Nu sunt microbist însă, vrând-nevrând, sunt un cetăţean al unei societăţi de consum; în consecinţă, după prea multă reclamă, am ales să pierd aproape două ore pentru meciul Steaua-Chelsea. Nu comentez calitatea jocului, nu mă pricep, însă nu mă pot abţine să nu fac referiri la comentatorii români care sunt… români. Adică încep în forţă, apreciază fiecare prostie făcută de stelişti şi, stupoare, după 3-1 pentru englezi finalizează cu „Steaua a plecat din Europa League cu fruntea sus…” Păi care frunte sus la acest scor? Steaua, în spiritul valah care ne caracterizează, are momente de strălucire, însă nu reuşeşte să finalizeze (nu este doar cazul Stelei, nici cel al fotbalului). Iar ai noştri, în dulcele stil românesc merg pe principiul „a fost bine însă n-am avut noroc data asta”, „a arătat că este o echipă”, „a arătat ca are jucători şi antrenor bun” etc. Noi suntem buni dar n-avem noroc de cel puţin 2000 de ani, însă asta nu se vede… Doar suntem români!

Cred ca Lucian Boia ilustra foarte bine spiritul acesta de victimă perpetuă, raportată la starea de fapt, când afirma că românii au complexul de inferioritate din care „se naşte o construcţie orgolioasă, menită să contracareze micimea prezentului”. Iar această micime este dictată de spiritul nostru care din păcate nu se poate schimba (este drept că în 23 de ani abia se schimbă o generaţie, ori, teoretic, trecerea la un nou standard mintal durează circa 100 de ani).

Revenind la „învăţăturile” meciului constatăm că autosuficienţa este încă la mare cinste. Şi asta peste tot. Este, cred, unul dintre marii noştri duşmani. Aprecierile de genul „a făcut bine, însă n-a finalizat”, „nu putea să facă mai mult”, „este diferenţă de bani” etc. sunt doar texte care subliniază autosuficienţa. Mă gândesc că odată avută motivaţia restul nu mai contează. Însă, la români, de fiecare dată sunt explicaţii; mereu avem scuze; mereu solicităm clemenţă; mereu promitem mai mult pentru viitor…

Într-o ţară a „formelor fără fond”, cum bine observa Maiorescu la 1868, în care victimizarea merge mână în mână cu speranţa, în care jocul incorect este politică oficială, în care miturile sunt confundate cu realitatea, în care educaţia este din ce în ce mai deficitară (cred că de fapt asta s-a impus după 1990 pentru transformarea societăţii româneşti într-una de consum – cel mai bun exemplu fiind creditul cu buletinul), în care cultura este gustată de o categorie din ce în ce mai subţire, în care orice neica-nimeni care face bani la negru poate deveni exemplu de urmat, „performanţa” mult clamată a Stelei devine normală, cu toate că, de fapt, a fost o echipă slab mult mai pregătită, fără motivaţie reală şi… care a pierdut; punct!