Principele Carol, primul dintre cei șase copii ai regelui Ferdinand și ai reginei Maria, a ocupat tronul României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Fire voluntară, nonconformistă, încă de tânăr și-a pigmentat viața cu aventuri sentimentale, scandalizând opinia publică românească.

Până la gestul din iarna lui 1925, când îl informează printr-o scrisoare pe regele Ferdinand că renunță definitiv și „irevocabil” la „calitatea de principe moștenitor al României” și cere să fie totodată „șters dintre membrii familiei domnitoare a României”, Carol mai făcuse acest lucru de două ori.

Prima dată, în august 1918, în plin război, când era comandantul onorific al Batalionului 8 Vânători de munte, își părăsește unitatea și, la 31 august, se căsătorește, la Odessa, fără acordul regelui și nesocotind statutul Casei Regale, cu Maria Valentina (Zizi) Lambrino.

În urma presiunilor și a insistenței cuplului regal, Carol consimte la desfacerea căsătoriei cu Zizi Lambrino (8 ianuarie 1919). Regele Ferdinand îi ordonă, la 31 iulie 1919, locotenent-colonelului Carol să preia comanda Regimentului de Vânători de munte, regiment aflat pe front, cu misiunea de a anihila provocările unităților bolșevice ungare.

Carol vrea să se împace cu Zizi și pentru că ea aștepta un copil. La 1 august 1919 Carol îi scrie o scrisoare prin care recunoaște că este tatăl copilului. La un moment dat, Carol va simula și o tentativă de sinucidere, împușcându-se în picior la Cotroceni. Numele copilului a fost Mircea Lambrino, și nu a fost niciodată recunoscut de către Casa Regală a României.

Carol îi scrie regelui Ferdinand, prin care îl anunță că renunță, a doua oară, la „calitatea de principe moștenitor al Coroanei României”.

Revine, la 20 februarie 1920, asupra deciziei de a renunța la prerogativele de moștenitor al tronului României. O cunoaște, grație aranjamentelor reginei Maria, pe principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și a Sofiei, prințesă a Prusiei. Cei doi se căsătoresc la 8 mai 1921, la Atena.

Rodul mariajului este principele Mihai (n. 25 octombrie 1921). Peste câțiva ani însă, începe o nouă aventură sentimentală a lui Carol, care o cunoaște pe Elena Lupescu (Wolf), femeia care îi va fi alături până la sfârșitul vieții (13 aprilie 1953).

Ultima renunțare a lui Carol la calitatea de principe moștenitor la tron, cea din decembrie 1925, are consecințe în plan legislativ. Reunit la 4 ianuarie 1926, Parlamentul votează legile prin care este primită renunțarea la tron a lui Carol, iar Mihai este recunoscut ca moștenitor al coroanei României.

Fostul principe Carol se stabilește, împreună cu Elena Lupescu, la Paris, luându-și numele de Carol Caraiman.

După moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927), încurajat și sprijinit de unele cercuri financiare și politice, Carol își pregătește momentul revenirii din exilul parizian, fapt ce se produce în noaptea de 6 spre 7 iunie 1930. Clasa politică românească este divizată în sprijinitori (PNȚ) și adversari (PNL) ai lui Carol.

Adversar al vieții politice bazate pe partide, Carol al II-lea promovează, odată reinstalat ca rege, o orientare politică de concentrare într-o singură mână a puterii. În anii lui de domnie, atât PNȚ-ul, cât și PNL-ul au cunoscut numeroase dezertări ale unor personalități din vârful ierarhiilor de partid. De la personalități de calibrul lui Alexandru Vaida-Voevod și Octavian Goga, oameni politici cu o îndelungată activitate, dar și cu un prestigiu imens, până la mai tinerii Grigore Gafencu și Armand Călinescu, mulți nu rezistă tentațiilor venite dinspre Palatul Regal și pleacă de la național-țărăniști. Chiar și Ion Mihalache, cofondator, alături de Iuliu Maniu, al PNȚ-ului, acceptă funcția de consilier regal. Constituirea în jurul lui Carol al II-lea, încă din primii ani ai suirii sale pe tron, a unei camarile regale compuse din elemente lipsite de moralitate dar și afaceriști celebri (Max Auschnit, Aristide Blank, Nicolae Malaxa), a erodat până la discreditare prestigiul regelui.

