Angela Furtună, o nouă apariție în România literară (nr.28/2023)
Prestigioasa revistă România literară publică, în numărul 28/ iulie 2023, fragmente din noul volum, în curs de apariție, semnat de Angela Furtună: Somnul de frumusețe al civilizației.
România literară este scena de prim rang a literelor românești unde scriitoarea a debutat – fiind recunoscută ca un veritabil fenomen literar -, la vârsta 40 de ani, în nr. 42/ 1997 (Poșta Redacției) și nr. 46/ 1997 (Pagina Poemul cu scrisoare), debutul producându-se sub îngrijirea unor personalități ilustre ale literaturii române: Doamna Constanța Buzea și Domnul Academician Nicolae Manolescu.
După strălucitul debut, Angela Furtună a publicat anual în România literară pagini de poezie, fragmente din volumele sale – majoritatea remarcate și premiate – constituind expresia unei notabile forțe de inovare și de creație artistică .
Textele sale sunt traduse în câteva limbi de circulație, între care franceză, engleză, maghiară, germană, ivrit, taiwaneză și spaniolă, fiind apreciate de către cititorii de elită, interesați de marea cultură română și dinamica ei actuală.
Scriitoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN CLUB România afiliat PEN CLUB Internațional, continuând să țină rubrici periodice de autor în presa internațională a românilor de pretutindeni.
Angela Furtună
Cele 15 minute de faimă
Fragment din volumul “Somnul de frumusețe al civilizației”, în curs de apariție
I.
nimic nu s-a schimbat în eroismul de tribună
satele se usucă și mor, orașele se prăbușesc
sub rugul bibliotecilor de cenușă
și sub falsitatea cetăților asediate –
şi vă voi spune că oamenii se sfârşesc în lumină
arsă
căci văzul, cel de pe urmă cod ce se șterge,
e un cer din care nu poţi fugi
chiar şi atunci când acesta se prelinge în tine
ca un trup nou
iar ultimul simț ce se șterge e auzul,
un fel de a fi aici
aproape stins
când dincolo pulsând deja
iată, credeai că vine clipa să-ți trăiești
și tu cele 15 minute de faimă,
dându-i dreptate lui Andy Warhol,
dar constați că nu mai poți căra
ultima Călăuză în micul tău rucsac – zici:
și pe mine m-a ajuns pârjolul
uneori, am scris ca să rămân în viață
nu ca să fiu citită
de aceea nu-mi imaginez niciun om
răsfoind cărțile mele –
marile iubiri izbucnesc numai atunci când
cineva înfige un cuțit în inima celui nevinovat
petrecându-și restul vieții într-o blândă trezire
a culpabilității
căci nu e drept să alungi bucuria de pe chipurile celor
înțelepți sau încercați –
nu e drept să cimentezi ochii vizionarilor –
nu e drept să abandonezi trupurile bătrânilor la morga
unei tinereți irosite sub dictaturi –
nu e drept nici să nu mai alini decât după moartea lor
aceste corpuri ce iluminează albumele de familie
cu tăcuta lor resemnare după gratiile unei țări
căzută prizonieră de război –
nu e drept să te rupi de o istorie plină de sânge
printr-o nouă vărsare de sânge
victimele fiind mereu aceleași
ca niște hălci de carne nemuritoare
bune de exploatat politic
și totuși lucrurile se repetă aidoma:
artiștii vin prea târziu
cu borcanele lor de acuarelă
ca să coloreze glamuros catchy
pe simeze sufletul pruncilor luați ostatici
de noile căpetenii –
dacă privești mai bine
copiii de azi sunt nonagenarii Unirii
târâți prin iesle drept moaște de partid
pentru strategii noilor nașteri și dezuniri
războiul național euforic – mașinăria de pâine
la care toți visează
atunci când își fac planuri de afaceri pentru viitor:
căci ce să le lași moștenire copiilor de azi,
dacă nu un tub digestiv fericit
străbătând triumfal
beatitudinea culturală de depersonalizare?
II.
mă întorc mereu acasă, la tine,
patrie,
dar niciodată nu te găsesc liberă: te îndepărtezi
ca un miraj
punctul final al călătoriei este o stâncă goală
o biserică arsă
o cocoașă în deșert
între două maluri, milioane de ființe se spovedesc
temnițele au devenit forme de libertate
casa un mormânt
atunci când vine clipa să-ți trăiești
cele 15 minute de faimă
și să-i dai dreptate lui Andy Warhol,
tu ești deja obosită de ticăitul ceasului
o bombă sub frunte:
după încă treizeci de ani, iată că
soarele se perpelește de frig,
s-a făcut ora 6, ai împlinit vârsta ghilotinei –
ești mai tare ca fierul
e vremea să-ți cadă capul
iar ghearele să se înfigă
în carotida iubitului martir
care se mișcă din ce în ce mai liber
prin țara arestată și caută vinovați
pentru dezastru:
– cine a tras în noi?
