Prima ediţie postbelică a Cupei Mondiale de Fotbal a avut loc în 1950 în Brazilia. Aşa cum era de aşteptat, această ediţie a avut un succes imens ca participare.

Olimpiada din 1948, eroic găzduită de Londra (sportivii au fost cazaţi în cea mai mare parte în cazărmi militare dezafectate) a consacrat drept campioană la fotbal echipa Suediei care a trecut în finală cu 3-1 de Iugoslavia. Nu a fost considerată o surpriză, nordicii, neimplicaţi în al doilea război mondial, desfăşurându-şi normal campionatul intern.
La startul ediţiei 1950 a Cupei Mondiale s-au înscris 33 de ţări, dar pe parcurs au intervenit tot felul de retrageri. Austria şi Turcia au renunţat din cauza … distanţei imense până în Brazilia. Scoţia s-a retras supărată că a pierdut acasă campionatul interbritanic, 0-1 cu Anglia la Glasgow. Cea mai „tare” fază a preliminariilor a fost cea furnizată de India, care nu a fost admisă pentru că fotbaliştii din această selecţionată au cerut să evolueze desculţi, aşa cum jucau în campionatul intern!

S-a ajuns astfel la doar 13 participante, unii din comentatorii europeni numind turneul din Brazilia, Cupa de Vară!
Şi împărţirea pe grupe a fost….ciudată! Două grupe au avut câte patru echipe, mizându-se pe o mai mare afluenţă de spectatori la partidele Braziliei şi Angliei.

În grupa A, „selecao” a avut ceva emoţii, pentru că după 4-0 cu Mexic, a remizat, 2-2 cu Elveţia. Şi cum Iugoslavia (care făcea opoziţie URSS-ului, care interzisese celor de după „cortina de fier” participarea în preliminarii) a învins Elveţia cu 3-0 şi Mexic cu 4-1, pe 1 iulie 1950 peste 200.000 de spectatorii au încurajat frenetic Brazilia. Emoţiile s-au spulberat în minutul 30 când a marcat Ademir, pentru ca Zizinho să închidă tabela în minutul 65.

Grupa B a început normal, cu Anglia – Chile 2-0 şi Spania – SUA 3-1. A urmat apoi Spania – Chile 2-0.
Marea „bombă” a explodat pe 29 iunie la Belo Horizonte! Înaintea meciului cu SUA, în stil pur britanic, conducătorul delegaţiei Albionului a declarat că doar „două naţiuni de pe glob nu cunosc fotbalul: americanii şi eschimoşii!”
Pe teren lucrurile au stat puţin altfel pentru că SUA-Anglia s-a terminat 1-0 cu un gol marcat de studentul haitian Joe Gaetjens. La englezi în acele vremuri jucau celebrităţi ca Alf Ramsey, Wright, Finney şi Mortensen.

Pentru ca dezastrul să fie complet, Anglia a fost învinsă şi de Spania cu 1-0, golul victoriei ibericilor fiind înscris de Zarra. Englezii aveau nevoie de o victorie la două goluri diferenţă pentru a se califica şi nu au reuşit acest lucru chiar dacă în echipă a apărut şi legendarul Stanley Matthews. După aceste eşecuri ale Angliei a fost sărbătoare în Scoţia!
Grupa C a marcat o nouă dramă a Italiei. Am menţionat acest lucru pentru că în 1949, legendara echipă AC Torino a pierit în catastrofa de la Superga, când avionul clubului s-a ciocnit de turla unei biserici, neexistând niciun supravieţuitor.

În acel avion era aproape toată naţionala Italiei, printre cei dispăruţi fiind Bacigalupo, Ballarin, Maroso, Castigliano, Loik, Grezar, Rigamonti, Menti, Gabetto…

Cu o formulă de echipă improvizată, Italia a cedat cu 2-3 în faţa Suediei. Suedezii au terminat la egalitate cu Paraguay, dar apoi sudamericanii au cedat cu cu 0-2 în faţa Italiei.

Ciudata grupă D a însemnat doar un meci de antrenament pentru Uruguay, 8-0 cu Bolivia, Alberto Schiaffino marcând patru goluri.

În faza următoare a competiţiei, Brazilia a trecut cu 7-1 de Suedia (Ademir a înscris patru goluri) şi cu 6-1 de Spania. Uruguay a trecut greu 3-2 de Suedia.

Pe 16 iulie la Sao Paulo, Suedia a învins cu 3-1 Spania în meciul pentru medalia de bronz.
În aceeaşi zi, la Rio de Janeiro, pe Maracana, 220.000 de spectatori aşteptau să desfacă cele 20.000 de sticle de şampanie pregătite de organizatori după victoria Braziliei în finala cu Uruguay.

În prima repriză a fost un asalt continuu la poarta uruguayenilor, însă portarul Roque Maspoli şi libeoul Varela au făcut minuni. Brazilia era campioană şi cu meci egal, aşa era atunci regulamentul!

„Vulcanul” a izbucnit în minutul 47 când, după o combinaţie magnifică Ademir-Zizinhi-Jair, Friaca a marcat pentru 1-0.
Uruguay-ul nu renunţă, aşa cum le este firea, iese la joc şi Schiaffino egalează după câteva ratări monumentale ale gazdelor. Deşi era campioană mondială şi la 1-1, Brazilia s-a „pierdut” şi în minutul 79 Ghiggia înscris şi aruncă selecţionata carioca în braţele disperării. În minutul 90 jumătate de stadion era deja gol.

Disperarea gazdelor a fost inutilă, festivitatea de premiere fiind „invizibilă”, campioana Uruguay plecând acasă pe ascuns. Asta în timp ce Rio de Janeiro era un oraş în lacrimi, mii de chitare plutind pe apele râului ce traversează metropola.

Finala a fost arbitrată de George Reader (Anglia).
Uruguay: Maspoli – Gonzales, Tejera – Gambetta, Varela, Andrade, Ghiggia, Perez, Miguez, Schiaffino, Moran.
Brazilia: Barbosa – Augusto, Juvenal, Bauer, Danilo, Bigode, Friaca, Zizinho, Ademir, Jair, Chico.
Zizinho a fost declarat cel mai bun jucător al turneului final, iar golgheter a fost Ademir cu 9 goluri, urmat de Schiaffino cu 5.