Le-a scris Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, zilele acestea, bunilor noștri un capăt de altfel de scrisoare și deși poartă un nume ce-ar aminti mai devreme de hotare, de hotărnicii și îngrădiri, se dovedește a fi „cartea  de însoțire”  a unui om ce știe să citească într-un alt suflet de om și să culeagă de pe-acolo neputințele, și îngrijorările, și neizbândirile fir cu fir, ca să-l mai scape de ele.

Decalogul vârstnicului. Ca o scrisoare pentru vremea când sufletul începe a împrumuta iz de icoane, așezată pe inimă. Pe inima aceea ajunsă la vremea la care înnumără anii ce-au fost ca boabele-n metanier și pentru fiecare poticnire chemată de undeva, de demult, mai zdrobește în geană o lacrimă. Că-i lacrima aceea purceasă dintr-un nor sau dintr-un dor tot s-ar dori duios și blând culeasă, nu-i așa? Că-i și „vârstnicia” un prag pe care-l vom atinge, de va fi Bunul îndurător cu noi, într-un răstimp.

O pedagogie a ceea ce fiul-poet al Lancrămului numea „întoarcere cu fața spre apus”. O întoarcere din cale pe Cale, împăcată și senină. În zece pași. Zece îndemnuri părintești pentru ca vârstnicii, bunicii să treacă și să petreacă în pace vârsta înțelepciunii. Că doar e-n taina bunicilor ceva din taina cerului! Și poate că-i adevărat că bunicii toți își iau și numele și bunătatea de la El, Hristos, Cel cu desăvârșire Bun. Bun, bunul, buna, bunicul, bunica, bunicii. Ce frumoasă înlănțuire de bunătate!

Zece povățuiri, în tot atâtea stări câte-ntr-un trisaghion, amintind de imnele ce reafirmă, în chipuri tainice, prezenţa treimică: „Tatăl, izvorul sfinţeniei, Sfântul; Fiul, Cel puternic, Cel care biruieşte moartea; Sfântul Duh, dătătorul de viaţă. Suflarea vieţii veşnice” (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit).

Și întreită și întoarcerea sufletului cu fața spre sine! Dintru-nceput spre Binefăcătorul său: Mulțumește-I lui Dumnezeu – Cel vechi de zile – pentru vârsta patriarhală cu care te-a binecuvântat. Chemare la o ședere cu Tatăl Ceresc, la vremea înserării, la un de taină taifas. Tăcând patriarhal fiecare îndoială și fiece zbucium, ca să-L poată auzi sufletul însuși pe Dumnezeu, mai apoi, coborând potecile spre lume, cu toate iertările și cu toate dorurile copiilor lui pământești în împăcată povară. Și-atunci când apele cugetului se vor fi limpezind într-atât încât să recunoască binecuvântarea, Primește-L în sufletul tău pe Hristos Domnul, precum odinioară pe brațe L-a purtat Dreptul Simeon, ca astfel să te bucuri încă de aici de Împărăția cerurilor. E între rânduri un Hristos ce zâmbește senin. Și se așază Însuși în cuibul gol al îmbrățișărilor de dorul celor dragi neterminate. El știe că vine o vreme când inimile noastre, cu ce-am trăit, cu ce-am iubit, cu ce-am cu bună știință uitat și ce-am iertat, se prefac în ferestre luminoase în piept. Ferestre prin care intră și iese nestingherită, de oricâte ori ar vrea, netulburată Lumina. De-aceea îndeamnă, pentru că știe un adevăr ca acesta, Vlădica: Roagă-te Domnului să nu te părăsească în vremea bătrâneților, când te vor lăsa puterile și cei din jurul tău se vor depărta de tine. Vremea bătrâneților – vremea la care-L pui pe Dumnezeu mai ades și mai pilduitor semn de carte; vremea când chipurile celor dragi încep a se odihni tot mai ades și-ndelung sub pleoape, ca un vis care ar vrea să mai trăiască puțin.