– voi!
– cine a tras în voi?
– noi!
– cine a tras în noi?
– noi!
– cine a tras în voi!
– tot voi!
Cucu!
la încheierea unui război ce s-a dat în tine
dar fără a fi fost războiul tău
vei înţelege de ce poezia este
o strategie de resuscitare a semnalelor ce te ţin
în viaţă pentru a putea să alegi lucidă
existența ca alternativă la artă
sau nu:
maximum conformism, lapsus istoric,
credința în trecut și consternarea față de prezent
imposibilitatea viitorului ca afrodisiac
aici e țara, imperiul e precum salteaua din celule
găurită și aspră
paznicii se bat în confesiuni apocaliptice
fie îi iartă pe hoți,
fie urcă hoții pe tron
iar băștinașii – mereu aceiași – amestecă biletele
din urnă
imperiul servituților:
ba e cură de deznaționalizare,
ba e sejur civilizator –
mai apoi votanții – mereu aceiași –
scriu poezii patriotice și note informative
tare mai plâng la beție, aventurierii
din cochilia literară
citești și măsori, cauți consolare în arhetipuri,
te mulțumești cu forma cristalelor
dar le vei umple cu reprezentările tale
despre conștiință – zici: Majestate,
acesta este somnul de frumusețe al civilizației
în timp ce soprana face vocalize,
crescendo allegro, martorul înainte de audiere
un drog în cuvinte paleative
la descreşterea lumii din armonii şi sincope
– orașul, librăriile, trandafirii
eu citesc din focul bengal
voi traversa marea pășind pe ape
cineva trebuie să umple spațiul
dintre un picior de plai și-o gură de rai
și atunci începe un nou turneu
în șaua dintre Occident și Orient –
vin alegerile. politica de construire a eternității
declamată de fruntașii birtului și consilierii baronilor
ici-colo câte un intelectual deplânge starea
ogoarelor și înrăutățirea situației țăranilor:
iertați-mă, vă rog, frați săteni, că v-am robit
din nou și v-am trimis în bejenie –
pământul din voi e vechi ca o pâine
pentru muncitorii de la Canal,
luați firimiturile astea ce vi se cuvint prin Constituție
și dați-ne în schimb picăturile voastre de sudoare,
căci trebuie să ne iasă și nouă ceva –
fiecăruia, după necesități
le prisosește aceeași patrie,
deci hai să o hăcuim!
III.
în orașul meu de suflet, am scris “Te iubesc”
pe Monumentul Ostășesc ridicat pe Strada Regina Maria,
am înconjurat de zece ori Monumentul Unirii
înainte de a fugi în patria mamă,
am recitat Viribus Unitis, am zburat pe acoperișuri
clădirile erau vorbitoare de limbi imperiale, la Cernăuți,
străzile de piatră dansau românește, la Czernowitz,
dimineața, trotuarele erau măturate cu buchete de trandafiri
și de sânziene,
acoperișurile erau miradorul tenorilor,
librăriile erau mai numeroase decât cafenelele,
aerul mirosea a brad și a hârtie de Biblii sau de Tora
mereu se nășteau iluminați, sfinți, poeți și cărți esențiale,
toți oamenii erau moștenitori de principi, conți, rabini și voievozi,
ziua de duminică începea cu Schubert sau Bach
și se încheia cu dueluri cavalerești,
în ziua de vineri, petreceam la Teatru, după ce statuia lui Schiller
ne saluta cu eleganță
iar bustul lui Eminescu atrăgea femeile tinere
și senzuale,
aerul era plin de poezie și de revoluții
pe strada Ion Creangă,
am alergat să ies înspre Cafeneaua Renaissance
unde ne-am trezit recitind în cor doine și balade
apoi, pe strada Iancu Flondor, ne-am alăturat
adunărilor de veterani: Libertate! Unitate!
Regimentul 41 Infanterie trecea cu fanfare
Capitala nedeclarată a Europei nu s-a stins –
în amintirile mele de copil poposesc adesea
chipurile palide ale trecătorilor care plângeau
atunci când ne auzeau pe străzi vorbind românește,
dar acum nu mai eram decât turiști în orașul
sufletului nostru, rătăcitori prin tranșee
