Între 2020-22, am petrecut doi ani ca profesor în învățământul gimnazial din București, perioadă respectabilă de timp, în care am putut observa, zic eu, suficient de bine unele trăsături ale învățământului autohton – parte atavisme, parte năravuri moderne. Iată mai jos o listă care nu se vrea, și nici nu ar putea fi, exhaustivă, dar are pretenția de a fi onestă. Mai ales că aventura mea didactică s-a încheiat.

1.Bullying-ul la adresa profesorilor corecți este intens, iar profesorii nu sunt protejați de nimeni (ba dimpotrivă, sunt băgați în corzi)

În acești doi ani de profesorat, am ajuns la concluzia că anduranța psihică trebuie să fie prima calitate a unui profesor integru. Buna pregătire este doar a doua, deși nu la mare distanță. Din proprie experiență, pot spune că un profesor care își face treaba în mod corect, ignorând presiunea conducerii și, mai ales, a părinților de a acorda note maxime, va fi hărțuit până în pânzele albe. Mijloacele de presiune sunt diverse – de la atacuri și înjurături “anonime” pe Internet, la repetate „chemări la ordin” în biroul directorului, la permanentul șantaj cu “pâra” la Inspectorat (o sinistră încercare de intimidare, mai niciodată pusă în practică).

Deși “bullying”-ul a intrat și la noi în discuția publică, nu am auzit vorbindu-se în România despre sănătatea psihică a profesorilor, chiar dacă subiectul este unul major. Cu profesori terorizați de grupul de interese părinți-direcțiune (extrem de des întâlnit), școala românească are șanse minime să se însănătoșească.

2. Există un cult al compromisului și al negocierii regulilor, profund negativ și distructiv

Inflexibilitatea regulilor este baza civilizației, premisa dezvoltării oricărei mari societăți. Nu degeaba spuneau romanii “Dura lex, sed lex”, adică “legea este dură, dar este lege”. În momentul în care fiecare om dintr-o comunitate are propria sa lege, sau versiune a legii, urmează haosul. Este ceea ce am descoperit foarte repede ca profesor: nimic mai odios pentru micii români pe care i-am învățat decât să aibă (ferească Sfântul!) un termen-limită de predat vreun proiect, sau o notă mică! Regula absolută, verificată în nenumărate rânduri, a fost că elevii au depășit intervalul alocat, au încercat să obțină timp extra, sau au ignorat direct termenul. În cazul notelor, mai ales al celor din lucrări, regula era ca notele să nu fie acceptate și asumate, ci să se încerce “mărirea” și “îndulcirea” lor. Deci, totală lipsă de seriozitate, acceptare a regulilor jocului, asumare a valorii proprii.

Ce să mai spun despre proiecte copiate integral de pe internet (notate prompt cu nota 1 pentru plagiat) sau despre rezolvări copiate de pe site-uri de “înțelepciune a mulțimii” tip Brainly? Ce să mai spun despre părinții care se înfățișau la școală periodic pentru a purta cu mine o discuție despre cum se poate “corija” (a se citi: “cum o dăm la pace?”) media afectată de o notă slabă (eventual pentru plagiat, considerat de ei doar… o scăpare scuzabilă!)? Alegerea variantei ușoare, a compromisului, nu este o bagatelă (cum unii ar fi tentați să susțină!), ci ea se “scurge” cu consecințe funeste și în viața de adult.

Hoția intelectuală de azi, din școala românească (vizibilă până la vârful… Guvernului!), se traduce peste ani în cetățeni incorecți, în evazioniști în toate domeniile, în părinți care reiau cercul compromisului cu copiii lor. Ceea ce este tragic pentru viitorul României.

3. Profesorii tineri sunt umiliți constant

Nimic mai rău, în școala românească de azi, decât să fii dascăl tânăr. În cei doi ani petrecuți în școlile în care am predat, au existat doar câteva excepții de oameni cu care am putut lega o relație amicală, de respect reciproc – o secretară amabilă, un senior dornic să “ia pulsul” noii generații și să își împărtășească experiența, un mecanic vorbăreț sau un paznic afabil.

În rest, atât eu, cât și alți colegi de generație, am fost supuși de “garda veche” unei palete largi de deprecieri: vorbe aruncate în răspăr, desconsiderare fățișă, șicane administrative (iar Sfânta Birocrație e prolifică!), ifose nejustificate, tratament “de sus” din partea a tot felul de mediocrități de sorginte provincială subit devenite “elite” urbane, priviri umilitoare, șamd.

Voi reține mereu aroganța celor care se simt “stăpâni pe fief”, inamovibili prin prisma statutului de titular, siguri pe locșorul lor cald din cancelarie.

Sigur că un astfel de climat de respingere, adesea brutală, îți poate curma elanul. Nu a fost cazul meu, mereu gata să răspund infatuării cu biciul ironiei și pavăza verticalității, dar am avut nenumărați colegi care au capotat în fața “ospitalității” și și-au… “făcut bagajele”, ieșind din sistem – unii n-au mai văzut nici măcar finalul anului! Or, școala românească nu-și permite să piardă pe nimeni, fie că e vorba de elevi sau de profesori. Cu atât mai mult profesori tineri, de care depinde (și nu-i o figură de stil) viitorul nostru!