La 10 februarie 1938, după o pregătire minuțioasă de ani, regele Carol al II-lea face pasul cel mare, poate cel care i-a scurtat domnia, de a instaura propriul regim politic. Primele acte politice ale noului regim au fost: dizolvarea camerelor legislative alese pe baza votului universal, desființarea partidelor politice, promulgarea, prin decret regal, în urma unui simulacru de plebiscit, a Constituției, instituirea Consiliului de Coroană ca organ de stat cu caracter permanent și crearea Frontului Renașterii Naționale, ca „unica organizație politică de stat”.

Către sfârșitul deceniului se înmulțesc presiunile din partea statelor vecine iredentiste și anexioniste asupra României. Încurajate și sprijinite de Germania, aceste state formulează revendicări teritoriale. În iunie 1940, Uniunea Sovietică trimite României un ultimatum, ca în decurs de câteva zile să elibereze și să restituie Basarabia și Bucovina de Nord. Peste două luni, Ungaria, la rândul ei, cere alipirea unui teritoriu din nord-vestul Transilvaniei (69.000 km2). Berlinul sfătuiește guvernul român să satisfacă cererea Budapestei și astfel se ajunge la Dictatul de la Viena, semnat la 30 august 1940. România pierde peste 40.000 km2 și mai mult de 2,5 milioane de locuitori. La 19 august încep, la Craiova, negocieri româno-bulgare în vederea reglementării contenciosului de frontieră dintre cele două state. România acceptă, la 21 august, să cedeze Bulgariei Cadrilaterul. În atari condiții, regimul politic al lui Carol avea zilele și orele numărate.

Fost sublocotenent în Primul Război Mondial și fost șef al Statului Major al Armatei Române (1934–1938), generalul Ion Antonescu este însărcinat, la 4 septembrie 1940, cu formarea unui nou executiv, fiind învestit totodată cu puteri depline. Având consimțământul principalilor lideri de partid – Iuliu Maniu (PNȚ), Constantin I.C. Brătianu (PNL) și Constantin Titel Petrescu (PSD) – generalul Ion Antonescu îi cere, la 6 septembrie, regelui Carol al II-lea să abdice.

La înlăturarea lui Carol a contribuit și presiunea exercitată de Mișcarea Legionară, scoasă de regimul politic existent în afara legii. Actul prin care regele Carol al II-lea a renunțat la tron în favoarea fiului său, principele Mihai, nu conține termenul „abdicare”. Este de presupus că regele mai spera ca, într-un eventual context politic intern și internațional favorabil, să-și recapete calitatea de suveran al României.

Părăsirea teritoriului țării (7 septembrie) de către regele înlăturat de la tron nu este lipsită de peripeții. Datorită priceperii mecanicului de locomotivă al garniturii, scapă cu viață din ambuscada pregătită de legionari în gara Timișoara. Rafalele de pistol automat trase în direcția trenului nu-și ating ținta.

Tot la 6 septembrie:

1522: Cei 17 membri supraviețuitori ai echipajului lui Ferdinand Magellan ajung în Spania, încheind primul voiaj în jurul lumii.

1620: Corabia britanică Mayflower ridică ancora din portul Plymouth, cu direcția America de Nord.

1664: Britanicii preiau de la olandezi orașul New Amsterdam (Noul Amsterdam), actualul New York.

1901: Leon Czolgosz trage un foc de armă și-l rănește mortal pe președintele american William McKinley.

1944: Germanii lansează prima rachetă V-2 asupra Parisului.

Geo Alupoae, critic de teatru.