Coborând, mai apoi, privirea către cei cu care se împarte vremelnicia: Dă mărturie semenilor despre cât de mult bine ți-a făcut Dumnezeu în anii vieții tale și învață-i cele bune și de folos din trăirile tale. Și: Caută spre viețuirea pilduitoare a celor drepți și însoțește-te cu cei înțelepți și credincioși care merg întru căile Domnului. Și iar: Zăbovește în creșterea ta duhovnicească și în dobândirea sfintei cuviințe, cheia care deschide ușa Împărăției cerurilor. Gânduri-ecou de ectenii, înlănțuire de versete dintr-o mică-mică Biblie strecurată în căușul palmelor, să-ți fie la-ndemână, nevoie de povățuire și reîncredințare de-ai avea. Că-n fiecare dintre noi se poate lăstări, pe Vița-Viață fără de sfârșit, Biserica cea luptătoare. Și-ntr-un răstimp, cu dragul și dragostea de semeni și de Ceru-ntreg prefăcute-n aripi, Biserică triumfătoare: Nu-ți lega sufletul de cele materiale, ci dacă în viața ta ai înmulțit talanții încredințați ție de Dumnezeu, rânduiește-i săracilor, orfanilor și văduvelor, dobândind comoară veșnică. Din prevedere, cumpătare și înțelepciune se ridică de-apărare zid: Nu te lăsa ademenit de prieteniile celor interesați de puțina ta agoniseală, ca să nu-ți pierzi liniștea trecerii tale Dincolo.

Și nu într-un sfârșit, ci ca-ntr-un repetabil și de neoprit, ca larma de îngeri de prin cuibare de cer, neoprit început – întemeietoare a toate – recunoașterea de sine și recunoștința. Fii recunoscător lui Dumnezeu, Cel în Treime preaslăvit, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Maicii Domnului și tuturor sfinților pentru darul vieții și nu înceta să te rogi lor până la ieșirea ta din această lume. Recunoștință dintr-aceea vindecătoare și care ne poate face liberi. Necontenită și smerită plecare a genunchilor și punere-nainte a gândului recunoscător celor ce bine ne-au făcut. După îndemnul de odinioară din Scripturi: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.” (Luca 8, 39). Iar când se face liniște-n suflet, ca între pereți de chilie, și gândurile  se bat ca de o buză de clopot, poate că nu-i de oprit, ci-i de-nțeles și de răscugetat un adevăr ca acesta: Cere-I mereu în rugăciune lui Dumnezeu ca slobozirea în pământul din care ai fost luat să-ți fie fără durere, o perpetuă bucurie pascală. Rugăciune! Gândul așezat sub brațele Crucii. Necontenită rostire a numelui lui Iisus Cel Înviat. Și fiecare ceas trăit ca și când vremea de privit cu îndrăzneală cuminte în ochii lui Dumnezeu ar fi și venit.

În zilele acestea, ce par să toarne miere peste frunzele care prind a se legăna ușor și s-alintă prelung în aerul blând, înainte de a se așeza cuminte înapoi cu fața spre țărâna din care au fost parcă mai ieri culese –  îndemnurile pentru bunii lumii îmi par a fi scrise și pentru fiecare dintre noi, ca o scrisoare așezată pe inimă, ca o mână pe umăr, pe drumu’ de-ntors către Casă.

Daniela Ceredeev, inspector școlar pentru religie

*** Decalogul vârstnicului,
† Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

1. Mulțumește-I lui Dumnezeu – Cel vechi de zile – pentru vârsta patriarhală cu care te-a binecuvântat.
2. Primește-L în sufletul tău pe Hristos Domnul, precum odinioară pe brațe L-a purtat Dreptul Simeon, ca astfel să te bucuri încă de aici de Împărăția cerurilor.
3. Roagă-te Domnului să nu te părăsească în vremea bătrâneților, când te vor lăsa puterile și cei din jurul tău se vor depărta de tine.
4. Dă mărturie semenilor despre cât de mult bine ți-a făcut Dumnezeu în anii vieții tale și învață-i cele bune și de folos din trăirile tale.
5. Caută spre viețuirea pilduitoare a celor drepți și însoțește-te cu cei înțelepți și credincioși care merg întru căile Domnului.
6. Zăbovește în creșterea ta duhovnicească și în dobândirea sfintei cuviințe, cheia care deschide ușa Împărăției cerurilor.
7. Nu-ți lega sufletul de cele materiale, ci dacă în viața ta ai înmulțit talanții încredințați ție de Dumnezeu, rânduiește-i săracilor, orfanilor și văduvelor, dobândind comoară veșnică.
8. Nu te lăsa ademenit de prieteniile celor interesați de puțina ta agoniseală, ca să nu-ți pierzi liniștea trecerii tale Dincolo.
9. Fii recunoscător lui Dumnezeu, Cel în Treime preaslăvit, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Maicii Domnului și tuturor sfinților pentru darul vieții și nu înceta să te rogi lor până la ieșirea ta din această lume.
10. Cere-I mereu în rugăciune lui Dumnezeu ca slobozirea în pământul din care ai fost luat să-ți fie fără durere, o perpetuă bucurie pascală.