4. Notele sunt o ficțiune absolută

Iată una dintre revelațiile mele cele mai rapide și mai categorice. La o simplă aruncătură de ochi peste catalogul unei școli aleatorii (și am avut, totuși, experiența a două școli gimnaziale și a unui Colegiu Național cu ore de gimnaziu) am putut observa, cu stupoare, cum mulți dintre colegii mei (aș estima procentul la 70-80%) dădeau aceeași notă tuturor elevilor, invariabil nota… 10. O spun cu toată proprietatea: nu poți da aceeași notă – mereu 10! – tuturor copiilor. O dată, pentru că mulți dintre ei sunt analfabeți funcțional, manevrând greu concepte elementare și fiind certați grav cu logica și cu limba română, ce să mai spunem despre cultura generală! Apoi, pentru că și un copil înzestrat poate avea o zi proastă!

Puteai relativ ușor să observi profesorii care notau – pe cât posibil – realist și onest, deoarece la rubrica lor exista varietate, așa cum ar fi normal. Ei erau un “glitch in the Matrix”, ca să citez o expresie celebră.

În schimb, uniformitatea în evaluare, dorința de a nu “deranja” (pe copii, părinți, directori, etc.) prin notarea corectă, care ar fi destabilizat un status quo fără îndoială confortabil tuturor părților și le-ar fi afectat imaginea de “om de echipă” (a se citi: pliabil), se vădea la mulți dintre profesorii-colegi pe care i-am întâlnit. Personal, consider această abdicare de la deontologie (și de la obligațiile legale de a nota corect) un cancer al profesoratului românesc de azi. O instanță de imoralitate, dar și de ilegalitate.

Din teama de a nu “deranja”, acești profesori aduc la același nivel copiii cu adevărat înzestrați, cu idiotul clasei. Or, făcând asta, distrug orice idee de meritocrație. Dacă și un analfabet funcțional (care mai și deranjează clasa) are, în România, 10 (la Purtare, Desen, Muzică, Religie, diverse opționale șamd), la fel ca cei mai buni elevi, unde se mai face diferența? Nu mai vorbesc despre ipocrizia codurilor de la examenele naționale, care sub pretextul GDPR-ului, ascund aceeași perfidă dorință de a nu „leza” prostia, cretinismul, mediocritatea. Învățământul românesc este o șaradă și pentru că notarea este, în mare parte, o ficțiune absolută.

5. Cei mai mulți profesori au o mentalitate de funcționar

Sigur că este o sentință tare, care poate suna prea categorică. Este însă o realitate a școlii (românești, pentru moment, căci n-am experiența alteia străine) că este foarte ușor să te blazezi, ca profesor. Că poți intra ușor într-o rutină facilă și autosuficientă, mai ales când capeți puțină “experiență”. Odată ce “te prinzi” cum stau lucrurile, viața de profesor poate deveni foarte confortabilă, în sensul prost al cuvântului. Asta, deși toate documentele programatice ale învățământului (legi, programe școlare șamd) vorbesc despre profesor ca individ ce trebuie să arate creativitate, care activează și amplifică potențialul elevilor lui, care se dezvoltă constant etc.

Oricât de bine ar sta lucrurile pe foaie, realitatea din școlile României este mult diferită. Un veritabil șoc cultural. În practică, am întâlnit mulți profesori cu o mentalitate de funcționar – care mi-au adus aminte de vorba lui Eugen Ionescu din Ucigaș fără simbrie – “Un funcționar public nu face glume”. Și nu citește cărți, aș adăuga eu.

Am întâlnit în școala românească puțini oameni care puteau fi «suspectați» de preocupări culturale, interes pentru frumos sau de vreo dorință de evoluție. În general, discuțiile din cancelarie se învârteau în jurul vacanțelor și “punților” de 1 mai (veritabile obsesii, așteptate cu maxim interes), al impertinenței elevilor, al diverselor rețete gastronomice… În prea puține cazuri am detectat vreun mare interes pentru creșterea nivelului intelectual și moral al elevilor, sau (ferească Sfântul!) propășirea neamului… Grijile absolute, eminamente fanariote, erau: siguranța postului și un eventual “ciubuc” (citește: meditația cea de toate zilele).

Curat Caragiale, deci (nota bene, și el fost revizor școlar, deci om cu o bună cunoaștere a sistemului): „Românul s-a născut bursier, trăiește funcționar și moare pensionar”. Iată rețeta fericirii românești, pe care mulți dintre foștii mei colegi o aplicau (și o vor fi aplicând în continuare) zilnic, pe principiul: “Timpul trece, mai dăm un zece, leafa merge”.

6. Nimeni din conducerea învățământului românesc nu are nici cea mai vagă idee / intenție de îmbunătățire a sistemului. Dimpotrivă, se face totul pentru a-l distruge

Continuarea pe: https://bucurestiivechisinoi.ro/2022/09/10-concluzii-despre-invatamantul-romanesc-dupa-doi-ani-ca-profesor/