arhiva-max-banush-radio-europa-libera/31458133.html?fbclid=IwAR1bEnYQY5mAFbOHHrQn6ImhNqXkcL111Xk-x1xhsavZo5jGgbRcGHzLHFo

Accesat 6.09.2023

[43]  Ștefănescu, Alex, Dramatizarea ideilor, în grupajul Monica Lovinescu – La o nouă lectură, în România literară, nr. 6, 18-24 febr. 1998,  Anul XXXI, p.12-13.